Perspectiva de nicăieri

Citiţi introducerea acestei cărţi.

1. Viaţa

Într-o vară, acum mai bine de zece ani, pe când predam la Princeton, un păianjen uriaş a apărut în pisoarul din toaleta bărbaţilor din sala 1879 - o clădire în care se află Catedra de filosofie. Când pisoarul nu era folosit, păianjenul stătea în rozeta metalică de la baza acestuia, iar atunci când acesta era în folosinţă, încerca să se adăpostească de apa care începea să curgă, reuşind uneori să se caţere câţiva centimetri pe zidul de faianţă, într-un punct care nu era prea ud. Uneori însă, era prins şi rostogolit de torentul de apă. Nu părea să fie prea fericit şi încerca mereu să se ferească din calea torentului. Numai că era un pisoar lung, aflat sub nivelul pardoselii, drept pentru care păianjenul nu putea să iasă afară.

În ciuda acestei situaţii, păianjenul reuşea cumva să supravieţuiască, hrănindu-se probabil cu micile insecte specifice locului şi mai era încă acolo la începutul primului trimestru. Toaleta trebuie să fi fost folosită de cel puţin o sută de ori pe zi şi, de fiecare dată, se întâmpla aceeaşi încercare disperată de evitare a torentului de apă. Viaţa sa părea mizerabilă şi epuizantă.

Cu timpul, întâlnirile mele cu această insectă au început să mă sâcâie. Desigur că acesta putea fi mediul natural al păianjenului, dar, din cauza faptului că era încarcerat de suprafaţa lucioasă a buzei pisoarului, nu exista nicio posibilitate ca el să iasă de acolo chiar şi dacă ar fi vrut să o facă, după cum nu exista nicio modalitate de a confirma dacă el îşi dorea sau nu acest lucru. Niciunul dintre utilizatorii toaletei nu făcea ceva pentru schimbarea situaţiei şi, odată cu trecerea timpului şi transformarea toamnei în iarnă, am hotărât, după multe ezitări să îl eliberez. M-am gândit că dacă nu îi va plăcea, sau dacă nu va găsi suficientă hrană afară, s-ar putea întoarce înapoi cu uşurinţă. Aşa că, într-o zi, către sfârşitul trimestrului, am luat un şerveţel de hârtie pe care i l-am întins. Păianjenul şi-a întins picioarele către această punte artificială, iar eu l-am tras afară, după care l-am depozitat pe pardoseală.

Stătea acolo fără să-şi mişte vreun muşchi. I-am făcut uşor vânt cu şerveţelul, dar nu s-a întâmplat nimic. L-am împins cu blândeţe vreo doi-trei centimetri pe gresia de lângă pisoar, însă tot nu a răspuns. Părea să fie paralizat. Am început să mă simt stânjenit, dar m-am gândit că, dacă nu voia să stea pe gresie, câţiva paşi ar fi fost suficienţi să sară înapoi. În acelaşi timp era aproape de perete şi nu se găsea în pericolul de a fi călcat în picioare. Am plecat, dar când m-am întors două ore mai târziu, tot nu se mişcase de acolo.

A doua zi l-am găsit în acelaşi loc, cu picioarele chircite în acea poziţie caracteristică păianjenilor morţi. Cadavrul său a rămas acolo o săptămână, până când au curăţat în sfârşit pardoseala.

Această poveste ilustrează pericolele combinării perspectivelor care sunt radical distincte. Aceste pericole iau mai multe forme; în acest ultim capitol, voi descrie câteva dintre pericolele care apar cu privire la atitudinea pe care o afişăm faţă de propriile noastre vieţi.

Urmărirea obiectivităţii în privinţa valorii riscă să uite total de valoare. Am putea atinge un punct de vedere atât de alienat de perspectiva vieţii omului, încât tot ce ne mai rămâne de făcut în acel punct este să observăm: nimic nu pare să mai ofere valoarea pe care pare să o aibă atunci când este privită din interior şi tot ceea ce putem observa sunt dorinţele, încercările şi valorizările omului, văzute doar ca simple activităţi sau condiţii. În capitolul VIII, am făcut aluzie la faptul că, dacă vom continua pe drumul care duce de la înclinaţiile personale către valorile şi etica obiectivităţii, riscăm să cădem în nihilism. Problema o constituie a şti unde şi când să te opreşti, iar aceasta ni se dezvăluie în câteva dintre cele mai răscolitoare problematici filosofice.

Relaţia tulburătoare dintre perspectiva internă şi cea exterioară, dintre care niciuna nu poate fi evitată, face dificilă menţinerea unei atitudini coerente cu privire la faptul că existăm îndreptându-ne către moarte, dar şi către acel punct al aflării semnificaţiei vieţilor noastre, deoarece o perspectivă detaşată asupra propriei noastre existenţe, odată ce a fost atinsă, nu poate fi uşor integrată în punctul de vedere din care ne trăim viaţa. Privită de la suficientă depărtare, naşterea mea pare accidentală, viaţa lipsită de sens, iar propria mea moarte nesemnificativă, dar atunci când este privită din interior, naşterea mea este inimaginabil să nu se fi petrecut, viaţa mea devine monstruos de importantă, iar moartea mea catastrofică. Deşi este clar că aceste două puncte de vedere aparţin aceleiaşi persoane - aceste probleme nu ar apărea dacă nu ar fi aşa - ele funcţionează suficient de independent unul de celălalt încât să apară celuilalt ca o adevărată surpriză, ca şi cum ar fi vorba despre o identitate care a fost momentan uitată.

Perspectiva subiectivă reprezintă miezul vieţii cotidiene, în vreme ce perspectiva obiectivă evoluează într-o primă fază drept o formă de înţelegere superioară; o mare parte din tot ceea ce scoate la iveală va putea fi folosit instrumental, în scopul atingerii unor scopuri subiective. Dar dacă aceasta va fi dusă prea departe, ea va compromite scopurile vizate: ajungând să mă văd, obiectiv vorbind, ca pe o mică bulă organică, excesiv de temporară şi contingentă, în supa universală, voi fi împins către o atitudine apropiată de indiferenţă. Dintr-o asemenea perspectivă, atitudinea pe care o am faţă de viaţa lui Thomas Nagel este identică cu cea pe care o am faţă de viaţa oricărei alte creaturi. Numai că atitudinea pe care o am faţă de mine însumi este destul de diferită, iar acest lucru face ca cele două perspective să intre în conflict. Aceeaşi persoană, care este angajată subiectiv faţă de o viaţă personală, cu toate detaliile aferente, se va găsi, într-un alt aspect, simultan detaşată; această detaşare compromite angajamentul acelei persoane fără să-l distrugă însă total, lăsându-l divizat. Iar sinele obiectiv, observând că este, personal, identic cu obiectul detaşării sale, ajunge să se simtă încarcerat în această viaţă particulară - detaşat, dar, în acelaşi timp, incapabil să se desprindă, remorcat de locomotiva unei seriozităţi subiective de care nu poate nici măcar încerca să se descotorosească.

Unele dintre atitudinile care duc la astfel de conflicte ar putea fi greşite; altele ar putea fi modificate prin intermediul unui proces de reconciliere în care gradul detaşării este redus, iar angajamentul asumat iniţial este modificat în sensul reducerii intensităţii conflictului; unele dintre aceste conflicte sunt însă imposibil de eliminat. Fără îndoială, mulţi dintre cei care au trăit experienţa disconfortului pe care-l cauzează detaşarea de sine pur şi simplu uită de el şi continuă să trăiască de parcă nici nu ar exista o asemenea perspectivă exterioară. Unii chiar resping astfel de griji existenţiale ca fiind închipuite sau artificiale. Găsesc că ambele variante de răspuns sunt inacceptabile deoarece punctul de vedere obiectiv, chiar şi atunci când se află la limita obiectivităţii, constituie o parte mult prea esenţială din noi pentru a putea fi suprimată cu sinceritate, în vreme ce efortul găsirii unei forme individuale de viaţă, care îl recunoaşte şi îl include, poate da roade, chiar dacă, inevitabil, integrarea completă ne scapă.

Dorinţa de a trăi, pe cât este cu putinţă, în deplina recunoaştere a faptului că poziţia pe care o deţinem în Univers nu este centrală are ceva dintr-un impuls religios sau măcar din conştientizarea întrebării la care religia pretinde că ar avea un răspuns. Astfel, soluţia religioasă ne conferă o poziţie centrală de împrumut, prin intermediul atenţiei acordate de o fiinţă supremă. Atâta vreme cât nu putem compensa lipsa unei semnificaţii cosmice prin semnificaţia care derivă din perspectiva pe care o deţinem se poate ca întrebarea religioasă să fie echivalentă antiumanismului, în cazul în care ea este lipsită de un răspuns religios. Suntem nevoiţi să realizăm această reconciliere în măsura în care sunt capabile minţile noastre să facă acest lucru, iar posibilităţile sunt eminamente limitate. Problema aici nu este una pur intelectuală. Atât punctul de vedere extern, cât şi contemplarea morţii duc la pierderea echilibrului în viaţă. Majoritatea oamenilor au fost subit buimăciţi la gândul infimei probabilităţi de care a depins propria lor naştere sau la gândul că lumea va continua să existe după ce ei au murit. Unii dintre noi simt încontinuu frâna unui contracurent al absurdităţii puse proiectelor şi ambiţiilor care dau elan vieţilor lor. Aceste dislocări discordante ale perspectivei externe sunt inseparabile de evoluţia deplină a conştiinţei.

Voi începe cu problema naşterii - sau cea a atitudinii pe care ar trebui să o adoptăm faţă de propria noastră existenţă. Chiar dacă suntem mai puţin familiarizaţi cu aceasta, prin comparaţie cu problema morţii şi cu cea a sensului vieţii, structura ei este similară acestora. Dintr-un punct de vedere obiectiv, două lucruri - niciunul dintre acestea nefiind uşor de asimilat - mă frapează atunci când vine vorba despre propria mea naştere: contingenţa extremă şi lipsa totală de importanţă ale acestui eveniment. (Desigur, acelaşi lucru poate fi afirmat despre naşterea oricui; iar în cazul în care este vorba despre naşterea cuiva de care îmi pasă, majoritatea dificultăţilor menţionate anterior îşi vor face simţită prezenţa, în consecinţă.) Permiteţi-mi, aşadar, să iau în discuţie aceste două puncte, abordând mai întâi problema contingenţei.

Subiectiv vorbind, începem prin a ne considera existenţa ca pe un lucru de la sine înţeles: este una dintre premisele cele mai fundamentale. Atunci când, în fragedă copilărie, învăţăm despre contingenţa propriei existenţe, chiar şi simplul fapt că aceasta a depins de întâlnirea părinţilor noştri constituie o slăbire a siguranţei de sine nonreflexive cu care am făcut primii paşi în această lume. Existăm dintr-o întâmplare norocoasă şi nu dintr-un drept sau dintr-o necesitate anume.

Biologia elementară ne dezvăluie cât poate fi de extremă această situaţie. Astfel, existenţa mea depinde de naşterea unui anumit organism, care ar fi putut să evolueze doar din întâlnirea unui anumit ovul cu un anume spermatozoid, care la rândul lor, ar fi putut să fie produşi doar de organismele particulare care le-au produs şi aşa mai departe. Dacă luăm apoi în considerare numărul mediu de spermatozoizi, vom vedea că a existat de fapt o foarte mică şansă ca eu să fiu născut, dată fiind situaţia care exista cu o oră înaintea conceperii mele, asta ca să nu mai vorbim de condiţiile care o precedaseră cu un milion de ani - asta dacă nu cumva tot ce se întâmplă în lume este determinat cu o rigiditate absolută, ceea ce nu ar părea să fie cazul. Iluzia naturală a propriei mele inevitabilităţi intră în coliziune cu faptul obiectiv că toţi cei care există, sau au existat vreodată, sunt absolut contingenţi - propria mea existenţă, în particular, fiind unul dintre lucrurile cele mai lipsite de esenţialitate din lume. Aproape fiecare persoană posibilă nu a fost şi nici nu va fi vreodată născută, iar faptul că eu sunt unul dintre puţinii care au reuşit să existe este pur şi simplu rezultatul unui accident.

Efectele subiective ale acestei informaţii sunt complexe: ele reprezintă mai mult decât o simplă trezire la realitate. Există uimire şi uşurare, plus emoţia sau alarma retrospectivă provenind din înţelegerea situaţiei extrem de periculoase prin care ai trecut, atunci când totul s-a terminat cu bine. Mai poate exista o senzaţie similară sindromului supravieţuitorului, respectiv sentimentul de vinovăţie faţă de toţi cei care nu se vor naşte vreodată. Şi totuşi, în tot acest timp, sentimentul unei inevitabilităţi subiective nu dispare complet; toate aceste fapte evident obiective despre propria mea persoană îmi provoacă o incredulitate emoţională. Îmi pot imagina că aş fi murit la vârsta de cinci ani, însă nu îmi este uşor să conştientizez faptul că istoria universului şi-ar fi putut completa parcursul, fără ca eu să fi apărut în tot acest răstimp. Atunci când mă concentrez aşa cum se cuvine asupra unei atari posibilităţi, se produce o senzaţie de cădere în gol, care revelează faptul că un cadru de susţinere solid, dar pe care nu îl observasem până în acel moment, a fost eliminat din lumea mea.

Propria-mi existenţă se află în centrul imaginii prereflexive pe care o am despre lume, deoarece reprezintă sursa şi calea înţelegerii pe care o am faţă de orice alt lucru. Este descurajant să te laşi condus prin lume doar pentru a afla că această existenţă a ta este complet lipsită de importanţă - reprezentând unul dintre cele mai puţin "fundamentale" lucruri din întreaga lume. O lume fără mine, în oricare punct din întreaga sa istorie, pare a fi o lume din care lipseşte o piesă esenţială, o lume care şi-a pierdut subit toate parâmele de fixare. Dacă te concentrezi profund la gândul că ai fi putut să nu te naşti vreodată - confruntându-te cu posibilitatea distinctă a eternei şi completei tale absenţe din această lume - cred că şi tu vei descoperi că acest adevăr clar şi total lipsit de echivoc are darul să îţi creeze o senzaţie profund nefirească.

Avem de-a face cu manifestarea unei tendinţe solipsiste, care se ataşează, surprinzător, punctului de vedere obiectiv, mai degrabă decât celui subiectiv - aşa cum se întâmplă în cazul solipsismului lucrării lui Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus. Punctul obiectiv de vedere, care consideră totul sub specie aeternitatis, derapează cu uşurinţă ajungând să se considere pe sine drept condiţie a lumii sau cadru al întregii existenţe, în loc să realizeze faptul că nu reprezintă decât un simplu aspect al perspectivei deţinute de un anume individ în lume.

Dacă uit cine sunt, îmi pot imagina fără niciun fel de problemă că Thomas Nagel nu a existat vreodată; numai că există riscul de a face acest lucru doar pe jumătate, imaginându-mi, de fapt, o lume proprie care nu îl conţine pe Thomas Nagel în ea - şi unde sinele obiectiv este ţinut pe banca rezervelor, ca să mă exprim aşa. Pentru a-mi putea imagina cu adevărat cum arată lumea fără mine, va trebui să mă descotorosesc şi de sinele obiectiv, iar acest lucru începe să semene cu descotorosirea de lumea propriu-zisă, şi nu doar de un anumit lucru din interiorul său. Este ca şi cum ar exista o iluzie naturală potrivit căreia lumea nu este complet detaşabilă de propria mea concepţie despre ea.

Atracţia exercitată de această iluzie este de-a dreptul misterioasă. Ştiu perfect de bine că lumea nu este esenţialmente a mea: nu este vorba aici despre un adevăr necesar care ar putea fi sau ar fi putut să se refere sau să fie gândit de mine. La fel precum această cameră în care mă aflu acum şi la care mă pot referi drept această cameră ar fi putut să nu creeze relaţia cu mine care să facă posibil acest gen de referinţă - deoarece se poate ca eu să nu fi intrat vreodată în ea - la fel se întâmplă şi cu această lume şi cu tot ceea ce are legătură cu ea. Faptul că trebuie să exist în ea pentru a putea gândi posibilitatea de a nu mă fi conţinut nu îi reduce cu nimic potenţialitatea reală. Chiar dacă unele dintre privinţele în care poate fi descrisă lumea în mod obiectiv sunt esenţiale acestui scop, eu, ca posesor particular al perspectivei obiective, nu îi sunt esenţial, ceea ce îmi permite să o concep făcând abstracţie de legătura pe care o am cu ea.

Dar, chiar şi în cazul în care respingem cu fermitate supoziţia solipsistă ca fiind o greşeală, o versiune palidă a ei tot va continua să existe. Deşi lumea nu este, esenţialmente vorbind, propria mea lume, recunoaşterea obiectivă a contingenţei mele trebuie să coexiste înăuntrul minţii mele cu imaginea completă a lumii al cărei subiect sunt, inevitabil, eu. Astfel, persoana a cărei contingenţă o recunosc este nu doar epicentrul lumii, în felul în care apare ea, din poziţia din care o privesc acum, ci reprezintă epicentrul întregii mele perspective universale. A presupune că această persoană nu ar fi trebuit să existe este echivalent cu a presupune că întreaga mea lumea nu ar fi trebuit să existe.

Se pare aşadar că existenţa lumii mele depinde de existenţa unui anumit lucru din ea. Numai că, desigur, nu acesta este cazul. Adevărata mea persoană nu este doar o parte a lumii mele. Persoana care sunt eu reprezintă o mică parte contingentă a unei lumi care nu îmi aparţine doar mie. Drept pentru care, existenţa lumii mele depinde de mine, dar eu, la rândul meu, depind de existenţa lui Thomas Nagel, iar Thomas Nagel depinde de lume, fiindu-i totodată neesenţial. Astfel, faptul de a fi cineva particular produce încă un disconfort: existenţa lumii mele depinde de naşterea acestuia, chiar dacă el apare în ea ca unul dintre personaje. Este straniu să te vezi pe tine însuţi şi întreaga ta lume astfel, ca pe nişte produse naturale.

Cel de-al doilea lucru care apare din perspectiva obiectivă a naşterii mele este lipsa de importanţă pe care o are acest lucru. Menţionând doar faptul că, în secţiunea imediat următoare, voi discuta mai în amănunt problema semnificaţiei şi a lipsei acesteia, aş dori să mai adaug totuşi ceva în această privinţă.

Lăsând la o parte întrebările mai generale despre valoarea propriu-zisă a existenţei umane, atunci când considerăm lumea dintr-un foişor din care pot fi făcute astfel de observaţii, pare să nu conteze cine există şi cine nu. Propria-mi existenţă, la fel ca existenţa oricărei alte persoane, este complet gratuită. Ar putea exista un anumit motiv care îmi permite să îmi continui existenţa, acum că mă aflu aici, dar nu există absolut niciun motiv pentru care să mă fi născut: dacă nu aş fi existat, lumea nu ar fi fost cu nimic alta decât este acum; cu siguranţă nu mi s-ar fi simţit lipsa! Ar putea exista câţiva oameni, precum Mozart sau Einstein, a căror nonexistenţă ar fi constituit o reală pierdere, dar pentru marea masă nu există niciun motiv pentru care ar trebui să existe. Am putea merge şi mai departe afirmând că nu există niciun motiv pentru existenţa oamenilor şi a formei lor de viaţă: dacă nu ar fi existat, nu ar fi fost niciun motiv să fie inventaţi - în orice caz, ar fi putut exista alte fiinţe în loc. Însă problema pe care o dezbat aici nu depinde în vreun fel de această revendicare mai amplă. Să presupunem că lumea ar constitui un loc mai puţin interesant şi valoros în cazul în care nu ar fi populat. O revendicare mai restrictivă ar fi că, obiectiv vorbind, nu contează care persoană particulară capătă viaţă.

Aceasta intră în conflict cu perspectiva pe care o obţinem în mod natural din interiorul lumii. Subiectiv, simţim că noi şi toţi cei pe care-i iubim aparţinem acestui loc - şi că nimic nu ne-ar putea submina dreptul de a fi admişi în Univers. Indiferent de ceea ce cred alţii, ultimul lucru la care ne-am aştepta ar fi să ajungem să vedem lumea într-un mod care micşorează semnificaţia naşterii noastre. Dar, pe măsura creşterii obiectivităţii, se instalează o anumită detaşare, iar existenţa, din care provin toate interesele, motivaţiile şi justificările noastre, ne devine tot mai indiferentă. Oricine altcineva ar fi reuşit la fel de bine ca mine şi ca tine. Datorită faptului că aproape tot ceea ce contează pentru fiecare dintre noi depinde de vieţi care există cu adevărat, ceea ce contează este adânc înrădăcinat în ceva a cărui non-existenţă nu ar fi contat câtuşi de puţin.

Răspunsul vădit este că ceva poate conta chiar dacă eventuala lui existenţă nu ar fi contat înainte să se producă, dacă ar fi existat şi nici nu ar fi contat în cazul în care nu ar fi existat: indiferent de cât de gratuită ar fi părut iniţial, odată ce există, îşi adaugă propria valoare, iar supravieţuirea şi bunăstarea sa capătă brusc importanţă.

Există ceva adevărat aici. Atunci când considerăm lumea reală, până şi unii copaci din ea par să aibă o valoare care nu este anulată de caracterul lor interşanjabil sau de gratuitatea lor. Acest lucru nu este însă suficient pentru reconcilierea celor două puncte de vedere. Dintr-o perspectivă externă asupra Universului, care abstractizează pornind de la poziţia pe care o deţinem în acest Univers, tot nu ar fi contat dacă nu am fi existat vreodată - iar acest lucru nu reprezintă ceva ce poate fi pur şi simplu acceptat din punctul de vedere al vieţii reale. Ni se impune un gen de diplopie şi de pierdere a încrederii în noi, care se accentuează atunci când apar îndoielile cu privire la sensul vieţii. Este uşor să ai astfel de gânduri despre altcineva şi nu ne perturbă atunci când facem abstracţie de cine suntem noi, în particular. Numai că atunci când le aducem înapoi în locul din care au provenit, ele nu pot fi asimilate. Nici în calitate de sine obiectiv, nici în cea de Thomas Nagel, nu pot cugeta în linişte la propria-mi persoană, considerând-o drept un lucru eminamente lipsit de esenţialitate.

Există o dorinţă umană recognoscibilă de a ne considera existenţa un lucru semnificativ, indiferent cât de cosmică ne-ar fi perspectiva, precum şi o nelinişte produsă de desprinderea parţială pe care o induce obiectivitatea. Dar poate că acestea constituie nişte simple greşeli - atât intelectuale, cât şi emoţionale. Poate că cerem prea mult, conferind prea multă autoritate punctului obiectiv de vedere, atunci când îi permitem lipsei ei de grijă independentă faţă de propria noastră existenţă să susţină o judecată de semnificaţie. Poate că detaşarea sinelui obiectiv este goală de semnificaţie, din cauza faptului că justificările îşi găsesc sfârşitul în cadrul vieţii şi, dacă nu are niciun sens să le căutăm în afara ei, atunci nu ne putem declara dezamăgiţi de eşecul găsirii lor acolo. Poate că, aşa cum susţine Williams, perspectiva sub specie aeternitatis este o viziune mioapă asupra vieţii omului şi poate că ar trebui să ne mulţumim cu a exista în mijlocul lucrurilor. Sau poate că fiecare parte are ceva de spus.