Introducere la Perspectiva de nicăieri

Citiţi un fragment din această carte.

Perspectiva de nicăieri cu siguranţă nu este un text gata digerat - drept pentru care Thomas Nagel nu este dispus să îşi trivializeze argumentul, degradându-i ascuţimea halucinantă în democraţia numitorului comun, depersonalizat până la os, de dragul popularităţii. Dimpotrivă, el nu doar că evită să camufleze ariditatea ascensiunii către obiectivitate, dar mizează totul pe atracţia irezistibilă a dificultăţii. Recunoscând capacitatea indubitabilă a complexităţii de a incita intelectul, el supralicitează, părând adeseori că urmăreşte să provoace, în mod deliberat, cât mai multă zarvă între neuronii cititorului.

Fără îndoială, această carte reprezintă un curs intensiv de înţelepţire.

O perspectivă ambiţioasă şi mereu actuală asupra problemelor fundamentale ale filosofiei, Perspectiva de nicăieri este o lectură obligatorie pentru cei interesaţi de eterna problemă a raportului corp-minte, de posibilitatea cunoaşterii obiective, de libertatea voinţei, de valorile morale, de problematica fericirii sau de moarte şi de sensul vieţii.

Toate aceste aspecte ale existenţei sunt interpretate de Thomas Nagel prin prisma naturii noastre duble, caracterizate de tensiunea existentă între cele două puncte de vedere pe care le avem asupra lumii: perspectiva subiectivă şi cea obiectivă. Potrivit filosofului american, existenţa simultană a acestor două puncte de vedere discordante generează multe dintre problemele filosofiei: suntem prinşi între aceste două perspective asupra lumii şi nu le putem integra satisfăcător într-o înţelegere coerentă a lucrurilor. Ca soluţie, Nagel ne propune să recunoaştem ambele puncte de vedere, fără a cădea pradă impulsurilor reducţioniste de obiectivare sau de internalizare excesive şi să încercăm să trăim cu disconfortul intelectual al "perspectivei de nicăieri": "Absurditatea este parte a existenţei, iar ceea ce ne trebuie este voinţa de a accepta această situaţie."

Thomas Nagel s-a născut pe 4 iulie 1937, în Belgrad, într-o familie de origine evreiască. A studiat artele şi filosofia la universităţi renumite precum Cornell, Oxford şi Harvard. Şi-a început cariera de profesor la Universitatea Berkeley (1963 - 1966), iar între 1966 şi 1980 a predat Filosofie la Universitatea Princeton. Din 1980 este profesor de Drept şi Filosofie la Universitatea din New York.

Thomas Nagel este unul dintre cei mai influenţi filosofi americani contemporani, principalele arii de interes ale activităţii sale fiind filosofia minţii, etica, filosofia politică. Este membru al Academiei Americane de Arte şi Ştiinţă şi membru corespondent al Academiei Britanice.

Această carte tratează o singură problemă: cum să combini viziunea pe care o deţine o anumită persoană din lume cu o perspectivă obiectivă a acelei lumi, inclusiv a persoanei în cauză şi a perspectivei ei. Este problema fiecărei persoane care se confruntă cu impulsul şi cu abilitatea transcenderii punctelor de vedere personale pentru obţinerea unei viziuni de ansamblu asupra lumii privite ca un tot.

Deşi aceasta constituie o singură problemă, ea are aspecte multiple. Dificultatea reconcilierii celor două puncte de vedere apare în modul în care este trăită viaţa, precum şi în modul în care este structurat sistemul de gândire al persoanei respective. Aceasta reprezintă problema fundamentală în privinţa moralităţii, a cunoaşterii, a libertăţii, a sinelui, precum şi a relaţiei pe care o are gândirea omului cu lumea. Răspunsul nostru, sau lipsa unui răspuns, oferit acestei probleme va determina, în mare măsură, reprezentarea pe care o avem despre lumea înconjurătoare şi despre noi înşine, precum şi atitudinea faţă de felul în care ne trăim viaţa, acţionăm şi interacţionăm cu semenii noştri. Urmărind acest element printr-o serie de probleme filosofice, sper să vă pot oferi un mod în care să le puteţi analiza şi care să vi se pară totodată modul natural de a privi lucrurile.

Dacă cineva ar putea descrie felul în care punctele de vedere interioare interacţionează cu punctele de vedere exterioare, felul în care fiecare dintre acestea poate fi analizat şi modificat pentru a ţine cont de celălalt şi cum, împreună, ele guvernează gândirea şi acţiunile fiecărei persoane, ei bine, o astfel de întreprindere ar echivala atunci cu un mod universal de a considera lumea înconjurătoare. Ceea ce am de spus cu privire la aceste probleme nu este suficient de unitar încât să merite un asemenea titlu; una dintre supoziţiile pe care le voi face este aceea că, deseori, încercarea de a structura o concepţie unificatoare despre lume şi viaţă duce la erori filosofice - la reducţii false sau chiar la refuzul de a recunoaşte o parte din ceea ce este real.

Totuşi, doresc să descriu un mod de a privi lumea şi de a trăi în ea adecvat fiinţelor complexe, dar lipsit de un punct de vedere natural unificator. O astfel de încercare se bazează pe un efort deliberat de a juxtapune viziunile interne cu cele externe sau pe cele subiective cu cele obiective, la valoarea lor maximă, în scopul unificării lor atunci când acest lucru este posibil, dar recunoscând fără echivoc imposibilitatea realizării unei astfel de unificări atunci când este cazul. În locul unei viziuni unificate asupra lumii, vom obţine interacţiunea acestor două tipuri de concepţii, interconectate cu dificultate, precum şi procesul iremediabil parţial de reconciliere a lor. Impulsul transcendent constituie o forţă creativă şi distructivă, în egală măsură.

O astfel de viziune asupra vieţii şi a lumii mi se pare ceva firesc - aici fiind incluse conflictele inerente punctelor de vedere diferite şi disconfortul cauzat de obstacolele puse în calea integrării lor. Anumite forme de perplexitate - de exemplu, cele cauzate de conceptele libertăţii, ale cunoaşterii şi ale sensului vieţii - îmi par a încorpora mai mult discernământ decât oricare dintre presupusele soluţii oferite acestor probleme. Perplexităţile nu rezultă din erori lingvistice sau cognitive şi nu poate exista vreo urmă de puritate, în accepţiunea kantiană sau wittgensteiniană a conceptului, care să poată fi obţinută prin evitarea comiterii unor anumiţi paşi tentanţi, dar greşiţi, în folosirea raţiunii sau a limbajului.

Obiectivitatea este o metodă de înţelegere. Convingerile şi atitudinile sunt obiective, în sensul lor primar. Doar într-un mod derivat putem considera drept obiective adevărurile la care putem accede în acest fel. Pentru obţinerea unei înţelegeri mai obiective a anumitor aspecte ale vieţii sau ale lumii va trebui să reconsiderăm perspectiva iniţială pe care o aveam despre ele pentru a formula o nouă concepţie, care să aibă ca obiect această perspectivă şi relaţia ei cu lumea. Cu alte cuvinte, ne poziţionăm în lumea pe care urmează să o înţelegem. Vechea perspectivă ajunge apoi să fie considerată o aparenţă, mai subiectivă decât noua perspectivă, şi va fi apoi supusă corectării sau confirmării prin raportare la aceasta. Procesul poate fi repetat, oferind o concepţie încă mai obiectivă decât cea anterioară.

Această investigaţie nu va oferi întotdeauna un rezultat, iar uneori ni se va părea că produce un rezultat când, în realitate, ea nu produce niciunul: atunci, aşa cum ne avertiza Nietzsche, vom obţine o falsă obiectivare a unui aspect al realităţii care nu poate fi înţeles mai bine dintr-un punct de vedere cu un grad de obiectivitate mai ridicat. Deşi există o legătură între obiectivitate şi realitate - simpla presupunere că noi şi aparenţele noastre am putea face parte dintr-o realitate mai amplă este suficientă pentru a ne determina să căutăm să înţelegem lucrurile punând între paranteze aparenţele - nu toată realitatea poate fi înţeleasă mai bine atunci când este analizată dintr-un punct de vedere cu un grad sporit de obiectivitate. Aparenţa şi perspectiva constituie părţi esenţiale a ceea ce este şi, din anumite puncte de vedere, acestea sunt cel mai bine înţelese atunci când sunt analizate dintr-un punct de vedere mai puţin detaşat. Realismul susţine pretenţiile de obiectivitate şi detaşare, dar numai până la un anumit punct.

Deşi, prin convenţie, voi vorbi adesea despre două puncte de vedere, cel subiectiv şi cel obiectiv şi, cu toate că locurile diferite în care este întâlnită această opoziţie au multe lucruri în comun, distincţia pe care o fac între perspectivele mai subiective şi cele mai obiective este doar o chestiune de nuanţă, ea acoperind un spectru larg. O perspectivă sau o formă de gândire este mai obiectivă decât alta atunci când se bazează într-o mai mică măsură pe trăsăturile caracteristice ale unui individ şi pe poziţia pe care o are acesta în lume sau pe particularităţile tipului anume de fiinţă care este el. Cu cât este mai largă gama tipurilor subiective cărora o anumită formă de înţelegere le este accesibilă - cu cât va depinde mai puţin de capacităţile subiective specifice - cu atât ea va deveni mai obiectivă. Un punct de vedere care este obiectiv prin comparaţie cu viziunea personală a unui individ poate fi subiectiv prin comparaţie cu un punct de vedere teoretic, situat la o distanţă mai mare de acesta. Punctul de vedere al moralităţii este mai obiectiv decât cel al vieţii private, dar mai puţin obiectiv decât punctul de vedere al fizicii. Am putea considera realitatea un set de sfere concentrice, care sunt revelate progresiv pe măsură ce ne detaşăm de contingenţele sinelui. Acest lucru va deveni mai clar atunci când vom discuta interpretarea obiectivităţii vizavi de anumite domenii ale vieţii şi ale înţelegerii.

Voi pleda în favoarea obiectivităţii, dar voi prezenta şi o critică a ei. Ambele pledoarii sunt necesare climatului intelectual prezent, de vreme ce obiectivitatea este atât sub, cât şi supraevaluată, uneori chiar de către aceeaşi persoană. Obiectivitatea este subevaluată de cei care nu o consideră o metodă adecvată de înţelegere a lumii, aşa cum este aceasta în sine. Ea este supraevaluată de cei care consideră că ea singură poate oferi o perspectivă completă asupra lumii, înlocuind perspectivele subiective din care a fost creată. Aceste greşeli sunt interconectate: ambele provin dintr-o insuficient de bine conturată percepţie a realităţii, precum şi a independenţei acesteia faţă de orice formă particulară de înţelegere umană.

Ideea fundamentală care stă la baza valabilităţii, dar şi a limitelor obiectivităţii este aceea conform căreia suntem fiinţe mărunte, aflate într-o lume mare pe care nu o înţelegem decât parţial, iar percepţia noastră asupra lucrurilor depinde atât de lume, cât şi de constituţia noastră. Putem să ne îmbogăţim cunoştinţele despre lume acumulând informaţie, la un anumit nivel - prin intermediul observaţiei atente făcute dintr-un anumit punct de vedere. Dar ne putem ridica nivelul înţelegerii doar dacă analizăm relaţia dintre lumea înconjurătoare şi propria noastră persoană, responsabilă pentru gradul anterior de înţelegere, şi ne formăm o nouă concepţie care include o înţelegere mai detaşată a sinelui nostru, a lumii înconjurătoare şi a interacţiunii dintre toate acestea. Astfel, obiectivitatea ne va permite să transcendem perspectiva noastră concretă, fiind în măsură să ne extindem capacităţile propriei conştiinţe de percepere a lumii către un nivel superior. Toate cele menţionate anterior sunt aplicabile valorilor şi atitudinilor, dar şi convingerilor şi teoriilor.

Fiecare progres obiectiv înregistrat dă naştere unei concepţii noi asupra lumii, care include propria persoană şi concepţia ei anterioară; acest lucru creează o dilemă cu privire la ce anume ar trebui făcut cu perspectiva mai subiectivă deţinută anterior, precum şi la felul în care ar putea fi combinată cu noua perspectivă. O succesiune de progrese obiective ne-ar putea furniza o nouă concepţie despre realitate, care să depăşească din ce în ce mai mult perspectiva personală sau, pur şi simplu, umană. Dar dacă ceea ce ne dorim este să înţelegem lumea în ansamblul ei, atunci nu putem ignora la nesfârşit acele puncte de plecare subiective; noi şi perspectivele noastre personale aparţinem lumii. Una dintre limitele întâlnite în căutarea obiectivităţii apare atunci când aceasta se întoarce asupra sinelui, în încercarea sa de a încadra subiectivitatea în concepţia pe care o are despre realitate. Recalcitranţa pe care o demonstrează materialul care trebuie înţeles obiectiv necesită atât modificarea formelor obiectivităţii, cât şi recunoaşterea faptului că nu poate oferi, de unul singur, o imagine completă a lumii sau un punct de vedere complet asupra ei.

Şi conţinutul unei perspective obiective şi pretenţiile acesteia de completitudine vor fi inevitabil afectate de încercarea de a o combina cu perspectiva pe care ne-o oferă locul în care ne aflăm. Reversul este de asemenea valabil; adică punctul de vedere subiectiv şi pretenţiile sale sunt modificate în încercarea de a coexista cu punctul de vedere obiectiv. O mare parte din ceea ce intenţionez să prezint aici se referă la posibilităţile integrării; voi dezbate forma potrivită şi limitele obiectivităţii, în raport cu o serie de problematici. Dar voi scoate în evidenţă şi felurile în care cele două puncte de vedere nu pot fi integrate satisfăcător şi, în aceste cazuri, consider că este corect să nu acordăm câştig de cauză niciunui punct de vedere, ci să evidenţiem cât mai clar cu putinţă această imposibilitate de integrare, fără să suprimăm niciun element. Lăsând la o parte posibilitatea că acest gen de tensiune ar putea genera ceva nou, ideal este să fim conştienţi de modul în care viaţa şi gândirea sunt divizate, dacă aşa stau lucrurile.

Tensiunea intern-extern defineşte întreaga existenţă umană, dar proeminenţa sa se manifestă îndeosebi în generarea problemelor filosofice. Mă voi concentra asupra a patru puncte importante: metafizica mentalului, teoria cunoaşterii, liberul arbitru şi etica. Dar această problemă are aplicaţii la fel de importante în privinţa metafizicii spaţiului şi a timpului, a filosofiei limbajului şi a esteticii. De fapt, probabil că nu există vreun domeniu filosofic în care să nu joace un rol determinant.

Ambiţia de a ieşi din noi înşine are limite evidente, chiar dacă nu este întotdeauna uşor să aflăm nici unde se află aceste limite, şi nici dacă le-am transgresat deja. Suntem îndreptăţiţi să considerăm că încercarea de a ne detaşa de punctele de vedere deţinute iniţial constituie o metodă indispensabilă de a ne ridica gradul de înţelegere a lumii şi a noastră înşine, îmbunătăţindu-ne libertatea de gândire şi de acţiune, devenind astfel superiori celor care am fost. Dar atâta vreme cât suntem ceea ce suntem, nu vom putea niciodată ieşi cu totul din noi înşine. Orice am face, rămânem subcomponente ale lumii, cu un grad limitat de acces la adevărata natură a restului ei şi a fiinţei umane. Nu avem cum să ne dăm seama câtă realitate există dincolo de domeniul obiectivităţii prezente sau viitoare sau de oricare altă formă de înţelegere umană.

Obiectivitatea în sine duce la recunoaşterea faptului că propriile sale capacităţi sunt probabil limitate, de vreme ce în noi subzistă ca facultate umană, iar noi suntem fiinţe evident muritoare. Forma radicală a acestei recunoaşteri poartă denumirea de scepticism filosofic, în care un punct de vedere obiectiv se autosubminează prin aceleaşi proceduri pe care le-a folosit pentru a pune sub semnul întrebării punctele de vedere prereflexive ale vieţii obişnuite vizavi de percepţie, dorinţă şi acţiune. Scepticismul reprezintă îndoiala radicală în ceea ce priveşte posibilitatea obţinerii oricărui tip de cunoaştere, libertate sau adevăr etic, dată fiind determinarea condiţiei umane de către lume şi imposibilitatea de a ne recrea de la zero.

Una dintre preocupările mele o va constitui găsirea unei atitudini adecvate faţă de aceste forme variate de scepticism, având în vedere faptul că ele nu pot fi desconsiderate pe motiv că sunt lipsite de sens, fără adoptarea unor analize reducţioniste, contrafăcute, despre adevăr, libertate sau valoare. În general, cred că scepticismul este revelator şi irefutabil, dar această convingere a mea nu viciază rezultatele căutării obiectivităţii. Merită să încercăm să aducem mai mult sub influenţa unui punct de vedere impersonal convingerile, acţiunile şi valorile noastre, chiar dacă nu avem garanţia că acest lucru nu va putea fi revelat dintr-o perspectivă şi mai îndepărtată ca fiind o iluzie. În orice caz, se pare că nu avem altă soluţie decât încercarea de a face acest lucru.

Limitele obiectivităţii - obiectul principal al preocupărilor mele - constituie urmarea logică a procesului detaşării continue prin intermediul căreia poate fi atinsă obiectivitatea. Un punct de vedere obiectiv este creat prin excluderea unei perspective mai subiective, individuale sau pur şi simplu umane; însă există anumite lucruri privitoare la lume, la viaţă şi la noi înşine care nu pot fi înţelese în mod adecvat prin simpla folosire a unui punct de vedere extrem de obiectiv, oricât de mult ne-ar extinde acest lucru capacitatea de înţelegere peste acel punct zero de la care am pornit. O mare parte este, în mod esenţial, conectată la un anumit punct de vedere sau la un anumit tip de punct de vedere, iar încercarea de a oferi o viziune de ansamblu asupra lumii, formulată în termeni obiectivi şi detaşaţi faţă de aceste perspective, va duce în mod inevitabil la reducţii false sau chiar la negarea fără echivoc a posibilităţii ca anumite fenomene, care sunt evident reale, să existe.

Această formă de orbire a obiectivităţii este evidentă în filosofia gândirii, acolo unde oricare dintre teoriile externe ale mentalului, de la fizicalism şi până la funcţionalism, sunt susţinute într-un mod cvasiuniversal. Ceea ce motivează astfel de păreri este supoziţia potrivit căreia tot ceea ce constituie realitate trebuie să fie inteligibil, într-un fel sau altul - adică realitatea este, într-un sens restrâns, obiectivă. Pentru mulţi filosofi, cazul exemplar al realităţii este cel descris de fizică - ştiinţa prin intermediul căreia am reuşit să ne detaşăm în cel mai înalt grad de viziunea specific umană a lumii. Dar tocmai din acest motiv, fizica este predispusă să lase neexplicat caracterul ireductibil subiectiv al proceselor mentale conştiente pregnante, indiferent de relaţia intimă pe care acestea o stabilesc cu operaţiile fizice ale structurilor neuronale ale creierului uman. Subiectivitatea conştiinţei este una dintre trăsăturile ireductibile ale realităţii - fără de care nu am putea face nici fizică şi nici altceva - şi tocmai din această cauză ea trebuie să ocupe un loc tot atât de fundamental în orice viziune asupra lumii, pe cât este locul pe care îl ocupă materia, energia, spaţiul, timpul şi numerele.

Conexiunile care se stabilesc între fenomenele mentale şi creier sau între identitatea personală şi durabilitatea biologică a organismului uman constituie problematici ce nu pot fi soluţionate acum, însă posibilităţile pe care le deschide o eventuală abordare a lor constituie subiecte demne de speculaţii pur filosofice. Consider că este deja suficient de clar faptul că orice teorie corectă a relaţiei dintre minte şi trup ar transforma în mod radical concepţia generală pe care o avem asupra lumii, necesitând o altă înţelegere a fenomenelor pe care le considerăm în prezent ca făcând parte din lumea fizicii. Deşi manifestările locale ale mentalului ne sunt evidente - ele depinzând de creierele noastre şi de celelalte structuri organice similare - cadrul general al acestor aspecte ale realităţii nu este unul local, ci trebuie considerat ca făcând parte integrantă din elementele constitutive ale universului şi din legile care îl guvernează.

Există o problemă a excesului de obiectivitate şi în etică. Obiectivitatea constituie forţa motrice atât a eticii, cât şi a ştiinţei: este ceea ce ne oferă posibilitatea de a găsi noi motive pentru ocuparea unui anumit punct de vedere, detaşat de interese şi dorinţe pur personale, tot aşa cum ne permite să căpătăm noi convingeri şi în domeniul cognitiv. Moralitatea este ceea ce-i conferă voinţei obiective o formă sistematică. Dar încercarea de a ne elibera de propriul nostru sine constituie o problemă la fel de delicată vizavi de motivele noastre ca şi faţă de convingeri. Mergând prea departe într-o asemenea încercare se poate ajunge la scepticism sau la nihilism; scurtând prematur această călătorie, însă, apare tentaţia de a nu acorda punctelor de vedere subiective niciun rol independent în justificarea acţiunilor.

O serie de teorii morale impersonale îmbrăţişează această concluzie, susţinând că putem încerca, în anumite limite, să ne transformăm în nişte instrumente puse în slujba binelui general, conceput obiectiv (deşi propriile noastre interese au, ca şi ale celorlalţi, un rol evident în definirea acestui bine). Dar, deşi transcenderea propriului punct de vedere în acţiunile întreprinse reprezintă cea mai importantă şi mai creativă forţă în etică, totuşi consider că rezultatele sale nu pot subordona complet un anumit punct de vedere personal şi motivele sale prereflective. Binele, la fel ca adevărul, include elemente ireductibil subiective.

Întrebarea este cum să combini valorile obiective cu cele subiective în gestionarea unei vieţi individuale. Ele nu pot exista pur şi simplu în paralel, fără interferenţe, şi pare imposibil să conferi vreuneia autoritatea tranşării conflictelor dintre ele. Această problemă, de combinare a diferitelor trăsături ale realităţii care apar la diferite niveluri de subiectivitate şi de obiectivitate, într-o concepţie unică a lumii, este analogă în etică celei din metafizică. Orice teorie realistă şi antireducţionistă trebuie să facă faţă unei probleme de acest tip. Problema minte-trup constituie un exemplu, iar problema proiectării unui cadru etic pentru viaţa individului constituie un al doilea. În fine, un al treilea exemplu îl constituie problematica sensului vieţii, care apare datorită capacităţii noastre de a adopta un anumit punct de vedere, din perspectiva căruia cele mai stringente preocupări personale par nesemnificative.

Ceea ce se întâmplă cu adevărat atunci când se urmăreşte atingerea obiectivităţii este faptul că unui anumit element al sinelui - al acelui sine impersonal şi obiectiv, care poate evada din constrângerile specifice punctului de vedere omenesc pe care îl deţine - îi este permis să predomine. Retragerea în acest element provoacă detaşarea de restul sinelui, permiţându-i crearea unei concepţii impersonale asupra lumii şi, pe cât este posibil, asupra elementelor sinelui de care s-a detaşat. Se creează astfel o nouă problemă, aceea a reintegrării, o problemă care se referă la modul în care pot fi încorporate aceste rezultate în viaţa şi în cunoaşterea de sine a oricărei fiinţe umane. Acea persoană trebuie să fie tocmai acea fiinţă pe care o supune unei astfel de examinări imparţiale, iar acea persoană trebuie să trăiască în lumea care i-a fost revelată unei părţi extrem de distilate a sinelui său.

Este necesară combinarea recunoaşterii contingenţelor, a caracterului nostru finit şi a limitării noastre de către lume cu ambiţia transcenderii, oricât de limitat ne-ar fi succesul unei astfel de întreprinderi. Atitudinea corectă care trebuie adoptată în filosofie este aceea de a accepta ţelurile pe care le putem atinge parţial şi imperfect, nefiind siguri că le putem atinge nici măcar la un asemenea nivel. Ceea ce înseamnă, în particular, nerenunţarea la urmărirea adevărului, deşi, chiar dacă ceea ce urmăriţi este adevărul şi nu doar să aveţi ceva de spus, până la urmă veţi avea destul de puţine lucruri de spus. Urmărirea adevărului necesită mai mult decât imaginaţie: necesită generarea şi eliminarea hotărâtă a tuturor posibilităţilor alternative până când, în mod ideal, veţi rămâne doar cu una singură, şi necesită o disponibilitate constantă de a vă ataca propriile convingeri. Acesta este singurul mod în care se poate ajunge la convingeri adevărate.

O astfel de întreprindere poate fi considerată, din anumite puncte de vedere, o muncă deliberat reacţionară. Există o piedică semnificativă pe care o pune idealismul în filosofia contemporană, potrivit căreia ceea ce există şi felul în care sunt lucrurile se reduce la modul în care noi le gândim, în principiu. O asemenea perspectivă moşteneşte populismul primitiv al pozitivismului logic, chiar dacă această versiune a idealismului este astăzi depăşită. De regulă, filosofia pare să genereze enunţuri potrivit cărora ceea ce încercau să facă filosofii din trecut este lipsit de sens sau, pur şi simplu, imposibil, iar o analiză corespunzătoare a condiţiilor în care are loc actul gândirii va evidenţia faptul că toate acele întrebări profunde despre relaţia pe care el o are cu realitatea sunt ireale.

Filosofia mai este infectată şi de o tendinţă mai larg răspândită în viaţa intelectuală contemporană: scientismul. Scientismul este, de fapt, o formă specială de idealism, tinzând să evoce supremaţia unui anumit tip de înţelegere umană şi considerând-o drept singurul mod în care poate fi interpretată lumea. Miopia sa atinge proporţii critice atunci când emite ipoteze potrivit cărora tot ceea ce există trebuie să poată fi înţeles prin intermediul folosirii unor teorii ştiinţifice, precum sunt cele pe care le avem la dispoziţie în clipa de faţă - paradigmele curente fiind fizica şi biologia evoluţionistă - ca şi cum epoca prezentă nu ar fi altceva decât ultima dintr-un şir continuu de epoci.

Tocmai din cauza dominaţiei pe care o exercită, asemenea atitudini sunt numai bune pentru a fi atacate. Desigur, o parte a acestei critici poate fi nesăbuită: antiscientismul poate degenera într-o respingere a ştiinţei - în vreme ce, în realitate, el este esenţial pentru apărarea ştiinţei împotriva deturnării ei. Astfel de excese însă, nu ar trebui să ne împiedice să ne revizuim încrederea deplină pe care o avem în capacităţile noastre intelectuale, în sensul scăderii acesteia la un nivel cât mai apropiat de adevăr. Prea mult timp este irosit din cauza presupunerii că metodele deja existente ar putea oferi soluţia rezolvării unor probleme pentru care nu au fost proiectate; prea multe ipoteze şi sisteme de gândire filosofică sau de altă natură sunt bazate pe ideea bizară potrivit căreia, în acest moment din istorie, ne aflăm în posesia unor forme primare de înţelegere, care ne permit să cuprindem, din punct de vedere cognitiv, orice.

Consider că metodele necesare înţelegerii sinelui nu au fost inventate încă. În consecinţă, această carte conţine un număr considerabil de speculaţii despre lume şi despre felul în care reuşim să ne găsim locul în ea. O parte din aceste speculaţii vi se vor părea deplasate, dar lumea este un loc ciudat şi nimic altceva decât speculaţia radicală nu ne va putea oferi speranţa susţinerii unei candidaturi serioase în aflarea adevărului. Aceasta, desigur, nu înseamnă acelaşi lucru cu aflarea adevărului: dacă adevărul este ţinta pe care ne-am fixat-o, va trebui să ne resemnăm cu atingerea ei doar într-o foarte mică măsură şi fără nicio certitudine că l-am atins. Redefinirea acestui ţel în scopul garantării într-o mai mare măsură a atingerii lui prin diferite forme de reducţionism, relativism sau istoricism nu e decât o modalitate de autoamăgire cognitivă. Filosofia nu-şi poate găsi adăpostul sub plafonul unor ambiţii reduse. Ea trebuie să îşi continue goana după adevărul etern şi universal, chiar dacă suntem conştienţi că nu vom putea atinge această ţintă.

Dilema combinării perspectivei externe a acestei stânjenitoare, dar inevitabile activităţi cu perspectiva ei interioară constituie doar un aspect al acestei probleme omniprezente. Chiar şi cei care consideră filosofia drept un lucru real şi important sunt conştienţi de faptul că se află într-o fază anumită şi, putem spera, incipientă a dezvoltării ei, limitaţi fiind de propriile lor capacităţi intelectuale primitive şi mizând pe discernământul parţial oferit de câteva mari figuri ale trecutului. La fel cum noi judecăm rezultatele lor ca fiind fundamental greşite, tot aşa trebuie să presupunem că până şi cele mai lăudabile eforturi ale vremurilor noastre vor ajunge, în timp, să pară oarbe. Această lipsă de încredere ar trebui să constituie o parte fundamentală a demersului, nu ceva care necesită un argument istoric pentru a fi produs. Trebuie să recunoaştem, de asemenea, că ideile filosofice sunt foarte sensibile la temperamentul individual şi la dorinţe. Acolo unde dovezile şi argumentele prezentate sunt prea firave ca să poată produce un rezultat, lipsa este imediat compensată de alţi factori. Tenta şi motivaţia personală a versiunii de realitate oferite de fiecare mare filosof sunt distincte şi acelaşi lucru este valabil şi pentru alte încercări de mai mică anvergură.

Însă nu putem lăsa acest punct de vedere să preia controlul: nu putem aborda subiectul şi nici înţelege opera altora dacă o analizăm doar din afară, într-un mod istoricist sau foarte detaşat. Una este să recunoaştem limitele care apar inevitabil în urma ocupării unei anumite poziţii în istoria unei culturi, şi alta să transformăm aceste limite în non-limite (În orig. nonlimitations - n. trad.) prin adoptarea unui istoricism care susţine că nu există adevăr în afară de ceea ce este interior unui anumit punct de vedere istoric. Cred că nu doar aici ne găsim blocaţi din pricina conflictului existent între puncte de vedere diferite. Absurditatea devine inevitabilă în asemenea condiţii şi trebuie să învăţăm să acceptăm această situaţie.

Chiar dacă problematica filosofică nu ar fi altceva decât manifestarea particularităţilor unei anumite situări istorice sau a formelor accidentale ale limbajului nostru, tot nu am fi în stare să ne eliberăm de ele. Dacă te afli în interiorul a ceva de tipul limbajului, perspectiva exterioară nu va înlocui perspectiva interioară şi nici nu îi va diminua importanţa. (Nu pot citi cuvintele "se compune din" fără să fiu cuprins de dezgust, chiar dacă mă aştept ca, într-o sută de ani de acum înainte, mareea abuzurilor lingvistice să le confere girul respectabilităţii gramaticale, precum şi un loc de onoare în cele mai bune dicţionare.) Recunoaşterea contingenţei obiective a unei limbi nu diminuează în niciun fel valoarea ei normativă pentru cei care trăiesc în acea limbă. Dar filosofia nu se aseamănă unei limbi. Sursele sale sunt preverbale şi, adesea, preculturale, iar una dintre cele mai dificile sarcini ale ei este exprimarea prin limbă a unor probleme neformulate încă, dar percepute intuitiv, fără pierderea sensului lor.

Istoria acestui subiect este o neîntreruptă descoperire a acelor probleme care derutează conceptele existente şi metodele actuale de cercetare. În fiecare moment suntem confruntaţi cu întrebarea referitoare la cât de mult ne putem îndepărta de siguranţa relativă a limbajului curent fără să riscăm pierderea totală a contactului cu realitatea. Într-un fel, încercăm să ne căţărăm dincolo de propriile noastre minţi, un efort pe care mulţi l-ar considera nebunesc, dar pe care eu îl consider fundamental din punct de vedere filosofic. Interpretările istoriciste nu reuşesc să facă problemele filosofice să dispară, aşa cum nici diagnosticele practicate de adepţii pozitivismului logic sau ai analizei lingvistice nu au făcut-o. Rezultatul pe care-l au asemenea teorii rigide este doar că reuşesc sărăcirea temporară a peisajului intelectual, inhibând un timp exprimarea serioasă a unor întrebări necesare. În numele eliberării, astfel de mişcări nu ne-au oferit altceva decât reprimare intelectuală.

Dar acest lucru ridică totuşi o întrebare. Dacă teoriile captivităţii istorice sau cele ale iluziei gramaticale sunt false, care este atunci motivul pentru care anumiţi filosofi s-au simţit vindecaţi de problemele metafizice prin astfel de forme de terapie? Contradiagnosticul meu este acela că, de fapt, mulţi filosofi sunt atât de sătui de acest subiect, încât sunt fericiţi să se vadă scăpaţi de problemele lui. Majoritatea oamenilor se simt uneori descurajaţi în faţa caracterului refractar al acestei problematici, însă unii dintre ei reacţionează considerând că întregul demers este eronat, iar problemele sugerate sunt, de fapt, ireale. Această atitudine îi face să devină receptivi nu doar la concepţiile scientiste, dar şi la teoriile metafilosofice reducţioniste, precum pozitivismul şi pragmatismul, care promit să ne ridice deasupra acestor vechi bătălii.

Aceasta constituie mai mult decât obişnuita dorinţă de a-ţi transcende predecesorii, tocmai datorită faptului că include o rebeliune împotriva impulsului filosofic în sine, care este perceput a fi ceva umilitor şi nerealist. Este natural să te simţi victimizat de filosofie, însă o astfel de reacţie defensivă merge prea departe. Seamănă cu ura împotriva copilăriei şi poate să conducă la acel efort inutil de a creşte prea repede, sărind peste etapele esenţiale ale confuziilor formatoare, incluzând aici speranţele exagerate ale vârstei, care trebuie experimentate înainte de a putea înţelege ceva. Filosofia este copilăria intelectului şi orice cultură care încearcă să sară peste această etapă nu va ajunge niciodată la maturitate.

Există o tentaţie persistentă de a converti filosofia în ceva mult mai facil şi mai puţin profund decât este ea cu adevărat. Este un subiect extrem de dificil care nu constituie o excepţie de la regula generală conform căreia eforturile creatoare sunt rareori încununate de succes. Nu mă simt egalul problemelor tratate în această carte. Acestea îmi par că solicită un tip de inteligenţă total diferită de a mea. Toţi cei care au încercat să răspundă întrebării centrale a filosofiei vor fi simţit exact acelaşi lucru.