Un poem indian: Radha şi Krişna

Citiţi un fragment din această carte.

Opera Radha şi Krişna, de Candidās (pronunţat Ciondidas, forma engleză Chandidas), era tradusă în întregime de Amita Bhose în 1992, anul morţii sale. Volumul a avut iniţial titlul Dragostea lui Krişna şi Radha, traducătoarea optând ulterior pentru Radha şi Krişna. Motivaţia traducerii acestui autor al cărui nume se găseşte în dicţionarele de literatură universală o aflăm din Oferta de publicare înaintată în aprilie 1992 direcţiei unei edituri: "Înţelegerea spiritualităţii indiene, pentru care a existat un interes viu în România dintotdeauna, necesită, în primul rând, informaţii de prima mână despre religia şi mitologia indiană. Este de prisos să menţionez că aceste aspecte ale culturii indiene neputând fi publicate în trecut, cititorii români nu avuseseră posibilitatea nici să se documenteze în acest domeniu, nici să savureze frumuseţea literară a operelor religioase. Dar nici după abolirea restricţiilor n-au prea apărut lucrări de certă valoare de acest gen.

Lucrarea de faţă prezintă, sub forma unui roman de dragoste de mare frumuseţe, mitul cuplului divin Krişna şi Radha care stă la baza celui mai răspândit cult religios din India şi care a exercitat, timp de secole, influenţe deosebite asupra filosofiei, esteticii, literaturii, artelor plastice, muzicii şi coregrafiei indiene, culte şi populare. Având un caracter alegoric, poemul se adresează deopotrivă celor interesaţi, din motive ştiinţifice ori culturale, în aspectele menţionate mai sus ale spiritualităţii indiene precum şi amatorilor de literatură laică, beletristică. [...]

Poemul reprezintă capodopera lui Chandidas. Reluând un motiv mitologic indian frecvent întâlnit în folclor - dragostea dintre divinul Krişna şi păstoriţa Radha - şi în literatura cultă, povestea dintre Radha şi Krişna a circulat mai întâi oral în toate limbile indiene, inclusiv sanscrită. Pornind de la legenda aceasta, poetul a realizat una dintre cele mai frumoase şi mai sensibile creaţii artistice din literatura bengali. [...]

Traducerea a fost realizată după un număr de poezii selecţionate din mai multe ediţii antologice publicate în limba bengali în India şi în Bangladesh. [...]

Fragmente din această operă, publicate în reviste literare, de ex. Almanahul Flacăra, Literatorul (10.02.1992) sau difuzate la emisiuni literare ale Radiodifuziunii Române ori integrate în lucrările altor autori - Pagini despre frumuseţe de Gheorghe Marin (Editura Ion Creangă, Bucureşti 1985) au fost primite călduros de publicul român."

Volumul de faţă conţine textul poeziilor traduse în proză, un minim număr de note pentru a explica termenii specifici indieni şi un amplu studiu introductiv despre poetul Candidas, viaţa divinului Krişna, literatura vaişnavă, filosofia vişnuită, codul estetic al literaturii vaişnave, istoricitatea lui Krişna, Vişnu-Krişna în sculptură. Intenţia traducătoarei era de a adăuga o postfaţă, însă aceasta nu se regăseşte în manuscrisele domniei sale. Bănuim că era în stadiul de proiect.

Sperăm ca apariţia în limba română a celebrului poem indian, tradus cu o deosebită măiestrie şi sensibilitate artistică din original de către un specialist, vorbitor nativ al limbii bengali, să fie primită cu dragostea cu care traducătoarea a trăit în România, pentru România.

(Carmen Muşat-Coman)

Mesajul lui Chandidas este amplu, profund şi frumos. Ochii înlăcrimaţi ai eroinei sale, Radha, zămislesc visul iubirii divine în sufletul cititorului. Poetul a transportat-o în lumea nepieritoare a spiritualităţii, care se află dincolo de lumea cuvintelor. Acolo-i sălaşul dragostei. În dragoste, tăcerea este mai grăitoare decât cuvintele, fiindcă acela care iubeşte cu adevărat ştie să-şi stăpânească vorbele. Limbajul lui Chandidas este lipsit de orice podoabe; tocmai de aceea sentimentele se exprimă atât de spontan şi impresionează pe orice cititor sensibil. (Sen. D.C., Limba şi literatura bengali, Calcutta, 1890 (?) - prima istorie a literaturii bengali)

În poezia simplă, păstorească a lui Chandidas, auzim mesajul iubirii eterne. Dragostea lui Krişna şi Radha este trupească, dar ea trece şi dincolo de trup. Cântecele de dragoste ale lui Chandidas răsună în sufletul omului. Este adevărat că ele sunt legate de dragostea cuplului legendar indian, simbol al iubirii în literatura indiană; dar ele sunt şi mesagerele purtătoare ale unui apel universal şi atemporal. Dorul şi durerea dragostei constituie două trăsături importante ale poeziei lui Chandidas; fiind motive universale, ele cuceresc orice suflet îndrăgostit din orice epocă şi de pe orice meleaguri. Spre deosebire de alţi poeţi contemporani cu el, Chandidas nu se străduieşte să creeze artă. El nu forţează nici o notă. Spontaneitatea versurilor le dăruieşte puterea de a pătrunde în adâncul sufletului uman. O frază neterminată a Radhei este capabilă să trezească ecoul puternic în inimile miilor de cititori. (Banerji, A.K., Istoria literaturii bengali, vol.II, Calcutta, 1970.)

Chandidas este un poet al profunzimii. În viziunea lui Vidyapati (poet contemporan cu Chandidas - n.n.), iubirea este mai presus decât orice în lume; în viziunea lui Chandidas iubirea-i lumea. Chandidas este în acelaşi timp profund şi frapant. Iubirea cântată de el reprezintă sentimentul etern al omului. (Tagore, Rabindranath, Literatură, Calcutta)

În literatura vaişnavă (inclusiv poezia lui Chandidas - n.n.) se întâlneşte proslăvirea iubirii, a legii inimii. Uitarea de sine, de lume, nepăsarea faţă de denigrare, frică şi jenă, zdrobirea restricţiilor sociale exprimate aici au drept scop de-a scoate la iveală măreţia iubirii care face să amuţească orice argument şi care nimiceşte orice cătuşe ale vieţii cotidiene. Aceste poezii reliefează forţele nemărginite şi enigmele indescifrabile ale iubirii. (Tagore, Rabindranath, Literatură, Calcutta)

Pe solul fertil al Indiei creşte arborele uriaş ficus indica. Pentru a sprijini coroana-i imensă, întinsă pe o suprafaţă cât un sat, ies numeroase antene din crengile sale; intrând în pământ, acestea funcţionează ca stâlpi. Cresc ramuri şi frunze pe ele, apar fructe mici şi roşii ca cireşele şi, cu timpul, fiecare antenă arată ca o buturugă. Trunchiul original nu se mai deosebeşte de cele secundare. Dacă te mână cumva curiozitatea să-l identifici, eforturile tale vor fi desigur sortite eşecului.

O astfel de soartă îi aşteaptă, nu rareori, pe cercetătorii în domeniul culturii şi civilizaţiei indiene. În cursul evoluţiei ei de cel puţin 7000 de ani desfăşurată pe un subcontinent, cultura indiană a trecut printr-un proces organic. Însăşi vitalitatea ei, asemănătoare celei a naturii exuberante, în al cărei sân a înflorit, a făcut-o să asimileze mult, să abandoneze mult şi să unifice tot atât de multe idei şi curente în cadrul unor şi aceloraşi concepte. Transformările, trecerile de la o ipoteză la alta s-au petrecut atât de încet, treptat şi firesc, încât nici n-au fost observate, cu atât mai puţin atestate. Cine ar sta lângă un arbore să-i numere mugurii şi bobocii, să ţină cont de florile ofilite şi frunzele veştejite? Cine ar putea afirma când un vlăstar fraged a evoluat într-un copac viguros?

Dezvoltarea istoriei lui Krişna şi Rādhā, cea mai răspândită legendă din mitologia indiană, prezintă acest aspect complicat, specific culturii indiene.

Viaţa divinului Krişna începe într-o temniţă din Mathura, oraş care există şi acum cu acelaşi nume pe malul râului Yamunā, în nordul Indiei. Naşterea zeului cu chip uman a fost determinată de unele împrejurări neprielnice. Chinuit de regii tirani şi supraîncărcat de oştirile lor nenumărate, Pământul ^[1] apelase la Brahmā, zeul creaţiei, să-l elibereze de această povară. După o meditaţie îndelungată, strămoşul zeilor şi al muritorilor a aflat că Vişnu, zeul însărcinat cu păstrarea echilibrului cosmic, deja se hotărâse să se nască în neamul Yadu din Mathurā.

Pe atunci dinastia Yadu domnea în regiunea nordică a Indiei, toate ramurile-i avându-şi capitala în oraşul respectiv. Cu câţiva ani înainte, Vasudeva, un tânăr din acel neam, se căsătorise cu vara sa Devakī, provocând gelozia unui alt văr numit Kamsa. Supărarea lui Kamsa se intensificase din cauza unei profeţii că va fi ucis de cel de-al optulea copil al Devakī-ei. Înspăimântat, Kamsa îi pusese pe tinerii soţi în închisoare şi le omorâse şase copii în faşă. Ambiţiosul prinţ îl închisese şi pe propriu-i tată şi-i uzurpase tronul.

Acesta a fost momentul când Vişnu a simţit nevoia să apară pe pământ. O parte a energiei sale cosmice a intrat în pântecele Devakī-ei, creându-i a şaptea sarcină. Prin puterea-i miraculoasă, Vişnu a mutat fătul în uterul unei alte femei, Rohinī, cealaltă soţie a lui Vasudeva. ^[2] De frica lui Kamsa, ea se ascunsese în casa lui Nandaghosa din satul Gokul, pe celălalt mal al râului. Apoi însăşi magia divină a lui Vişnu, Yogamāyā, a luat trupul unei fetiţe şi a intrat în uterul lui Yaşoda, soţia lui Nandaghoşa, vărul lui Vasudeva.

Cu întreaga sa splendoare, Vişnu a pătruns în fiinţa lui Vasudeva şi de acolo în trupul Devakī-ei. Datorită prezenţei divine înăuntrul său, Vasudeva strălucea ca soarele, luminând obscuritatea temniţei. Primind vestea, Kamsa şi-a închipuit că acolo se întâmpla ceva miraculos şi a fost copleşit de presimţirea morţii mai mult ca niciodată.

Ca nu cumva să se încarce de păcate, despotul s-a abţinut de la o omorî pe Devakī sau de a-i distruge sarcina ^[3], dar a mărit straja şi aştepta cu nerăbdare naşterea acestui copil.

Nu numai el, ci şi Pământul şi Cerul aşteptau acel moment sfânt. Într-o seară din luna Svrivatsa ^[4], a răsărit steaua naşterii pruncului. Astrele străluceau pe cerul senin şi râurile curgeau lin. Copacii au înflorit în miezul nopţii. Ciripitul păsărilor şi zumzăitul albinelor au răsunat în crânguri şi codri. Focurile sacrificiale s-au aprins de la sine; înţelepţii au simţit o linişte profundă şi o bucurie covârşitoare.

Cântăreţii celeşti au înălţat imnuri de slavă, nimfele au prins să danseze, iar duhurile sfinte le-au rostit ruga. La clipa naşterii copilului, zeii din cer au azvârlit grămezi de flori, care au căzut în şiruri - ca ploaie - pe pământ.

Părinţii nou-născutului l-au privit în lumina emanată din corpul său. L-au recunoscut pe zeul Vişnu în veşmântul galben şi împodobit cu giuvaere care străluceau pe trupul său negru. În cele patru mâini ţinea un disc, un lotus, o ghioagă şi o cochilie. ^[5] Nestemata numită kaustubha atârna din lanţul de la gât; semnul spiralat Srīvatsa se făcea remarcat prin perii albi de pe piept. ^[6] Părinţii pământeşti l-au salutat, rostindu-i cântare de bun venit.

Vişnu l-a sfătuit pe Vasudeva să-l ducă în casa lui Nandaghoşa şi s-o aducă pe fiica Yaşodei, născută în aceeaşi clipă cu el. După ce i-a grăit poruncă, zeul a luat înfăţişarea unui copil obişnuit, şi Vasudeva l-a luat în braţe ca să pornească spre Gokul. Cătuşele din picioarele-i s-au desfăcut singure, singură s-a deschis poarta, iar toţi locuitorii din urbe, inclusiv paznicii, s-au cufundat în somn.

Între timp se declanşase o furtună îngrozitoare. Norii bubuiau, vărsând ploi şi grindină, râul vuia cu unde spumoase. Dar îndată ce Vasudeva a ieşit pe drum, şarpele cosmic Seşa a apărut să protejeze copilul, ţinându-şi capul ridicat, asemenea umbrelei, deasupra-i. Orientându-se în lumina fulgerelor, Vasudeva a ajuns la malul apei. Yamuna şi-a retras valurile pentru a-i înlesni drumul spre Gokul.

A ajuns aşadar în casa lui Nandaghoşa, unde Yaşoda născuse prin somn. Punându-şi băieţelul acolo, Vasudeva a plecat, fără ştirea nimănui, cu fetiţa ei. De abia a intrat în închisoare, că uşile s-au închis singure şi cătuşele s-au legat de picioarele sale.

Plânsul fetei i-a trezit pe străjeri. Aflând vestea naşterii, Kamsa s-a grăbit să omoare copilul cu propria-i mână. Cum a azvârlit-o pe fetiţă pe o piatră, ea s-a ridicat pe cer în forma-i cosmică şi l-a avertizat pe Kamsa că acela care îl va ucide creşte în altă parte.

Dându-şi seama că era inutil să-i mai deţină pe Devakī şi Vasudeva, Kamsa i-a eliberat dar n-a renunţat la gândurile-i întunecate. După ce s-a sfătuit cu sfetnicii săi, la fel de cumpliţi ca el, a dat ordine să omoare toţi nou-născuţii de jur-împrejur.

Pe de altă parte, satul Gokul s-a trezit într-un val de bucurie. Ţinutul era populat de crescătorii de vite; aşadar lapte, brânză, smântână şi toate bunătăţile se găseau din belşug. Nanda ^[7] i-a invitat pe toţi consătenii la serbarea naşterii celor doi băieţi - căci Rohinī născuse cu opt zile înainte - şi le-a dăruit oaspeţilor aur, argint, acoperăminte, precum şi vaci cu lapte.

După ce a trecut sărbătoarea, Nanda a mers la Mathura ca să ducă biruri regelui, şi cu această ocazie a trecut şi prin sălaşul lui Vasudeva. Acesta l-a întâmpinat cu ospitalitatea cuvenită, felicitându-l pentru a avea un fiu la vârsta aceea înaintată, dar nu i-a destăinuit că el schimbase copiii.

Conform poruncii lui Kamsa, vrăjitoarea Putana umbla din casă-n casă, prefăcută în doică şi omora copii cu pretextul de a-i alăpta. Odată ajunsă acasă la Nanda, le-a vrăjit pe cele două mame şi l-a luat pe fiul Yaşodei în braţe. Zeul atoateştiutor a înţeles motivul care a pricinuit venirea acesteia. Când Putana i-a dat să sugă sânul otrăvit, odată cu laptele, copilul i-a supt şi viaţa.

Când băiatul cel mic a împlinit o sută de zile, înţeleptul Garga, preotul oficiator al neamului Yadu, a venit la Nanda ca să-i boteze pe cei doi copii. Fiului Yaşodei i-a dat numele Krişna - Întunecatul - şi celui al Rohini-ei, Balarama - Puternicul. Prin capacitatea sa suprapământească de cunoaştere, Garga a intuit originea divină a celor doi copii, pe care a dezvăluit-o lui Nanda şi Yaşodei.

Într-o zi, când Krişna a căscat prin somn, Yaşoda a privit universul întreg în guriţa lui, fapt care a convins-o de spusele înţeleptului.

Şi Kamsa era sigur că cel care a fost predestinat să-l omoare se află în casa lui Nanda. În afară de atotputernicul zeu, cine ar fi fost în stare s-o ucidă pe Putanā, ucigătoare a sutelor de copii? Dar, în loc de a-şi îndrepta greşelile, Kamsa s-a încăpăţânat şi mai mult să omoare copilul. A delegat un sol după altul, care de care mai priceput în vrajă, la Gokul, doar cu rezultatul de a-i pierde pe ei. Iar prin aceste acte nesăbuite, el însuşi a făcut paşi mai siguri spre moarte. Tulburarea provocată de trimişii lui Kamsa în repetate rânduri i-a determinat pe locuitorii din Gokul să se deplaseze într-o localitate apropiată, numită Vrndāvana. Acolo erau destule locuri pentru a le clădi casele şi grajdurile; păşunile cu ierburi abundente se aflau primprejur.

Krişna şi Balarāma au crescut feciori zdraveni; au început să iasă, însoţiţi de alţi băieţi, cu vitele. După ce le dădea drumul să pască pe deal sau în pădure, Krişna îi înveselea pe prietenii săi cântându-le din flaut. Dar nici acolo viaţa nu era liniştită pe deplin. Vrăjitorii lui Kamsa veneau acum, sub chipul unui animal sau al altuia, în păşune, şi-i atacau pe cei doi băieţi. Departe de a-şi îndeplini misiunea, toţi şi-au dat duhul în mâinile lor.

Din nefericire, Krişna a fost victima unei peripeţii urzite chiar de zei. Odată Brahma i-a furat toate vacile şi toţi însoţitorii. Negăsindu-i nicăieri, copilul minune a zămislit băieţii şi jivinele din mintea lui. Fiinţele iluzorii au vieţuit un an în Vrndavana, fără să fie descoperite de nimeni. Stând în înaltul cerului, Brahma a asistat la marele miracol ce se petrecea pe pământ. Nereuşind să-i facă nici un necaz, acesta i-a restituit lui Krişna toate cele furate şi i-a cerut iertare.

Altă dată Krişna a stârnit indignarea lui Indra. Deoarece vitele se hrăneau cu ierburi, crescătorii lor obişnuiau să-i aducă, o dată pe an, prinosul acestui zeu care stăpânea norii. Acum Krişna le-a spus vecinilor din sat că îndeletnicirea lor de păstorit necesita mutarea din loc în loc şi că în atari condiţii obligaţiile ritualistice prevăzute pentru gospodarii sedentari nu-i priveau pe ei. În schimb, a conchis Krişna, ei trebuia să se închine la păduri şi la munţi, care hrăneau animalele lor.

Dacă oamenii din Vrndāvana n-au mai serbat ziua lui Indra, frământat de spiritul răzbunării, acesta a vărsat ploi torenţiale asupră-le, inundând satul, cu păşuni cu tot. Tânărul Krişna a ridicat muntele Govardhana şi l-a ţinut pe degetul lui mic; toată populaţia, cu vite şi viţei, s-a adăpostit sub el. Recunoscând superioritatea lui Krişna, Indra a încetat ploaia.

Victoria lui Krişna chiar şi asupra zeilor i-a uimit pe săteni, care până acum asistaseră la multiplele miracole săvârşite de acesta. Pentru a-i linişti, Nanda le-a destăinuit obârşia celor doi băieţi, aflată de la Garga.

Cu anii, Krişna ajunsese un tânăr atât de fermecător şi învăţase să cânte atât de dulce din flaut încât a fost iubit de toate tinerele din Vrndāvana. Între ele, frumoasa Rādhā, soaţa vărului Yaşodei, i-a dăruit dragostea, uitând de lume, de neam şi de sine. Iubirea ei l-a cucerit pe acela care i-a biruit pe zei şi oameni.

Dar ţelul naşterii lui Vişnu pe Pământ era altul; menirea lui Krişna îl aştepta în altă parte, pe malul celălalt al Yamunei. Acolo, Kamsa se pregătea pentru uciderea lui Krişna şi a lui Balarāma. În acest scop i-a incitat pe cei doi nepoţi să participe la o sărbătoare. Ajungând la Mathura, tinerii au fost invitaţi să lupte cu doi voinici şi chiar cu un elefant. Datorită puterii lor de neîntrecut, Krişna şi Balarāma i-au înfrânt pe vrăjmaşii din arenă şi nu numai atât, Krişna l-a pedepsit pe Kamsa, pentru toate relele comise, cu moartea. Apoi l-a eliberat pe tatăl lui Kamsa şi l-a reinstalat pe tronul său regal.

După ce au restabilit ordinea în Mathura, Krişna şi Balarāma au plecat la Vārānasi (oraş care acum poartă numele Banaras), leagănul vestit al culturii, pentru instruirea în cărturărie şi pregătirea ostăşească necesară bărbaţilor din casta Kşatriya ^[8]. Ca învăţăcei ai înţeleptului Sandipana, şi-au însuşit, în 64 de zile, cunoştinţe desăvârşite în cele 64 domenii ale ştiinţei, inclusiv Vedele, filosofia, regulile conducerii, subtilităţile politicii şi tehnicile de luptă.

Oraşul Mathura se afla însă în mare primejdie. Cele două soţii ale lui Kamsa - care erau şi surori - plecaseră la tatăl lor Jarāsandha, rege din Magadha (actualul stat Bihar). Mâhnit de moartea ginerelui, acesta trimitea oaste după oaste pentru a-i desfiinţa pe Krişna şi Balarāma. După întoarcerea din Vārānasi, fraţii au fost nevoiţi să ocrotească poporul de invadatorii din Magadha. Până la urmă s-au hotărât să se mute, cu toată ginta, într-un loc mai paşnic.

Au plecat spre apus, în Saurāştra (actualul stat Gujarat), unde au edificat o cetate superbă la malul mării, zidurile-i ridicându-se chiar din străfundul apei. Cetatea a fost numită Dvaravati; acolo, Krişna şi-a înfiinţat capitala.

Krişna, manifestarea pământească a lui Vişnu, s-a însurat cu prinţesa Rukmi, încarnarea Lakşmi-ei, consoarta zeului ceresc. S-a căsătorit de încă şapte ori, una dintre soţiile sale fiind Jambavati, fiica regelui urşilor. El nu s-a mai întors la Vrndavana, unde a copilărit. Doar o dată, cu ocazia unei scăldări în lacul din Kurukşetra (în actualul stat Uttar Pradesh) i-a întâlnit pe părinţii-i adoptivi, precum şi pe Radha, care veniseră cu acelaşi scop ritualistic, determinat de o eclipsă solară ^[9]. Pe acelaşi Krişna îl întâlnim în Mahabharata. Prima sa apariţie în epos a fost cauzată de nunta Draupadi-ei, fecioara care se ridicase dintr-un foc sacrificial şi pe care regele Drupad din Pancala ^[10] (în actualul stat Uttar Pradesh).

Conform obiceiului vremii, toţi regii şi prinţii din jur au fost invitaţi la svayamvara - adunare pentru a fi ales de o fată. Spre deosebire de datina obişnuită, unde mireasa îşi alegea soţul după plac, aici se pusese o condiţie: cel mai bun arcaş va dobândi mâna prinţesei. În acest sens, se organizase un concurs. Nici unul din fraţii kaurava n-a trecut proba. Krişna se afla printre invitaţi, dar nu voia să concureze. Fraţii pandava, deghizaţi ca nişte brahmani sărmani, veniseră nepoftiţi. După nereuşita celorlalţi participanţi, Arjuna, cel mai vajnic din dinastia kuru, a tras cinci săgeţi - una după alta - prin gaura unui inel atârnat de tavan, ţintuind imaginea-i într-un vas de apă pus dedesubt.

Cei cinci fraţi s-au întors acasă cu Draupadi. Înainte de a intra în casă, Arjuna a strigat-o pe mamă să vadă ce a adus. Crezând că e vorba de un obiect frumos, Kunti i-a răspuns din încăpere să-l împartă cu fraţii lui. Deoarece oamenii de atunci se supuneau cu orice preţ poruncilor emise de părinţi, toţi fraţii pandava s-au însurat cu Draupadi ^[11].

Concursul avea însă efectul de a-i descoperi pe cei cinci fraţi care fuseseră crezuţi morţi. Astfel, ei s-au întors în capitală. Fiind ocrotitorul celor nedreptăţiţi, Krişna îi simpatiza pe ei. Le-a trimis cadouri frumoase de nuntă, şi i-a ajutat să se reabiliteze. Sprijinit de sfaturile acestuia, Yudhisthira, cel mai mare din pandava, conducea partea sa de regat cu o competenţă desăvârşită. A aranjat un joc cu o competenţă desăvârşită. Succesul său şi faima sa au provocat invidia lui Duryodhana, din care motiv acesta a lansat un complot mai meschin decât toate celelalte din trecut. A aranjat un joc cu zaruri manevrate. Pierzând jocul în repetate rânduri, Yudhisthira a rămas fără nici o posesie materială şi nu numai atât, a fost obligat să părăsească ţara, împreună cu fraţii, mama şi soţia, pentru treisprezece ani.

În anii de surghiun, când îşi petreceau zilele în păduri, familia pandava s-a bucurat de prietenia binevoitoare a lui Krişna, ceea ce a susţinut-o pe plan moral. După trecerea acelei perioade de încercări grele, tot Krişna s-a oferit să mijlocească între ei şi Duryodhana, pentru ca aceştia să se întoarcă nestingheriţi în ţară. Duryodhana şi-a călcat promisiunea, aşa cum era şi de aşteptat, şi a refuzat să dea verilor lui măcar un pumn de pământ, fără luptă. A încercat să-l omoare pe Krişna, dar armele-i divine l-au ocrotit pe acesta din urmă. Fraţilor pandava le-a rămas o singură speranţă, o singură posibilitate de a-şi recâştiga dreptul, aceea de a recurge la luptă. Cele două partide, ajutate de aliaţii lor, au pregătit armate mari şi puternice. Înfruntarea urma să aibă loc pe câmpia Kuruksetra.

Fiind un spirit supraomenesc, Krişna a rămas neutru, ajutându-i şi pe unii şi pe alţii. Soldaţii săi au fost integraţi oştirii fraţilor kaurava, iar el singur a stat lângă fraţii pandava, oferindu-se să conducă trăsura de luptă a lui Arjuna. După ce ambele părţi au trimis chemarea la luptă, sunând din trâmbiţe şi cochilii, vederea rudelor şi prietenilor în tabăra duşmană l-a doborât pe Arjuna, cel mai viteaz dintre oameni, cu tristeţe. Arcul i-a scăpat din mână, corpul a pierdut orice vlagă, şi marele luptător s-a hotărât să renunţe la război.

În acel moment crucial, Krişna l-a îmbărbătat pe Arjuna explicându-i doctrina nemuririi sufletului şi a perisabilităţii trupului. Acele prelegeri constituie corpul celebrei părţi Bhagavadgita. Prin executarea faptelor necuviincioase - a rostit Krişna -, Duryodhana şi fraţii lui şi-au făurit singuri soarta neprielnică, fatală. Puterea cosmică a avut sarcina să-i extirpe pe cei răi şi să-i salveze pe cei buni cu ţelul de a restabili legiuirea pe lume. Aşa stând lucrurile, Arjuna nu era decât un instrument al destinului, un mijloc de a traduce în faptă o pedeapsă predestinată. După ce Krişna i-a dăruit vederea suprasenzorială, Arjuna a asistat la eternul proces cosmic ce se petrecea în trupul acestuia şi s-a convins de menirea propriei sale vieţi. Dacă el conduce o luptă, fără a se ambiţiona la nici un câştig personal, nu-l va atinge nici un păcat, l-a asigurat Krişna.

Războiul de 18 zile s-a terminat cu mari pierderi ale ambelor părţi. Yudhisthira a devenit rege peste întregul ţinut, o pustietate plină de hohote ale văduvelor şi copiilor orfani. Cu toate că Krişna-omul făcuse tot ce-i stătuse în putere ca cele două clanuri să ajungă la o înţelegere pe cale paşnică, Gandhari, mama celor o sută de bărbaţi kaurava, l-a învinuit pentru a nu fi folosit puterea-i divină în scopul preîntâmpinării războiului. În consecinţă, ea l-a blestemat: neamul lui Krişna va fi supus aceleiaşi calamităţi, prin care a pierit ginta kaurava şi viaţa lui se va sfârşi într-un mod cu totul dezonorabil.

După ce şi-au îndeplinit datoriile faţă de supuşii lor, fraţii pandava au plecat, împreună cu Draupadi, în căutarea rostului spiritual al vieţii, iar conflictele serioase între rude au prevestit stârpirea dinastiei Yadu. Ca urmare a unui blestem al unui ascet, de care câţiva tineri din familia lui Krişna voiseră să-şi bată joc, toţi membrii din neamul respectiv s-au angajat într-o luptă fără motiv, fără fond, ucigându-se reciproc şi astfel nu a mai rămas nimeni, decât Krişna şi Balarama, în viaţă.

Dându-şi seama că ursita sa pământească se apropia de sfârşit, Balarama s-a hotărât să-şi lase trupul muritor. Sufletul lui a luat forma şarpelui etern şi a intrat în ocean. Profund impresionat de moartea fratelui său, Krişna a intrat într-o pădure, pentru a-şi găsi liniştea în meditaţie. Văzându-i veşmântul galben din depărtare, un vânător l-a crezut un cerb şi l-a săgetat. Fiind lovit la călcâi, Krişna a ajuns la sfârşitul existenţei sale pământeşti. Astfel s-a adeverit blestemul pioasei Gandhari şi s-a dovedit încă o dată că şi bărbatul cosmic este supus unei orânduiri infailibile.

Istoria prezentată mai sus a luat fiinţă în cursul câtorva secole, prin alăturarea unui număr de mituri, legende şi poveşti, fapt care iese la iveală din lipsa de logică, de coerenţă şi de uniformitate între părţile ei. Forma pe care o cunoaştem acum este un palimpsest, de pe care nu se pot discerne înscrierile individuale, nici ordinile suprapunerii. E un mozaic straniu, un amestec de sublim şi derizoriu, o juxtapunere de profund şi pueril.
Aspectele contradictorii din saga lui Krişna l-au determinat pe istoricul indian D.D. Kosambi să-l descrie pe acest personaj într-un mod satiric: zeul cu multiplele sale faţete este al fel de inconsistent ca predicile sale ^[12]. Cheia popularităţii lui Krişna se află, credem noi, tocmai în inconsistenţa mitului. Natura antitetică a miticului Krişna oglindeşte firea umană, cel puţin cea indiană, şi ca atare are meritul de a-l face cel mai uman, mai apropiat şi mai iubit dintre toate divinităţile hinduse. Oare nu sunt toţi zeii zugrăviţi după imaginea omului?

(Amita Bhose)

---

[1] În mitologia indiană, Pământul este prefigurat ca un personaj feminin.
[2] Pe vremuri, poligamia a fost permisă şi practicată în societatea indiană.
[3] După concepţia indiană, păcatul de a omorî o femeie sau a distruge o sarcină este mai mare decât cel comis prin uciderea unui bărbat şi, respectiv, a unui copil.
[4] A patra lună din calendarul indian, corespunzând aproximativ cu perioada 15 iulie-15 august; cea mai ploioasă lună din an.
[5] În India se găsesc cochilii de mare, prin care se suflă pentru a produce un sunet grav. În antichitate ele au fost folosite pentru a lansa chemarea la luptă. Acum se sună din cochilii în ritualuri de bun venit sau de bun augur.
[6] Emblematica lui Vişnu a fost prezentă în conştiinţa populară.
[7] Prescurtare de la Nandaghoşa.
[8] În antichitate, societatea indiană era compusă din patru caste: brahmana - preoţi, învăţători, miniştri; ksatriya - regi, militari; vaisya - negustori şi sudra - fermieri, meseriaşi. Numai primele trei caste au avut acces la carte.
[9] Conform credinţei populare indiene, scăldarea într-un râu sau un lac în timpul unei eclipse solare te ispăşeşte de păcate.
[10] Tezaurul literaturii indiene vechi conţine două eposuri: Ramayana şi Mahabharata. Tema principală a celei din urmă opere o constituie neînţelegerea între două ramuri ale dinastiei Kuru, una fiind reprezentată de o sută de fii ai lui Dhrtarastra, numiţi kaurava şi cealaltă prin cei cinci fii ai fratelui său Pandu, porecliţi pandava. Deşi Pandu a fost mai mic la vârstă decât Dhrtarastra, el a fost numit rege, fiindcă fratele-i mare, orb din naştere, nu îndeplinea condiţiile necesare pentru a conduce ţara. După moartea timpurie a lui Pandu, regatul a fost împărţit între fiii lui şi cei ai fratelui său. Fraţii kaurava s-au simţit nedreptăţiţi, iar desăvârşirea verilor lor în toate laturile vieţii le-a aţâţat invidia şi mai mult. Duryodhana, cel mai mare dintre kaurava, a încercat în repetate rânduri să-i înjosească, iar în sfârşit a şi uneltit un complot ca să-i omoare într-o pădure. Deşi cei cinci fraţi cu mama celor trei fraţi mai mari, Kunti, prima soţie a lui Pandu, au scăpat cu viaţă (a doua soţie, Madri, se stinsese din viaţă mai demult), ei au socotit că era de cuviinţă să se ascundă pentru o vreme. Acolo le-a sosit vestea nunţii Draupadi-ei.
[11] Se consideră că legenda celor cinci fraţi cu o soţie datează dintr-o perioadă îndepărtată, când se practicau matriarhatul şi poliandria. Episodul poruncii mamei a fost probabil adăugat ulterior, cu intenţia de a împăca sentimentele societăţii patriarhale.
[ 12] D.D. Kosambi, The Culture and Civilization of Ancient India in Historical Outline, p.114.