Stelian Ţurlea
În absenţa tatălui
Editura Leda, 2009
Prefaţă de Dan C. Mihăilescu, postfaţă de Daniel Cristea-Enache
În absenţa tatălui
Editura Leda, 2009
Prefaţă de Dan C. Mihăilescu, postfaţă de Daniel Cristea-Enache
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Cunoscutul scriitor, jurnalist şi om de televiziune, Stelian Ţurlea, propune un microroman de o mare sensibilitate şi relevanţă pentru anii comunismului în România.În prima parte a anilor '50, capul unei familii este închis pe nedrept în urma unui accident. Transformările care se întâmplă în familie şi în societate sunt văzute prin ochii unui copil de 12 ani pe umerii căruia coboară peste noapte un noian de răspunderi. Jocurile copilăriei se împletesc cu aflarea primelor trădări, cu primele pulsiuni erotice, cu durerile provocate de nedreptăţi pe care adulţii nu le înţeleg şi cu cruzimile adulţilor temători unii de alţii. Speranţa rămâne - într-o zi se va întoarce tatăl, care va reaşeza lumea în ordinea firească.
Născut în ianuarie 1946, Stelian Ţurlea a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista Lumea), a condus, după 1989, revistele Lumea, Zig-Zag, apoi ziarul Meridian, după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996, lucrează la ProTV, din 2000 este şi editor senior al Ziarului de duminică.
Este autor a zece cărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentru copii şi două traduceri. A îngrijit trei albume (unul în trei volume despre Bucureştii în vremea lui Carol I; un altul despre lucrările publice în vremea lui Carol I; un altul despre Palatul Patriarhiei).
A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.
*****
Prefaţă: O să se-ntoarcă el tata acasă...
de Dan C. Mihăilescu
De peste zece ani, de când ne cunoaştem, Stelian Ţurlea nu încetează să mă contrarieze.Prefaţă: O să se-ntoarcă el tata acasă...
de Dan C. Mihăilescu
Câtă vreme l-am ştiut ca director de ştiri la Antena 1 (1994-1996), iar din 1997 director editorial în ProTV, fost redactor vreo trei decenii (1969-1990) la revista Lumea, specializat în politică internaţională şi autor de cărţi documentare pe meridianele lumii - totul mi s-a părut normal. N-am zis nimic nici când am aflat că, după ce şi-a dat licenţa spre finele anilor '60, cu Henry de Montherlant, îi plăcea taman Henry Miller, deşi între Sexus-Nexus-Plexus (pe care, spre oroarea pudibondului reacţionar din mine, le apreciază superlativ şi astăzi!) şi "itinerarele portugheze", dosarul Dallas-63 ori notaţiile din Cadmos şi clipa cea repede, Natura în pericol, O lume bolnavă şi Bomba drogurilor nu prea erau de găsit afinităţi ori legături subtile.
Dar când, pentru a-i prezenta romanele Iubire interzisă (1995) şi Fă-ţi patul şi dormi (1997) am ajuns să-i citesc Pavană în peisaj marin (1988) n-am mai ştiut cine în faţa cui se află.
Pe de o parte, omul de media din el, maniac al Clipei, laconismului şi preciziei, devenea de-a dreptul şocant prin patima pusă în retortele sentimentale, situaţiile neaşteptate şi psihologiile derutante (lucru accentuat mai cu seamă în Martorul, 2000, dar şi Iubire în decembrie 89 sau Orbi în tranziţie, 2003). Simplă evadare terapeutică din marasmul cotidianului devorant, sau, dimpotrivă, semn real de vocaţie?
Pe de altă parte, tocmai când să-l prindă şi critica literară la insectarul naraţiunilor psihologizante şi să-i acorde statut de romancier sadea, autorul nostru a sărit în barca literaturii pentru copii, scriind o serie de (captivante, nu zic nu) scenarii cu Daniel, lumea hipnotică a computerelor, aventuri şi prietenii adolescentine, atmosferă de poveste, fantasy, SF ş.a.m.d. Asta, ca să nu mai spun de ideea reluării unor tipare de basm, tratate parodic-postmodern, ori pastişări suculente după romanul detectivistic de serie neagră (Relatare despre Harap Alb şi Greuceanu - recent premiatul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), încă un salt contradictoriu, spre încruntarea neîncrezătoare a orizontului exegetic de aşteptare!
Iar peste toate acestea vine stupefiant nepotrivirea flagrantă dintre apariţia social profesională a omului şi natura paginilor sale romaneşti. Introvertit şi impulsiv, temperament sangvin, dictatorial în fond, dar taciturn şi ciufut în aparenţă (până la isterizarea sau extenuarea interlocutorului), aproape cazon şi "fioros" prin cultul disciplinei, punctualităţii şi condiţionărilor normative, Stelian Ţurlea dezvăluie în proză un eu profund ezitant, emotiv, copleşit de tandreţi surprinzătoare, cu ingenuităţi, candori senzuale şi generozităţi ataşante. Puseurile cvasiautiste ale Personajului său masculin ascund o foame teribilă de înţelegere şi comuniune, iar cuplurile - aşezate aproape invariabil sub semnul fisurii şi spectrul destrămării - îşi consumă filtrul erotic fie dramatic, sau în ramele nostalgiei inexplicabile, fie într-o pasionalitate reţinută, împiedicată de presimţirea ireversibilului.
Pe scurt, cum bine sună formula folosită de Alex Ştefănescu la pagina 1118 a Istoriei sale, "romanele destinate (de Stelian Ţurlea, n.n.) cititorilor cu experienţă sunt de o diversitate caleidoscopică". Or, cum ştim, în literatură versatilitatea e mult mai greu creditabilă decât fixaţia monomaniacală, resimţită, aceasta, ca superioară prin stabilitate, tenacitate, verticalitate. De aici şi îndelungile ezitări ale criticii literare faţă de romanele autorului de faţă.
Curajul simplităţiiEi bine, În absenţa tatălui parcă anume şi-a propus o cale de mijloc între substanţa copilăriei marcate şi lumea adulţilor traumatizaţi de cruzimea istoriei. Nu ştiu câtă substanţă autobiografică ascunde romanul (autorul, născut în 1946 la Filipeştii de Pădure, jud. Prahova, şi-a făcut studiile elementare şi liceale chiar la Ploieşti, între 1952-1963), dar e de presupus că în Andrei, copilul de 12 ani de aici - brusc maturizat în plină epocă Gheorghiu-Dej - s-a depus destulă experienţă directă.
Andrei nu este nicidecum un copil îmbătrânit prematur, ci doar asprit, încordat de răspunderi. Deja primul paragraf al cărţii îl arată hărţuit de întrebările fratelui mai mic şi preocupat să facă binecunoscuta coadă în zăpada iernilor comuniste pentru bradul de Crăciun. Întreaga derulare narativă îl copleşeşte precum pilitura de fier corpul magnetului, de la inevitabilele turniruri puşteşti cu "zmei" golăneşti de maidan (distrugător-apucătorul Gore), până la locuirea în comun cu proletarii grobieni, trecând prin arestarea tatălui pentru o vină imaginară, împărţirea locuinţei cu un securist băgat cu forţa în spaţiu de administraţia vremii, împuşcarea accidentală a acestuia, singurătatea năpăstuită a mamei, prostioarele fratelui, meciurile de pe maidan, primii fiori erotici şi prima "păsărică" de vârstă preşcolară (contemplată mai mult cu stupoare decât cu excitare), micile economii "de la Eugenii", făcute pentru a-şi ajuta părinţii, imaginea ca de manual de istorie a bunicului din partea mamei, lecturile pasionate din Fenimore Cooper şi Submarinul Dox, la concurenţă cu Ceapaev, ritualurile aventuros-băieţeşti, animate de bovarismul pirateriei, cavalerismului şi jurămintelor frăţeşti...
Printre toate acestea, prima incursiune la tribunal, cu imaginea tatălui în boxa acuzaţilor, apoi drumul la vorbitorul puşcăriei Mărgineni, revelaţia nedreptăţii sociale (tatăl îi este condamnat în locul "şoferului care băuse, dar care n-o să păţească nimic pentru că e membru de partid"), calitatea de martor nedorit - şi răvăşit senzorial - la o partidă de amor cam zgomotos a unei verişoare, experienţa malagambismului prohibit de instanţele epocii, respingerea instinctivă a ispitelor securistice ("toată lumea trebuie să ştie să tragă, să ne apărăm, sunt duşmani peste tot, poate când te faci mare vii la noi", îi spune tânărul chiriaş galonat puştiului de 12 ani, obligându-l să pună mâna pe pistol!), relatările biografice ale mamei, primul film ceva mai decoltat ("dintr-alea că-mpuşti cu nasturii de la pantaloni") şi prima umilire, pe cât de caraghioasă pentru noi, pe atâta de amarnică pentru micul Andrei, care nu primeşte odată cu toată clasa cravata roşie de pionier, din pricina condamnării tatălui.
Dar mai ales mica mare aventură a provocării soldaţilor sovietici, scena centrală a cărţii. O scenă situabilă oarecum în descendenţa umorului amar din Adio, Europa! lui Ion D. Sîrbu, unde deriziunea capătă accente groteşti, proiectând peste ansamblul naraţiunii umbra ameninţătoare a unei istorii absurde şi sângeroase, stupide şi ucigătoare deopotrivă.
Mai sunt şi altele - o arestare, serbarea cu poezii de A. Toma şi Victor Tulbure, figura lui Mihălcescu, fostul ilegalist ajuns de râsul ceferiştilor adunaţi la chiolhan şi altele, pe care le veţi descoperi Domniile Voastre.
Calitatea naraţiunii rezidă în simplitatea contururilor, simbolismul moderat al situaţiilor, limpezimea psihologiei infantile şi absenţa oricărei urme de tezism. Într-un timp atât de marcat de excesele retoricii (anticomuniste şi antioccidentale, deopotrivă), de expozitivul neodogmatic şi febrilitatea revanşardă, un roman ca În absenţa tatălui - întemeiat exclusiv pe încrederea în autenticul naivităţii puberale - are ceva reconfortant. Ceva care convinge cu atât mai mult cu cât nu şi-a propus deliberat să convingă de nimic altceva decât de fatala iniţiere a inocenţei întru nedreptate şi non-resemnare.
"O să se-ntoarcă el tata acasă" - replica lui Andrei dinspre final, urmată de revenirea tatălui "mirosind a pădure şi săpun, cel mai minunat miros din lume" - rezumă convingător aşteptările unei vârste pentru care nu există vinovăţie, ci numai pedeapsă.
În fond, ce altceva a fost vârsta comunismului?
Andrei nu este nicidecum un copil îmbătrânit prematur, ci doar asprit, încordat de răspunderi. Deja primul paragraf al cărţii îl arată hărţuit de întrebările fratelui mai mic şi preocupat să facă binecunoscuta coadă în zăpada iernilor comuniste pentru bradul de Crăciun. Întreaga derulare narativă îl copleşeşte precum pilitura de fier corpul magnetului, de la inevitabilele turniruri puşteşti cu "zmei" golăneşti de maidan (distrugător-apucătorul Gore), până la locuirea în comun cu proletarii grobieni, trecând prin arestarea tatălui pentru o vină imaginară, împărţirea locuinţei cu un securist băgat cu forţa în spaţiu de administraţia vremii, împuşcarea accidentală a acestuia, singurătatea năpăstuită a mamei, prostioarele fratelui, meciurile de pe maidan, primii fiori erotici şi prima "păsărică" de vârstă preşcolară (contemplată mai mult cu stupoare decât cu excitare), micile economii "de la Eugenii", făcute pentru a-şi ajuta părinţii, imaginea ca de manual de istorie a bunicului din partea mamei, lecturile pasionate din Fenimore Cooper şi Submarinul Dox, la concurenţă cu Ceapaev, ritualurile aventuros-băieţeşti, animate de bovarismul pirateriei, cavalerismului şi jurămintelor frăţeşti...
Printre toate acestea, prima incursiune la tribunal, cu imaginea tatălui în boxa acuzaţilor, apoi drumul la vorbitorul puşcăriei Mărgineni, revelaţia nedreptăţii sociale (tatăl îi este condamnat în locul "şoferului care băuse, dar care n-o să păţească nimic pentru că e membru de partid"), calitatea de martor nedorit - şi răvăşit senzorial - la o partidă de amor cam zgomotos a unei verişoare, experienţa malagambismului prohibit de instanţele epocii, respingerea instinctivă a ispitelor securistice ("toată lumea trebuie să ştie să tragă, să ne apărăm, sunt duşmani peste tot, poate când te faci mare vii la noi", îi spune tânărul chiriaş galonat puştiului de 12 ani, obligându-l să pună mâna pe pistol!), relatările biografice ale mamei, primul film ceva mai decoltat ("dintr-alea că-mpuşti cu nasturii de la pantaloni") şi prima umilire, pe cât de caraghioasă pentru noi, pe atâta de amarnică pentru micul Andrei, care nu primeşte odată cu toată clasa cravata roşie de pionier, din pricina condamnării tatălui.
Dar mai ales mica mare aventură a provocării soldaţilor sovietici, scena centrală a cărţii. O scenă situabilă oarecum în descendenţa umorului amar din Adio, Europa! lui Ion D. Sîrbu, unde deriziunea capătă accente groteşti, proiectând peste ansamblul naraţiunii umbra ameninţătoare a unei istorii absurde şi sângeroase, stupide şi ucigătoare deopotrivă.
Mai sunt şi altele - o arestare, serbarea cu poezii de A. Toma şi Victor Tulbure, figura lui Mihălcescu, fostul ilegalist ajuns de râsul ceferiştilor adunaţi la chiolhan şi altele, pe care le veţi descoperi Domniile Voastre.
Calitatea naraţiunii rezidă în simplitatea contururilor, simbolismul moderat al situaţiilor, limpezimea psihologiei infantile şi absenţa oricărei urme de tezism. Într-un timp atât de marcat de excesele retoricii (anticomuniste şi antioccidentale, deopotrivă), de expozitivul neodogmatic şi febrilitatea revanşardă, un roman ca În absenţa tatălui - întemeiat exclusiv pe încrederea în autenticul naivităţii puberale - are ceva reconfortant. Ceva care convinge cu atât mai mult cu cât nu şi-a propus deliberat să convingă de nimic altceva decât de fatala iniţiere a inocenţei întru nedreptate şi non-resemnare.
"O să se-ntoarcă el tata acasă" - replica lui Andrei dinspre final, urmată de revenirea tatălui "mirosind a pădure şi săpun, cel mai minunat miros din lume" - rezumă convingător aşteptările unei vârste pentru care nu există vinovăţie, ci numai pedeapsă.
În fond, ce altceva a fost vârsta comunismului?
*****
Postfaţă: East Side Story
de Daniel Cristea-Enache Ceea ce mă surprinde, de multă vreme, în scrisul lui Stelian Ţurlea este diversitatea registrelor prozastice. Excelent profesionist, autorul abordează specii diferite şi subvariante distincte ale aceluiaşi gen. Romanul poliţist şi romanul pentru copii (cu deschidere, voită, către percepţia unui public matur), romanul de dragoste şi cel politic-istoric sunt abordate şi scrise, de fiecare dată, pe câte un vector specific.
Stelian Ţurlea mizează pe această direcţionare către aşteptările unui anumit public, oferind cititorului exact ingredientele potrivite. Formula lui compoziţională este însă mai mereu surprinzătoare. Un lector naiv va asimila, rapid, produsul după reţetă al autorului. Un lector mai experimentat va sesiza de la un punct încolo că, de fapt, reţeta a fost schimbată, mixată, răsturnată pe parcurs. Romanul pentru copii este de fapt un roman şi pentru oamenii mari, care deţin codul ironic. Romanul poliţist ascunde o parabolă politică şi morală. În fine, un roman remarcabil precum Darul Ioanei captează Istoria mare prin intermediul celei individuale şi o reproiectează pe aceasta din urmă pe ecranul unei aşteptări erotice de felul celor cavalereşti...
În absenţa tatălui schimbă, prin aceeaşi dezinvoltură a autorului, datele problemei. Cartea pare scrisă de un cu totul alt autor decât cei pe care-i cunoşteam din volumele anterioare. Scriitura este diferită, nouă, tăiată şi montată inteligent, prin etajări pe verticală, precum într-unele din cărţile lui Radu Cosaşu. Fluxul epic şi textul masiv din Darul Ioanei primesc aici replica de contrast a unui montaj aproape cinematografic şi a unei continue glisări de perspectivă. Vedem printr-o cameră de filmat care se roteşte circular şi care este mutată în funcţie de personajul care o poartă.
Impresia de autenticitate e pregnantă. Drama familiei al cărei cap a fost aruncat într-o închisoare socialistă, în anii revoluţiei proletare, nu este expusă de către un narator impersonal şi obiectiv, care cunoaşte totul şi livrează informaţia epică într-un mod gradat. Drama este văzută aici prin ochii unui copil şi decupată (ceea ce vrea să însemne: filtrată) prin sensibilitatea şi capacitatea lui de înţelegere.
Această East Side Story petrecută în uriaşul lagăr socialist şi reductibilă, dintr-o perspectivă ideologică "macro", la nivelul insignifiantului, are întreaga tensiune şi infinita suferinţă a oricărei familii cu un tată absent. O Revoluţie nu se împiedică de viaţa unui om şi a unei familii. Dar, în primă şi ultimă instanţă, tocmai această viaţă e cea care contează. Drama mamei este dublată de experienţa copiilor care, fără s-o înregistreze exact, resimt profund trauma.
Cu un bun instinct artistic, Stelian Ţurlea evită să-şi transforme romanul într-o carte moralizatoare, un manifest politic anticomunist, cu miză complet diferită. Naturaleţea cărţii de faţă corespunde unui firesc al vieţii înseşi. Indiferent de drama familială, copilăria unui... copil este un timp şi un teren al miracolelor cotidiene. Scenele cu micii fraţi şi prietenii lor, excelent scrise, au acea inimaginabilă libertate a vârstei la care toate ţi se refuză, dar totul e posibil. Fineţea psihologică a autorului urmăreşte acest marcaj puberal şi preadolescentin, fructificând la maximum situaţiile epice exploatabile.
În absenţa tatălui este un roman care se recomandă singur. E suficient să-l parcurgi. Văd în el nu numai o carte ce merită cu prisosinţă să fie publicată, ci şi un film care aşteaptă parcă să fie turnat.
Postfaţă: East Side Story
de Daniel Cristea-Enache Ceea ce mă surprinde, de multă vreme, în scrisul lui Stelian Ţurlea este diversitatea registrelor prozastice. Excelent profesionist, autorul abordează specii diferite şi subvariante distincte ale aceluiaşi gen. Romanul poliţist şi romanul pentru copii (cu deschidere, voită, către percepţia unui public matur), romanul de dragoste şi cel politic-istoric sunt abordate şi scrise, de fiecare dată, pe câte un vector specific.
Stelian Ţurlea mizează pe această direcţionare către aşteptările unui anumit public, oferind cititorului exact ingredientele potrivite. Formula lui compoziţională este însă mai mereu surprinzătoare. Un lector naiv va asimila, rapid, produsul după reţetă al autorului. Un lector mai experimentat va sesiza de la un punct încolo că, de fapt, reţeta a fost schimbată, mixată, răsturnată pe parcurs. Romanul pentru copii este de fapt un roman şi pentru oamenii mari, care deţin codul ironic. Romanul poliţist ascunde o parabolă politică şi morală. În fine, un roman remarcabil precum Darul Ioanei captează Istoria mare prin intermediul celei individuale şi o reproiectează pe aceasta din urmă pe ecranul unei aşteptări erotice de felul celor cavalereşti...
În absenţa tatălui schimbă, prin aceeaşi dezinvoltură a autorului, datele problemei. Cartea pare scrisă de un cu totul alt autor decât cei pe care-i cunoşteam din volumele anterioare. Scriitura este diferită, nouă, tăiată şi montată inteligent, prin etajări pe verticală, precum într-unele din cărţile lui Radu Cosaşu. Fluxul epic şi textul masiv din Darul Ioanei primesc aici replica de contrast a unui montaj aproape cinematografic şi a unei continue glisări de perspectivă. Vedem printr-o cameră de filmat care se roteşte circular şi care este mutată în funcţie de personajul care o poartă.
Impresia de autenticitate e pregnantă. Drama familiei al cărei cap a fost aruncat într-o închisoare socialistă, în anii revoluţiei proletare, nu este expusă de către un narator impersonal şi obiectiv, care cunoaşte totul şi livrează informaţia epică într-un mod gradat. Drama este văzută aici prin ochii unui copil şi decupată (ceea ce vrea să însemne: filtrată) prin sensibilitatea şi capacitatea lui de înţelegere.
Această East Side Story petrecută în uriaşul lagăr socialist şi reductibilă, dintr-o perspectivă ideologică "macro", la nivelul insignifiantului, are întreaga tensiune şi infinita suferinţă a oricărei familii cu un tată absent. O Revoluţie nu se împiedică de viaţa unui om şi a unei familii. Dar, în primă şi ultimă instanţă, tocmai această viaţă e cea care contează. Drama mamei este dublată de experienţa copiilor care, fără s-o înregistreze exact, resimt profund trauma.
Cu un bun instinct artistic, Stelian Ţurlea evită să-şi transforme romanul într-o carte moralizatoare, un manifest politic anticomunist, cu miză complet diferită. Naturaleţea cărţii de faţă corespunde unui firesc al vieţii înseşi. Indiferent de drama familială, copilăria unui... copil este un timp şi un teren al miracolelor cotidiene. Scenele cu micii fraţi şi prietenii lor, excelent scrise, au acea inimaginabilă libertate a vârstei la care toate ţi se refuză, dar totul e posibil. Fineţea psihologică a autorului urmăreşte acest marcaj puberal şi preadolescentin, fructificând la maximum situaţiile epice exploatabile.
În absenţa tatălui este un roman care se recomandă singur. E suficient să-l parcurgi. Văd în el nu numai o carte ce merită cu prisosinţă să fie publicată, ci şi un film care aşteaptă parcă să fie turnat.