Cât valorez

Când eram în liceu, un amic al meu inventase un joc. Îi spuneam "Culmea depresiei". El îi spunea "Cât valorez". Se face aşa. Iei o foaie de hârtie şi o împarţi în două coloane. Pe una scrii Investiţii, pe cealaltă Câştig. La Investiţii treci tot ce înseamnă cheltuieli importante care s-au făcut sau se fac cu tine. Aici intrau meditaţiile, bolile mai lungi de o săptămână, haine, vacanţe, aparat dentar în copilărie, ochelari, lecţii de... ce făcuseşi tu, de la balet la polo, echipament sportiv şi aşa mai departe. Era important să fii foarte precis, la obiect şi cât mai puţin emoţional. La boli, de exemplu, intrau medici şi tratamente, nu cât au stat ai tăi cu tine noaptea, când făceai febră. Asta era detaliu "non-cuantificabil" şi ieşea din schemă. La fel şi la Câştig, matematic. Adică dacă aveai vreo realizare deosebită, vreun super-premiu, trofeu sportiv, fotografie publicată în vreo revistă, astea contau şi luai puncte pe ele. Era important să nu te pierzi în înşiruirea, şi ea non-cuantificabilă, a cărţilor citite, a prieteniilor din tabără şi a oricărui tip de trăire care ţi se părea ţie că te-a îmbogăţit, dar care nu se putea traduce în cifre.

Jocul avea reguli foarte bine puse la punct. Pe cele mai multe nu mi le mai amintesc. Ştiu că era important să-ţi treci alocaţia. Puteai s-o scazi din cheltuielile făcute cu tine. Şi erau tot felul de lucruri pentru care primeai puncte. Prin clasa a zecea am câştigat, la un moment dat, un casetofon la un concurs între licee. S-a făcut o regulă specială pentru mine. Niciodată n-am mai avut atâtea puncte ca-n luna aia.

Cert este că, de câştigat, nu câştigai niciodată. La sfârşit, când se trăgea linia, concluzia invariabilă era că "Investiţia nu se justifică". O vreme ne-am amuzat pozând, cu teribilismul acela superb de la 15-16 ani, în eşecuri sociale. Râdeam mult. După care ne făceam, fiecare, la prima ceartă serioasă cu părinţii sau iubirea de-atunci, colegul de bancă sau profa de... ceva, criza de melancolie-furie, aia cu "nu valorez nimic". Ne trecea repede. Venea altă zi, venea altă lună, veneau alte puncte... La un moment dat ne-am plictisit, n-am mai jucat. Probabil fiindcă dramele adolescentine se accentuau şi cereau suferinţe un pic mai complicate, iar "cât valorez" avea ceva de x şi 0, de ŢOMAPAN din şcoala generală. Tema rămăsese constantă, dar forma varia.

Într-un fel, cred că toţi eram un fel de Gatsby. Eu nu citisem cartea, la vremea aia, iar filmul cred că-l reţinusem numai fiindcă mamei îi plăcea Robert Redford. Nu, nu eram "băiatul sărac" care ajunge (întâi visează, de fapt, întâi visează să ajungă) un succes legendar. Dar eram toţi siguri că investiţia se va justifica, într-un fel sau altul. Că eşecurile de la chimie şi umilinţele de la ora de fizică îşi vor avea răsplata într-un altceva, de mai târziu. Că o să vedem lumea, altfel decât pe harta de la geografie. Că vor exista iubiri mari, care nu vor expira când se termină vara şi prieteni cu care să împarţi mult mai mult decât secrete pe jumătate închipuite, într-o staţie de autobuz.

Nu ştiu ce s-a ales de amicul meu din liceu. Cum era şi de aşteptat, am pierdut legătura.

Zilele trecute am împărţit o foaie de hârtie în două. Am completat destul de corect coloana cu Investiţii. Şi o parte din Câştig. Într-un fel, e mai uşor acum. Şi destul de clar, chiar dacă regulile mai trebuie adaptate. Nu, nu mai există alocaţie, dar poţi să scazi cât câştigi pe lună. O vreme mi-a mers, dar n-am ştiut să fac totalul. Şi mi-am dat seama că, oricum, pe lista cu Investiţii trec tot cheltuieli ale mele. Părinţii au rămas, cumva, suspendaţi şi "nerambursaţi", cum ar fi spus amicul meu. Majoritatea lucrurilor care înseamnă ceva în grila mea de valori nu intră în schemă. Ar trebui să refac întreg sistemul de notare. M-am oprit la jumătate. M-am oprit gândindu-mă la lumea de atunci, cea care aştepta să fie văzută. La prietenii care aveau să fie lângă tine, loiali ca-n filmele americane. La iubirea care nu te uită când vine perioada tezelor. Cumva, cred că motivul pentru care nu ne dădeam puncte, atunci, pentru lucrurile astea era faptul că, dincolo de o draperie groasă de angoasă, le vedeam mai pline, mai bine conturate, mai "de nota zece" în viitor. Provocarea era să ajungi acolo. Şi toată lumea era la start.

Mă surprind, de multe ori, mai ales atunci când citesc repede, că vreau să scriu despre cartea în cauză, punctând elemente disparate - cum e scriitura, cum e trama, cum e construit personajul, cât e de veridic, cât e de substanţial, cât mă convinge, dacă mă seduce, cum se încheagă momentele într-un ceva ca o reţea de fire, unele mai fine, altele parcă mototolite în stângăcii imprevizibile. Cum e povestea asta, e bună, e rea? Îmi place? O s-o vorbesc de bine? Şi-i dau puncte. În mintea mea şi fără o foaie de hârtie. Sigur, sunt şi poveştile care mă fură. Şi uit de listă. Dar alea sunt cele foarte bune, în care urzeala te ţine, ca o pânză de păianjen. Te prinzi în ea şi eşti redus la statutul de elitră captivă. Nu mai zbori nicăieri.

Mă surprind trăgând cu ochii la oameni adevăraţi, deturnaţi din propriile zboruri. Oameni încruntaţi, care se întreabă cum e povestea asta. Povestea lor. Şi cine sunt ei, în ea, şi cât valorează.

Nu ştiu dacă e adevărat că nu te poţi citi bine singur. Că poţi să judeci obiectiv toate istoriile, vieţile, bizareriile care ţi se derulează prin faţa ochilor. Mai puţin ale tale. Ele îşi păstrează o opacitate descifrabilă doar din exterior. În fond, şi Gatsby s-a îmbogăţit pentru Daisy. Ca să fie mai mult decât un băiat sărac în ochii unei fete bogate. Şi a aşteptat ani de-a rândul privirea care să-i spună că da, e un succes şi investiţia se justifică. Dacă e aşa, mă întreb ce se întâmplă cu cei fără prieteni şi fără iubiri. Oare pierd toate punctele din start pentru că nu au fix "lucrurile non-cuantificabile"? Sau pierd pentru că nu are cine să se uite la coloanele lor, mai mult sau mai puţin ordonate, să râdă de ei, să se enerveze, să-i tachineze că "măi, pentru asta nu se dau puncte!"?

Nu ştiu. Ce se întâmplă cu povestea dacă nu exist eu, cititorul? Eu, care strâmb din nas şi chicotesc şi-mi fac notiţe în gând.

"Cât valorez" era un fel de joc de societate. Distracţia era să-l joci comparativ şi să treci pe hârtie cele mai fanteziste câştiguri. Să te cerţi cu ceilalţi pentru fiecare punct, ştiind, din start, că nu ai cum să câştigi. Şi totuşi, cititul poveştii proprii, nevoia de a împărţi foaia aia în două coloane, e o chestiune de solitudine. Asta dacă vrei să o faci "pe bune". Şi o faci, mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă o faci prost, chiar dacă nu te poţi, sau nu te mai poţi sprijini într-o privire care să te mângâie sau să te certe. O faci departe de ochii lui Daisy.

Când noi toţi am renunţat la joc, amicul meu, cel care îl inventase, continua să investigheze problema. Nu mai era haios. Era deprimant. Iar maniera lui de autoevaluare avea ceva din muşcătura de pitbull. Rămăsese singurul care râdea spunând că nu valorează nimic. Îmi aduc aminte că mă speria puţin. Într-o zi l-am întrebat de ce face asta? Era pe vremea când în toate privirile licăreşte un dram de inocenţă, rezistentă chiar şi atunci când se vrea pervertită. Îmi aduc aminte răspunsul lui şi acum, după ani, când rămân cu pixul în aer, amânând momentul când investiţia nu se va justifica.
"Pentru că-mi vine".