Feuilles d'automne...

Dintr-un motiv sau altul... a fost Hugo. Nu ştiu de ce. Mi-am făcut un obicei din a căuta, în fiecare oraş cu aură de grădină mitică, un tip de poveste, de figură auctorială. E o asociere care nu-mi vine întotdeauna spontan şi nu e întotdeauna căutată. Fiecare oraş e... cineva, în cartografia mea interioară. Şi peste tot caut pe cineva. Sau cineva se ţine după mine. La Roma şi la Veneţia, romanticii englezi. La Madrid (nu ştiu de ce la Madrid şi nu la Toledo), Garcilaso de la Vega (l-am căutat, puţin, şi la Napoli, mental, măcar). La Veneţia, George Sand. La Londra, Shakespeare şi pe urmă o listă lungă. La Lisabona nu am căutat pe nimeni, dar m-am gândit mult la Saramago. La Dublin m-a obsedat Jack Kerouac, că văzusem o variantă a versiunii integrale din On the Road, într-o vitrină.

Şi la Paris a fost Hugo. Eu plecasem cu gândul la simbolişti. La Verlaine, mai ales. Şi plecasem în căutarea unui Paris autumnal, impregnat de tristeţi frumoase şi emanând un cenuşiu cald şi rafinat, ca o mănuşă prelungă de muselină gri alunecând pe un braţ alb.

Primul lucru pe care mi l-am cumpărat, la Paris, a fost un volum din Les Contemplations, un pic mai mare decât o unghie. N-am văzut niciodată o carte atât de mică. O vreme, am purtat-o peste tot cu mine, într-un colţ de geantă. La un moment dat, a dispărut, aşa cum dispar lucrurile minuscule şi preţioase câteodată. Am căutat-o mult şi încă mai sper că se va iţi, miraculos, din cine ştie ce cotlon. Şi în aceeaşi seară, prima mea seară la Paris, m-am dus în Place des Vosges. M-am dus cu gândul la peruci pudrate ascunzându-se în spatele unei ferestre, la scrisori strecurate în manşete brodate opulent, la caleşti care se opresc brusc, la dueluri, la Madame de Sevigné... şi m-am trezit în faţa imobilului unde, la numărul 6, a locuit Victor Hugo. Am urcat cu volumaşul de Contemplations în geantă. Camere mari, cu ochii aţintiţi spre piaţă şi umbriţi de draperii somptuoase, de catifea. Desene, fotografii, vestigiile iubirii lui Hugo pentru Juliette Drouet, curtezana pariziană care a jucat-o, pentru el, pe Lady Jane Grey. Scrisori care se termină, toate, cu feuilles d'automne. (Cred că în ele am găsit toamna aceea pariziană care, cumva, acum patru ani, în septembrie, îşi luase vacanţă şi făcuse loc unor inexplicabile zile de iulie). Şi un dormitor auster, cu un pat mic, negru, care mi s-a părut sepulcral şi violent, cu pereţii lui roşii, cu baldachinul ca un sicriu.

Am, de la Paris, un caiet cu portocale pe copertă, în care, la vremea aceea, am scris despre cărticica mea infinitezimală, despre dormitorul lui Hugo, despre faptul că am continuat să-i caut, acerb, pe simbolişti şi că, în loc să dau de ei, m-am tot reîntâlnit cu Frollo, cu Quasimodo, cu Esmeralda...

Până când am cedat noii influenţe. Şi aşa m-am dus, într-o dimineaţă, în Jardin du Luxembourg, să-i văd pe Marius şi pe Cosette. Nu erau acolo. Sau nu când am fost eu. Cărucioare cu bebeluşi alunecau pe lângă Fontaine Médicis, ghidate prudent de foste Cosette plictisite. Şi atât.

Îmi aduc foarte bine aminte de începutul acela de toamnă. Diferit de aşteptările mele. Cald. Surprinzător, în griurile lui... colorate. În ultima zi la Paris, m-am dus din nou în Place des Vosges. N-am mai urcat în apartamentul de la numărul şase. Am stat puţin pe o bancă. La doi metri de mine, un Marius şi o Cosette se lăsau antrenaţi într-o idilă timidă, în ciuda blugilor contemporani. Îşi spuneau o mie de nimicuri frumoase şi aveau, într-adevăr, ceva de clişeu parizian dus la extrem. Am tras cu urechea aproape impertinent, nu mi-am dat ochii peste cap şi am renunţat fără părere de rău la simbolişti. M-am bucurat... că i-am găsit şi am luat-o pe jos, prin Marais, înapoi prin vara aceea târzie, spre un septembrie încă indefinit...