Eu te văd zâmbind leneş, din braţele ibovnicei tale blonde (cred că toate erau blonde, cu ochi clari şi zâmbete senine, aşa cum n-am fost eu niciodată), când îţi treci privirea ta de mătase cenuşie peste sufletul ei desfăcut în bucăţi ca de porţelan, gata să se spargă, tare, cu zgomot, de cele mai de jos podele ale fiinţei ei.
Eu nu te-aş fi privit niciodată aşa. Tu şi ochii tăi gri! Tu şi ochii tăi verzi-albaştri! Tu şi ochii tăi în care s-ar fi pierdut Velata lui Rafael. De care ar fi bolit Venus din Urbino. În care s-au scufundat grădinile Boboli. Prin care trece Arno. Tu şi ochii tăi de ceaţă, prin care şuieră Nordul, risipind fiori pe şira Galeriei Palatine!
Eu nu m-aş fi îmbolnăvit de tine.
Şi eu sunt iubită. Ascunsă între ziduri. Ferită de ochi. (Nu te-ai întrebat niciodată cum de nu m-a ars soarele Spaniei? De ce nu sunt mai brună, de ce nu surâd cărnos, de ce nu chem cu farmece de toledană, în loc să mă ascund sub capa mea scumpă?). Sunt numai a pictorului. Nicio biserică şi niciun Sfânt cu degete prelungi nu au zâmbit peste iubirea noastră. Nici eu nu zâmbesc.
Mă îngheaţă spaima. Oroarea Inchiziţiei. Amărăciunea. Furia. Dezgustul pentru nevolnicia Grecului care nu s-a încumetat să mă facă a lui pe de-a-ntregul. Nu şi-n faţa Sfintei Inchiziţii.
Nu, nu sunt o frumuseţe din Sud. Nu te invit să guşti din opulenţa pielii mele diafane. N-aş avea de ce. Dacă vreau să-ţi bântui nopţile, cu obrazul meu palid şi mâna mea încărcată de inele care nu înseamnă nimic, am s-o fac. Dacă vreau...
Ţi se spune Englezul. Omul cu ochii gri.
Şi nu, nu vii de la Ferrara. Nu te cheamă Ippolito Riminaldi. Şi nu eşti nici Aretino. Oricât de tânăr, nu avut niciodată eleganţa ta rece, încruntătura ta abia mijită printre şuviţe aurii. Privirea ta în care tălăzuieşte Adriatica.
Eu cred că tu vii din Nord. Şi că eşti Ducele de Norfolk. Cred că ai ajuns la Veneţia încărcat de fast, cred că ai strivit-o cu orgoliul tău ploios şi că i-ai râs în nas când ţi-a pus la picioare curtezană după curtezană. Le-ai dezmierdat alene, puţin fără chef, ai trecut printr-un tablou de Tiţian, te-ai odihnit în rama lui, ai mângâiat şoldurile pline ale Florenţei care ţi s-a juruit şi ea, pe dată, în suspine dulci, dar toate la fel şi ai plecat mai departe. Ai plecat în Nord. Ai plecat să mă cauţi pe mine...
Nu are nicio importanţă cum mă cheamă. Sau unde m-am născut.
Acum locuiesc deasupra unui şemineu, într-un castel din Scoţia. Nu contează care. O să mă găseşti.
Îmi e mereu frig. Cred că de-asta m-a înfăşurat pictorul în blana asta preţioasă, de-asta mi-a ascuns părul sub o părere de borangic, de-asta mi-a scos cerceii mei mari, de spaniolă, mi-a acoperit umerii, a înăbuşit Sudul din mine, mi-a topit Castilia din sânge, m-a dezbrăcat de mândria mea sefardă şi m-a împovărat cu o haină scumpă, care să-mi ţină de cald în iernile viforoase de-aici. Ca să nu mă vezi. Să nu mă ghiceşti. Să nu simţi că eu sunt o Iberie prin care trece Tejo şi că orgoliul meu, enorm, geros, adânc, ca al tău, e singurul care nu s-ar fi spart în mii de bucăţi sub ochii tăi de un cenuşiu ireal.
Eu sunt Jerónima de Las Cuevas.
Şi pe mine m-ai fi iubit. O, Englezule, nici nu ştii cum m-ai fi iubit...
Foto 1. Portretul tânărului englez (1540-1545), de Tiţian, la Palatul Pitti.
Foto 2. Lady In a Fur Wrap (1577-1580), de El Greco, la Pollok House.