Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Unde ni sunt argou-nauţii?


Felix Nicolau

13.03.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Vocea altora o auzi cu urechile, pe a ta cu gâtlejul" (André Malraux, Condiţia umană)
Pentru un cititor "îmbătrânit în lectură", intrarea într-o operă literară înseamnă o vânătoare, o caccia regală. Mai mult decât întâmplări, personaje şi peisaje, hăitaşii aduc în bătaia lentilei lectorului-vânător cuvinte şi expresii. Nihil nove sub sole în ce priveşte intrigile, caracterizările şi descrierile. Cu limba nu te pui, însă! Dacă nu-şi modifică structura ADN-ului, cel puţin o învârte şi o răsuceşte de aşa natură, încât başca de-i mai prinde chichirezul. Maiorescu îl saluta pe tânărul Eminescu cu consideraţii de genul: "are simţul limbii, semnul celor aleşi". Aşa cum mă concentrez în timpul vizionării unui film asupra inteligenţei dialogurilor şi jocului actorilor, aşa şi lectura îmi este o pândire de vocabule scăpărătoare.

Întrebam o adolescentă tobă de Harry Potter, Narnia, Stăpânul inelelor ş.a.m.d. de unde vine fascinaţia pentru acest fantasy bazat pe mituri răscoapte şi de ce nu mai prezintă interes pentru generaţia ei basmele noastre şi de aiurea. Căci în basme găseşti de toate: de la poveşti de dragoste şi ură, până la metamorfoze, blesteme, "efecte speciale", ironie etc. Mi-a răspuns că acelea ar fi pentru copii. Într-un fel i-am dat dreptate. Basmele au această nemaipomenită calitate - sunt capabile să vrăjească imaginaţia copiilor, dar şi să seducă cititorul matur, cu gusturi rafinate. Cum se explică această seducţie "tomnatică"? Păi aici vine vorba de subînţelesuri, de situaţii arhetipale, de evitarea veşnicului happy-end (vezi Tinereţe fără bătrâneţe) şi de savoarea limbajului. De ce am mai citi poveştile lui Slavici, dacă nu pentru limba lor păstoasă? În comparaţie cu limbajul ţeapăn şi corect al noilor fantasies, poveştile nemuritoare oferă un real spectacol lingvistic. Citeam acum vreo doi ani despre moartea unei ţărănci din Ucraina, care ştia pe de rost în jur de trei sute de basme. O enciclopedie populară, dar şi un tezaur de regionalisme, arhaisme.

Făcând saltul de la basm la scrierile culte, cititul de dragul limbii poate fi practicat în literatura română atunci când vine vorba de Alecsandri (în special teatrul şi proza), Ion Ghica, Creangă, I.L. Caragiale, Mihai Sadoveanu, Arghezi, Mateiu Caragiale, M.R. Paraschivescu, E. Barbu, M. Sorescu, Fănuş Neagu, N. Stănescu, George Astaloş, Emil Brumaru, Şerban Foarţă, Cezar Ivănescu etc. Cârcoteli se pot isca cu privire la lista incompletă de mai sus: cum că Creangă, pornind de la radicalul unor "ţărănisme" (arhaisme, regionalisme), ar fi născocit cuvinte noi, şturlubatice, cum că Sadoveanu pune în gura personajelor sale o limbă estetizată şi tot aşa. Nimic de zis! Ce contează este că oamenii s-au luptat cu limba, încercând s-o localizeze, s-o "traducă" în limbaj. Cunoaştem diferenţa dintre langue şi parole, dintre competenţă şi performanţă. Cunoaştem jocul de permutări şi combinaţii, dar am auzit şi de cerinţa violării normei lingvistice, pe care o propovăduiau formaliştii ruşi şi praghezi. Bine, ei aveau în vedere funcţia poetică a limbii, credinţa că poezia "povesteşte" într-altfel universul decât proza. Eu, însă, mă raportez la zisa lui Ezra Pound: "Poezia trebuie să fie scrisă la fel de bine ca proza".


Autorul tare de urechi

Odată cu textualismul, metaliteratura şi autoreferenţialitatea am impresia că Autorul a surzit. Sau cel puţin îşi foloseşte urechile cu zgârcenie. În loc să-şi facă o grefă cu nişte urechi lungi cât ale lui Midas, sus-numitul şi-a înfundat urechea externă, mulţumindu-se cu ce-i oferă cea internă. Rezultatul? La fel de burlesc ca cel pe care l-am obţinut chestionând un negru asupra hăţişului de culoare din staţiile metroului londonez. Omul avea căştile pe urechi, eu îl întrebam: "can you show me the way to Piccadily Circus?", iar el: "hă? what?". De altfel foarte mirat că nu auzea ce-i strigam eu. Ar fi de presupus că autorul îşi permite să-şi întoarcă auzul spre sine în momentul în care dispune de o experienţă de viaţă bogată. În fond, nici Beethoven nu a surzit după ce a compus prima simfonie. Dar un condeier tânăr nu-şi permite luxul acesta. Sorin Stoica a scris o carte, O limbă comună, din perspectiva unui surd. Deşi surprinde unele expresii specifice saloanelor, limba rămâne una neutră, "comună". Oricum, trebuie să recunosc că el este unul dintre scriitorii tineri sensibili la valenţele limbajului. Iată o mostră: "Poate nu e bine să mă victimizez ca o chivuţă la înmormântarea magraonului".

Şi acum să ating miezul problemei - limbajul din cărţile scriitorilor (foarte) tineri. Ahtiaţi după autenticitate, adesea chiar cea "mizerabilistă", inspiraţi de viaţa din căminele studenţeşti şi de călătoriile cu mijloace de transport damblagite şi înţesate de interlopi, ei aud prea puţin polifonia mediilor respective. Pentru că tinerii scriitori sunt în marea majoritate intelectuali iritaţi de incultura şi meschinăria mediului înconjurător. Să amintesc că în romanul lui Adrian Şchiop, pe bune/pe invers, având ca subiect apetenţele homosexuale, se discută despre lingvistică generală şi despre "libertatea ficţionară"? Argoul din acest roman se limitează la inserţii de termeni englezeşti şi la înjurături banale. De altfel, sintagma favorită a unei întregi generaţii, bomba lor cu hidrogen, a fost "faze de căcat". În prefaţa la pe bune/pe invers Costi Rogozanu vorbeşte de literatura de atitudine şi de argoul fantastic din paginile cărţii. Una la mână că până şi cea mai manieristă scriere este tot o luare de poziţie în favoarea a ceva, doi la mână, mie argoul de lăudat mi s-a părut sărăcăcios. Am în vedere în special gama cuvintelor tari, domeniu în care aflu infinit mai multe într-un talcioc bucureştean, decât din paginile cărţilor. Şi nu e vorba atât de duritate, cât de inventivitate.

George Astaloş, cel în transcrierea căruia am citit un excepţional Hamlet povestit pe ţigăneşte, spune că "argoul este pentru limba normativă ceea ce este jazzul pentru muzica simfonică". George Volceanov, autorul unui Dicţionar argotic al limbii române, Editura Niculescu, 2006, optează pentru sfera mai largă a anglo-americanului slang, în defavoarea celei restrictive a francezului argot. Astfel, argoul ar fi "o sumă de interferenţe între jargoane distincte". Jargonul, la rândul lui, este înţeles ca una dintre submulţimile incluse în argou. Jargonul este compus din "cuvinte şi expresii specifice unui anumit segment al populaţiei, vocabular, tehnic sau chiar secret al unui grup, fie acesta şi profesional, de vârstă, sectă, clasă ori interese". Accentul cade pe încifrare, pe invenţie şi resemantizare.


Riscurile traductibilităţii

Este un loc comun că mediile periferice sau chiar interlope pot fi mai expresive din punct de vedere al limbajului decât cele burgheze sau academice. De aceea sunt surprins de neglijarea acestui intensificator al mesajului literar. Şi nu numai argoul, dar şi regionalismele şi arhaismele (resemantizate) contribuie la sporirea pitorescului de vocabular. Bineînţeles, funcţie de zona de interes a unui scriitor, argoul poate fi mai mult sau mai puţin folosit. Eu l-am căutat în scrieri în care prezenţa lui ar fi fost binevenită. L-am căutat la Dragoş Bucurenci, în RealK, roman despre droguri. Am găsit o adevărată enciclopedie a stupefiantelor şi a modului lor de preparare / consumare. Altfel, protagoniştii sunt tot juni intelectuali cu un limbaj conformist chiar la nivelul imprecaţiilor. Am căutat în Legături bolnăvicioase, romanul despre relaţii lesbiene al Ceciliei Ştefănescu. Eroi studioşi, vocabular standard. În Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, Sebastian A. Corn enumeră simptome, înşiră instrumentarul medical. Jargon medical. Înjurăturile, însă, tot banale sunt. Trilogia lui A. Vakulovski, compusă din Pizdeţ, Letopizdeţ şi Bong, în afara rusismelor, nu străluceşte prin expresivitate. Romanele sexual-exotice ale Claudiei Golea beneficiază cel mult de aportul termenilor japonezi, englezeşti şi franţuzeşti. Pitoresc, nu expresivitate. Mitoş Micleuşanu descompune şi ciopârţeşte cuvinte încercând să experimenteze într-o limbă pe care, evident, nu o stăpâneşte cum trebuie. N-am descoperit argou nici la Augustin Cupşa, în Perforatorii. Foarte puţin la Cosmin Perţa, în Întâmplări la marginea lumii. Ionuţ Chiva chiar când scrie despre şuţi, o face cu scârbă intelectuală. De unde şi surzenia ca antifonare perfectă. Mai atenţi la limbajul pestriţ al mahalalei sau la "graiuri" sunt ironişti ca Dan Lungu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo etc. Ei sunt mult mai relaxaţi şi mai atenţi la posibilităţile oferite de modul mimetic inferior. Posibil ca deschiderea faţă de argou să fie o consecinţă a perceperii mai relaxate a vieţii, odată cu maturizarea şi cu abandonarea morgii adolescentine, frustrată şi dispreţuitoare. Aşa se face că scriitorii ajunşi la vârste rotunde, 40-50 de ani, mizează pe simţul auzului. Exemplele sunt destule: Daniel Vighi, Mircea Cărtărescu, Horia Gârbea, Dan Stanca etc. Există o înţelepciune tradusă în democratizarea scriiturii, chit că practicată la modul ironic. Ironic, însă nu sarcastic.

Despre tinerii poeţi nu o să spun nimic, întrucât chiar şi cei acuzaţi de pornografie şi violenţe de limbaj sunt tot elitişti frondeuri. Mai devreme sau mai târziu, ei vor fi acuzatorii de mâine (Miruna Vlada îmi vine prima pe limbă). Prea puţini dintre ei au împrospătat limbajul poetic cu vocabule din arealul marginal mai sus pomenit.

O să adaug că exemplificarea mea nu este exhaustivă. Vreau doar să semnalez câteva opere în care argoul şi-ar fi găsit loc cu prisosinţă.

Consecinţe ale citadinizării, ale centralizării, ale globalizării programelor de studiu? Snobism intelectual implicând oroarea de (sub)cultura de ghetou sau de cea "populară"? Nu mă grăbesc să trag concluzii. Observ doar că noii romancieri pretind că scriu despre aspectele naturaliste ale vieţii, dar o fac de pe poziţii intelectualiste, fără empatie. Încă trăim complexul camilpetrescian, filtrat prin N. Breban, A. Buzura şi Şcoala de la Târgovişte: nu se poate scrie roman decât cu eroi intelectuali. Numai ei ar avea complexitatea necesară marilor dileme şi dezbateri. Mai există o capcană: credinţa că un limbaj cât mai puţin localizat ar face cartea mai uşor traductibilă. Corect! Însă orice traducător ştie că lucrurile banale, fără personalitate lingvistică sunt cel mai uşor de transpus. Problematica unei opere ar trebui să vizeze universalul, nu limba ei. Intrigă cu reverberaţie universală, limbaj neaoş. La repezeală îmi trec prin minte exemplele lui Orhan Pamuk, V. S. Naipaul.

Mărturisesc că tânjesc după limbajul poveştilor şi povestirilor lui Creangă, după verva agramată a lui Pristanda, după plasticitatea limbii lui Gore Pirgu şi după revista presei din Poiana lui Iocan. Vechii maeştri. Dar şi după Argoticele lui Nichita Stănescu, acele "cântece la drumul mare", "fără mamă, fără tată", publicate abia în 1992. O mostră: "Zicea că i-am vrăjit nasol, / că fac mişto la parastase /... mă tot miram ce-o gâdilase / de-a dichisit-o-n ochi un trol. / / Şi mi-a suflat-o, mă... de-a gata, / călca-i-ar dricu' arătarea... / Cântai, cântai, dar vezi, cântarea / mi-a încălzit doar beregata. / / Mă arde sub cămaşă coasta, / mă seacă dur, prea dur, abraşa, / sau bă... m-o fi durând cămaşa / şi eu nu ştiu nimic de asta. // Sunt şmecher, eu? Eu, mă? Ce zici... / C-aşa-mi turnă la-nghesuială... / Dar vezi, m-am prins: e pe gineală, / c-o arde-n muscă d-un carici. // M-a uns cu găinaţ de zână / şi tocmai cine...O cartoafă, / o ştoalfă talciocară, oafă... / Ei şi? De-o gâdilă... rămână! // Ochitul, vorbele îi put, / Dar dă-o-n suflet de gagică /....... / Ai oasele la tine, Gică? / Te fac pe zece un barbut" (La Calul Bălan, cârciumă şi han).

O să închei cu câteva exemple de argou culese din dicţionarul lui G. Volceanov. Unul mai expresiv decât altul.

Abajur = minijupă
Acadea = prostituată ieftină
Academie = cazier bogat
Adio, mamă = băutură alcolică ieftină
Aerodrom = chelie
Agregat = porc tăiat de Crăciun
Aguridă = fetişcană
A ajunge la export = a muri
Albă ca Zăpada = cocaină
Alconaut = alcoolic
Alivanti pour toujours şi să mă pupaţi în cur! = la revedere
Altar = bar
Alună = testicol
Antiderapant = diazepam
Antreu = buxunar exterior
Aragaz = băiat grăsuţ
A-şi arunca retina peste umăr = a se asigura că nu e urmărit
Arzoaică = femeie senzuală
Babardeală = act sexual
Bauhaus = gălăgie
Balamut = naiv
Balconar = homosexual care practică felaţia
A se cacioli = a se supăra
Cajbec = naiv
Calculator = căpăţână de porc
Cald nemţesc = frig
A da adormiri = a înşela pe cineva
A se da crocant = a se lăuda
A da cu gazometrul de pământ = (despre femei) a avea picioarele scurte
El Zorab = penis supradimensionat
Garid = proxenet
Garoaică = ţigancă
Halardeală = şmecherie
Halbă = ţigară fumată pe jumătate
Hamleţi = izmene
A-i ieşi capul prin păr = a fi tuns zero
A împătrăţi = a se fotografia
Jabrac = individ periculos
Jagardea = curvă
Jbanţ = act sexual în picioare
Jelibon = grăsan
Lachenson = homosexual
Macarenco = închisoare
Mafler = hoţ dibaci
Mambo = frumos
Naşbiţie = jocul alba-neagra
A năpârli = a-şi pierde virginitatea
Oafă = prostituată
Oberşmechelărie = escrocherie de anvergură
Ocarină = gură
Ochi maro = anus
A ofili = a bate zdravăn
O de Gârleni = parfum marca Guerlain
Paceaură = femeie urâtă
Paliu = nebun
Panacot = înghesuială
A panghi = a fura
Pantahuză = prostituată bătrână
Papacioacă = gură
Papacioc = bărbat care practică felaţia
Papiţ = cuniliţie
Rachetă = gaze intestinale
Sadomasopsihopupu = sadomasochist
Sandilău = dement
Savarină = vulvă
Sărat = hazliu
Şaică = amantă
Şarlă = om viclean
Şeică = fată drăguţă
Şerpărie = zonă cu mulţi ţigani
A şindi = a spinteca
Şingaliu = poliţist
Tabacheră = ultima persoană intr-o coadă
Tapardos = rachiu
Tarabă = vagin
Tarom = penitenciar cu condiţii de viaţă mai bune.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • despre argou-nauţi
    Paul Rustea, 17.03.2010, 22:33

    cred că argoul, dozarea lui depinde de tonul scriiturii, de pildă la un sistem de canalizare solară cu şase găuri, rece se poate ataşa un El Zorab tandru; spectacolul lingvistic cred că stă pe structuri mai ample, nu se reduce la picanterii argotice, cât despre superba poezie proclamată aici, se ştie că maestrul trebuie admirat şi când stă pe budă, dacă sunteţi dezamăgit de intensitatea înjurăturilor aţi putea face un dicţionar pentru a-i ajuta pe confraţi să-şi vomite exhaustiv emoţiile tari. cu respect, Paul Rustea

Spacer Spacer