Tratatele: Introducere în gîndirea fondatoare

În chip straniu, nu studiem cu studenții-arhitecți tratatele arhitecturii decît cînd (și dacă) ajungem la doctorat, adică prea tîrziu pentru ca ele să mai joace rolul destinat, acela de gîndire fondatoare a arhitecturii. Căci, ce este un tratat? Un studiu extins, de specialitate, sau, mai bine zis, Cartea însăși: forma apoteotică de stocare a "tainelor" unui domeniu artistic. Spre deosebire de manifeste, însă, care apar la începutul unei mișcări, al unui curent, tratatele sînt lucrări de maturitate, concluzia unui fenomen artistic, după ce s-au produs capodoperele. Dar tratatele sînt scrise, pe de altă parte, mai devreme de faza "manieristă", care urmează oricărui mare stil, cînd totul s-a spus, s-a consumat și începe să fie predominantă în fața creației. Tratatele fac mai multe lucruri în același timp:

1. oferă o perspectivă asupra arhitecturii vremii lor. Cele Patru cărți ale lui Palladio oferă o viziune chiar asupra arhitecturii proprii. Cărțile lui Vitruviu sînt o recapitulare a arhitecturii vremii sale, cu ordine clasice, viaducte, temple, așadar cu întreg mediul construit al acestei epoci augustiniene (căci lui Augustus îi este și închinat tratatul, cel despre care autorul spune că a găsit o Romă de cărămidă și lasă supușilor săi, în loc, una de marmură).

2. Oferă o genealogie a arhitecturii vremii sale, nu e doar o descriere cuprinzătoare a paradigmei în care se situează aceasta, ci îi și identifică (sau inventează) (re)sursele. Orice carte de acest gen, de pildă Complexitate și contradicție în arhitectură a lui Robert Venturi, spune că arhitectura bună a momentului este și va trebui să fie complexă și contradictorie, atribute care în 1966 erau considerate păcate. Mai mult, spune însă că arhitectura bună dintotdeauna are aceste atribute. Și mai spune că arhitectura modernă a suprimat deliberat aceste aspecte, ca să se poziționeze pe sine, să-și afirme propria genealogie.

3. Majoritatea covîrșitoare a tratatelor au un punct de vedere în ceea ce privește apariția arhitecturii: cînd, cum, în ce circumstanțe, care sînt primele tipuri de arhitectură? Orice tratat propune, ca o concluzie a celor spuse mai sus, și o definiție a arhitecturii.

Or, trebuie înțeleasă miza tratatelor, prin confruntarea lor cu epoca din care provin. Se pot citi grupuri de tratate (din Renaștere, ori din secolul al XX-lea) pentru a înțelege fundalul pe care acestea se proiectează. Există la rîndul ei, o literatură secundă, de comentare a tratatelor. Joseph Rykwert a scris cartea Despre casa lui Adam în Paradis, a cărei premisă este tocmai lectura tuturor tratatelor, avînd ca punct de pornire ceea ce spun aceste tratate despre originea arhitecturii. Cartea este, deci, un comentariu doar asupra acelor premise ale tratatelor care se ocupa cu originea arhitecturii. De asemenea, este interesant demersul ei, pentru că parcurge invers istoria tratatelor, plecînd din contemporaneitate și ajungînd pînă la Vitruviu. Deci, propune la rîndul ei un soi de întoarcere la origini, textuală de data aceasta. Recomand cărțile bunului profesor, atrăgîndu-vă atenția că nu sînt ușoare (The Dancing Column, o istorie a ordinelor clasice, tratate arheologic și nu legendar, ca la Vitruviu, sau o carte despre originea orașelor, The Idea of a Town, din care am mai tradus fragmente introductive pentru Dilema veche, sînt, probabil, cărțile reprezentative ale acestui autor).

De asemenea exista comentarii despre fiecare dintre tratate. Despre Vitruviu, exista o carte minunată cu același nume, scris de Indra Kagis McEwen, cu al cărei prim volum, Strămoșul lui Socrate", v-am tot momit în ultimii ani, traducînd pentru Dilema Veche fragmente relevante. De asemenea, am știință despre un studiu important al d-nei profesor Ana Maria Zahariade, elaborat în timpul asocierii d-sale cu Colegiul Noua Europă, studiu care așteaptă lumina tiparului.

Discuția despre primul obiect arhitectural, "prima" "casă", are și ea o literatură fantastică îndărătul ei. Merită o discuție și o hartă sinoptică proprie, întrucît a identifica o primă casă presupune, anterior, a da o definiție pertinentă arhitecturii. De exemplu, dacă identificăm arhitectura ca "joc savant și sublim al formelor sub lumină" (Le Corbusier), căutăm alte feluri de obiecte prime decît dacă spunem, ca Robert Venturi, că este un adăpost decorat cu simboluri. În ceea ce privește definiția dată de Le Corbusier, aceasta descrie nu vreun fel de obiect (deși privilegiază obiectualitatea exterioară a acestuia, în dauna spațiului său exterior), ci un proces: vorbim despre joc (cu reguli externe sofisticate, căci savante) și vorbim despre sublim, o categorie estetică diferită de frumos, care are mai mult de-a face cu sacrul decît cu emoția estetică desfătătoare. Le Corbusier urmează definiția lui Hegel, pentru care arhitectura înseamnă sediment, depunere de materie, spațiul excavat, peștera nu aparțin arhitecturii. Prin urmare, nici colonizarea de locuri excavate nu înseamnă, încă, arhitectură. Prin urmare, strămoșii noștri, chiar cînd pictau pe pereții cutăror peșteri primitive imagini fidele ale cerului înstelat, nu erau încă arhitecți: astronomi, poate, dar nu arhitecți. Dimpotrivă, definiția lui Venturi admite orice fel de spațiu, este indiferentă la criteriile morfogenezei, dar privilegiază în schimb nu simpla decorație, ci pe aceea intens semnificantă, a simbolicii. Este, cumva, un discurs înrudit cu Heidegger, atunci cînd creează distincția între construire și operă.

Modul în care se definește arhitectura discriminează în cîmpul acestor obiecte pe care noi, în sensul foarte comun al termenului, le încadrăm măcar la construcții, dacă nu la arhitectură. Definiția conferă ființă și vizibilitatea obiectului discuției.

La sfîrșitul unei cărți pe nedrept uitate, a lui Gheorghe Săsărman, Funcțiune, spațiu, arhitectură, sînt cîteva sute (!) de definiții relevante cultural, date arhitecturii, diferite esențial între ele (dar încadrabile în cîteva familii tipologice). Unii caută relații în spațiu, alții - adăpost: alții caută arhitectura printre mega-sculpturi cu spațiu interior, locuibile, în vreme ce cu totul alții pun accent pe utilizatorul individual și / sau colectiv așadar pe receptare, iar nu pe producția de arhitectură sau spațiu.

Inventînd aceasta genealogie, tratatul încearcă să proiecteze înapoi în timp propria sa legitimitate. Exemplul pe care îl dă chiar Rykwert, în cartea mai sus invocată, este cel al primitivului lui Corbusier. Acesta, în căutare de adăpost, găsește mai întîi un luminiș (locus a non lucendo, cum îl numește L. Amoroso în antologia despre Gîndirea slabă, a lui G. Vattimo). Găsindu-l, primul lucru pe care îl face care este? Să îl utilizeze ca atare? Nu! El trasează dintîi axele regulatoare ale luminișului, introduce adică geometrie în forma locului și a spațiului: construiește amplasamentul, cum spunea odinioară Mario Botta că face prima oară. Este aici proiectarea modernității înapoi în timp cu mii de ani. Cu totul opus este modul, mai aproape de evoluționism, în care gîndește Vitruviu apariția arhitecturii: pe oamenii primi îi băteau vînturile, valurile și s-au gîndit, pur și simplu spontan, să pună niște crengi deasupra creștetelor lor, ca umbrele. Apoi, șezînd, altele pe margini, ca să nu se răstoarne maxi-umbrela abia inventată. Apoi se răspîndește vestea între triburi și gata, arhitectura apare.

Recapitulînd, cred că trebuie căutat în fiecare tratat, potrivit autorului respectiv, care este definiția dată arhitecturii. Tratatele trebuie corelate epocii lor și, pentru a avea o perspectivă corectă și echilibrată, trebuie citite mai multe, dacă nu toate. Conform definiției identificate, e de găsit, apoi, o origine a arhitecturii în timp: cînd a apărut o "primă" "casa" și tipologic - care ipostază a edificării merită învestită cu titlul, onorific de " primă" "casă"?

Din punct de vedere tipologic: unele edificări sînt "mai originare" decît altele. Cele mai vechi tipuri sînt, totuși, adăpostul ca locuință și arhitectura sacră, în toate formele pe care le puteți imagina. Aceste doua forme de arhitectură uneori coincid, fie în sensul coprezenței, fie în sensul originării - biunivoce - a uneia din cealaltă. Un exemplu mai apropiat de noi. În jurul anului 200-250 d.H., cînd au început să se despartă decisiv bisericile creștine de locuință; pînă în acel moment, ele coincideau. Dar, altfel, este foarte greu de spus o dată precisă a înființării primei biserici. Probabil că putem expedia problema recunoscînd în casa cinei celei de taină prima biserică. Concluzionînd, în ordinea originarității, prime ar fi casa și, totdeodată, templul, locul sacru. Teoria lui Rykwert, confirmată de unele studii antropologice contemporane, este că nu templele s-au construit în mijlocul așezărilor, ci, dimpotrivă: așezările s-au construit împrejurul spațiilor sacre, a destinațiilor de pelerinaj de pildă.

O a treia ipostază: originea arhitecturii este de tip revelat, cu toate ipostazele cunoscute: (arhe)tipuri, ideea care se întrupează în materie, ideile platonice, proiectul de templu și de Ierusalim cerești, care se realizează pe pămînt după apocalipsă etc. Biblia poate fi considerată, printre altele, și un tratat de arhitectură. Conține discuția despre origini, dar și planuri de arhitectură descrise, textualizate. Dar să nu vorbim prea mult despre cărțile care nu sînt scrise cu intenția precisă de a fi tratat de arhitectură, pentru căi atunci lista noastră s-ar lungi nepermis de mult, inclusiv cu cărți de felul Politicii lui Aristotel.

Un al patrulea și ultim tip de origine a arhitecturii identificabile în tratate ne spune ca arhitectura se naște ori de cîte ori se întrunesc acele condiții pe care autorul le descrie. Arhitectura, așadar, originează ori de cîte ori se întrunesc condițiile. Mai mult decît atît, orice obiect edificat decade din statutul de arhitectură atunci cînd condițiile, reunite anterior, se despart. Din acest punct de vedere, daca veți fenomenologic, puteți ajunge la următoarea dilemă: "templul nefolosit, deci cel în care nu se mai performează un ritual, mai este el un templu?" Nu. Ritualul ține deschise canalele, nu obiectul în sine, oricît de sofisticat ar fi. La fel se pune problema cînd se discută despre adăpostul decorat cu simboluri, adineauri menționat. Trebuie să existe cineva care să știe că acelea sînt simboluri si să le interpreteze / utilizeze ca atare, să le știe descifra. Altfel, rolul lor nu mai este mistic și inițiatic, rămîn simple picturi pe perete. Cum au rămas, de exemplu, din perioada pre-iconoclastă, pictate pe pereții unor biserici din Capadochia păsări cu patru picioare: dacă era de bine sau de rău, ce reprezentau de fapt, vreun uitat simbol cristic? - nu mai putem ști. La fel, sînt multe civilizații care au dispărut și au lăsat urme în spatele lor, dar nu mai există nimeni care să le știe semnificația. (Mormintele megalitice din Senegal, despre care am scris aici, orientate cu pietre diferite, au toate cadavrele îngropate în interiorul tumulilor pe care le descriu, sînt mutilate. Toate! Nu se mai știe nimic despre acest lucru, de ce erau astfel îngropate acele persoane omorîte printr-un ritual violent...? Civilizația din Cîmpia Panonică devia cursul rîurilor, oamenii își îngropau lăncile rupte - de ordinul miilor - apoi dădeau drumul apei în vechiul curs, peste ele. Vorbim despre epoca bronzului, cînd vîrfurile de lance reprezentau o valoare imensă. Pentru noi, toate aceste lucruri nu mai au nici un sens. Toți cei care le știau înțelesul și le-ar fi putut descifra nu mai sînt. Nu este vorba doar despre o reprezentare, ci și despre lumea pentru care reprezentarea respectivă avea sens. Biserica de la Densuș a fost construită peste un templu vechi roman, din materialele acestuia, care a devenit, astfel, cariera de extracție a pietrei pentru noua construcție. Lumea pentru care templul avea sens a murit (sau a fost omorîtă) și trebuia celebrat noul zeu. Arhitectura rezultată este, în acest caz, o formă de canibalism. Concluzia este că, ori de cîte ori nu se întrunesc toate condițiile de (re)generare, arhitectura se stinge.