Radu Aldulescu. Un bărbat slab, fibros, cu trăsături aspre, îmbrăcat în blugi şi tricou. Ne-am reîntîlnit peste cîteva zile. Aceeaşi privire oţelită, la pachet cu o uşurinţă naturală în mişcări, de om care a făcut sport la viaţa lui. Haltă la un depozit-librărie de lîngă Muzeul Literaturii Române. "Hai să îţi iau o carte de-a mea", zice, şi mă trezesc cu Amantul colivăresei în mîini.
Tot de Muzeu e lipită şi terasa unde îşi fac veacul scriitori mai tineri şi mai în vîrstă, mai cunoscuţi sau doar aspiranţi la glorie. Şi la sărăcie. Halbele par moştenite din Epoca de Aur, preţurile vin şi ele din alte timpuri. Discuţiile sînt însă adaptate la criză şi se poartă în limbi de circulaţie ale Uniunii Europene.
Cristian Geambaşu: Cum a început povestea asta cu scrisul?
Radu Aldulescu: În modul cel mai firesc. M-am născut într-o casă cu multe cărţi. Ai mei erau amîndoi ziarişti, lucrau în presa aceea din anii '50-'60. Taică-meu la Steagul roşu, ziarul fostei Regiuni Bucureşti.
Coleg de bătaie cu Mircea Simon
C.G.: Mi-a şoptit cineva că înainte de asta ai vrut să devii boxer.
R.A.: A fost visul copilăriei şi tinereţii mele. E o lume aparte, cu specificul ei. Dar uite că m-am mulţumit să ajung scriitor.
C.G.: Unde, cînd şi cum cu boxul?
R.A.: La Dinamo, prin '67. În Parcul Sportiv, sub vechiul velodrom era o sală de box. M-am pregătit acolo doi ani. Geza Fures îl chema pe antrenor. Îi ţin minte pe Ion Monea, pe fraţii Mariuţan, pe Ion Alexe, mai apoi pe fraţii Cuţov.
C.G.: Aşa, mai departe.
R.A.: Am fost coleg de mănuşi cu Mircea Simon, amîndoi aveam 13 ani şi vreo 58-59 de kile. El urma să devină vicecampion olimic la Montreal în '76. A pierdut finala împotriva lui Teófilo Stevenson. Mai ştiu şi că după ce a fugit din ţară a reuşit să-l bată pe George Foreman mult înainte ca acesta să devină campionul mondial al greilor la profesionism.
C.G.: Ce fel de copii veneau la box?
R.A.: Din mediile cele mai sărace. Şi Simon la fel, era un puşti cu picioare subţiri şi abdomen proeminent.
C.G.: Cum a fost cariera de boxer legitimat?
R.A.: M-am legitimat, dar am renunţat înainte de a disputa vreun meci. Am mai făcut haltere la sala Olimpia, canotaj, înapoi la Dinamo.
C.G.: Experienţa din box ţi-a folosit în viaţă?
R.A.: Atmosfera aia m-a marcat. Într-un anume fel m-a format ca scriitor.
Scris americănesc, viaţă românească
C.G.: Ce te mai formează ca scriitor?
R.A.: Cititul. Înveţi să scrii citind şi scriind. Sînt condiţii necesare, nu şi suficiente.
C.G.: Cum îţi vine să scrii o carte?
R.A.: În modul cel mai natural cu putinţă. M-au ajutat cărţile citite în copilărie. Este vîrsta la care acumulezi foarte mult.
C.G.: Ce îţi trebuie pentru a fi scriitor?
R.A.: Un anumit tip de sensibilitate. Pretenţios spus, vocaţie.
C.G.: Cum îţi găseşti subiectele?
R.A.: Vin de la sine. Te cheamă. La unele am folosit şi o documentare minimă, cum e cazul cu Proorocii Ierusalimului, unde e vorba despre o reţea de prostituţie de copii în Franţa.
C.G.: Dan C. Mihăilescu a scris că eşti prozatorul cel mai puternic apărut în România
după '89. Se mai spune că eşti şi scriitorul român cu destin americănesc.
R.A.: Cu stil americănesc poate, cu destin, nu. Cărţile mele sînt cinematografice, se pretează la subiecte de film.
C.G.: Terminus Paradis al lui Pintilie a luat Marele Premiu al juriului la Veneţia (1998). Era un scenariu al tău.
R.A.: N-am experienţe fericite cu scenariile. Nici la filmul acesta, unde totul e luat din romanul meu Amantul Colivăresei, dar sînt trei persoane care semnează textul.
C.G.: Aparţii unei mode, unui anumit curent literar?
R.A.: Nu m-am gîndit.
C.G.: Minimalismul cum ţi se pare?
R.A.: Un drum înfundat. Şi în literatură, şi în cinema. Am văzut Poliţist, adjectiv. Nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut însă Concertul lui Radu Mihăileanu.
C.G.: Cît lucrezi la un roman?
R.A.: Un an, doi, trei, depinde. Romanul se scrie zi de zi, cîteva ore pe zi. Ideal ar fi să te aşezi la masă şi să te scoli cînd l-ai terminat.
Sportul, religia comunismului
C.G.: Hai să mai vorbim şi despre sport!
R.A.: Dar nu despre fotbal!
C.G.: De ce?
R.A.: Pentru că toată lumea vorbeşte despre fotbal, place la toată lumea şi mi se pare redundant. Prietena mea a lucrat ca gazetar sportiv, la Fotbal Plus. Cînd nu mai avem ce face, discutăm şi despre fotbal.
C.G.: Boxul?
R.A.: Boxul, da. Am fost recent la o gală profesionistă, Invincibilii. La sala Rapid.
C.G.: Totuşi. De ce a decăzut fotbalul nostru?
R.A.: Înainte de Revoluţie cîştigam cupe europene, participam pe la turnee finale. Comunismul era o orînduire care avea grijă de sport.
C.G.: Microbiştii?
R.A.: Mă uit la ei ca la nişte posibile personaje.
C.G.: Posibil un viitor roman cu subiect sportiv?
R.A.: Nu m-aş duce special spre lumea sportului, deşi cred că ar fi o reţetă de succes.
C.G.: Nobelul?
R.A.: Cel mai bine retribuit premiu literar. Se ţine cont şi de anumite criterii extraliterare, dar scriitorii care îl cîştigă nu coboară sub un anumit nivel. Noi nu cred că avem un candidat cu şanse reale, cazul Hertei Mülller e altceva.
C.G.: Unde e literatura română?
R.A.: În lumea a doua spre a treia.
C.G.: Ce simţi cînd termini de scris un roman?
R.A.: Oboseală. De fiecare dată mă gîndesc dacă nu a fost şi ultimul.
C.G.: De ce scrii, de fapt?
R.A.: Nu e ipocrizie, dar nu scriu nici pentru bani, nici pentru glorie. Toată bucuria se întîmplă acolo, la masa de scris.
C.G.: Către ce alergăm noi, oamenii? Am lăsat-o, aşa, pentru final, să pară o întrebare
deşteaptă.
R.A.: Către propria noastră moarte, eventual spre mîntuire. Asta dacă cineva îşi dă seama să se comporte ca atare în timpul vieţii pentru a fi apt de mîntuire.
Cînd am ajuns acasă, am citit primele o sută de pagini din Amantul colivăresei. Şi mi s-a părut că Dimitrie Cafanu, personajul în jurul căruia se dezvoltă romanul, cam seamănă cu Radu. Cu deosebirea că Dimitrie nu muncea trei ani la o carte, pentru un tiraj de cîteva mii de exemplare. Pe vremea lui Cafanu bătrînul, tatăl lui Dimitrie, regimul îi plătea bine pe cei care scriau ce trebuie. Dacă publicai o poezie patriotică luai salariul pe un an, dintr-un roman o maşină pe vremea lui Ceauşescu şi o vilă pe vremea lui Gheorghiu Dej. Ştiu de la Dimitrie, adică de la Radu.
Bejan, îngerul dintre buturi
În Ana Maria şi îngerii, romanul lui Radu Aldulescu lansat de "Cartea Românească", unul dintre personajele cele mai colorate este Savu Bejan. Portarul Gloriei Arad de la sfîrşitul anilor '50 şi bunicul Anei Maria, eroina cu destin tragic a cărţii lui Aldulescu, fusese ofertat chiar de Dinamo la un moment dat şi număra la vremea respectivă două selecţii la echipa naţională a României. Destinul fotbalistic şi întreaga viaţă a lui Savu Bejan se frîng în momentul în care acesta are o răfuială cu unul dintre ştabii locali, căruia îi dă o bătaie soră cu moartea. Urmează puşcăria, munca forţată la stuf, apoi eliberarea. Fosta mare speranţă a fotbalului arădean se refugiază în băutură şi în poveştile pe care i le spune în rarele clipe de luciditate fiicei sale, Mariana, femeia care l-a determinat pe Radu Aldulescu să-i pună viaţa în roman.
"Fair-play-ul? O chestie frumoasă, din timpurile romantice. Dar banul e ochiul diavolului şi nu mai are nevoie de fair-play."
"Scrisul nu e o profesie, nu e o meserie. Meseria de scriitor nici nu există în nomenclator."
"O posibilă definiţie a romanului? Alunecarea din banal spre senzaţional. Oameni obişnuiţi care trăiesc experienţe dramatice."
"Ca să trăieşti bine din scris nu trebuie să scrii literatură, ci altceva. Locul romancierului a fost uzurpat de antibeletrişti. Pleşu, Liiceanu, Patapievici."
"În blocul comunist sportul ţinea loc de religie."
"Acum dacă se naşte Dostoievski în România nu se vinde în mai mult de 1.000 de exemplare. E comentat frumos, e clasat şi gata."
Fişă personală
Născut în 1954 la Bucureşti, Radu Aldulescu a debutat în 1993 cu romanul Sonata pentru acordeon. Cartea stătuse 3 ani în Editura Albatros înainte de a fi publicată, iar după apariţie a luat premiul Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat Amantul colivăresei, punctul de pornire pentru scenariul filmului Terminus Paradis, Îngerul descălecat, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, Mirii nemuririi, Proorocii Ierusalimului şi Ana Maria şi îngerii. Autodidact şi cu o biografie personală demnă ea însăşi de un roman, Aldulescu este considerat singurul scriitor român cu destin american. "Poate să nu îţi placă, dar e imposibil să nu-i admiri forţa cu care descrie o lume de pe care Dumnezeu şi-a luat mîna", scrie despre el Ştefan Agopian.