Oskar Pastior şi libertatea constrângerii

Citiţi un fragment din această carte.


Oskar Pastior ar fi putut să scrie toată viaţa doar poezie pastorală: numele l-ar fi îndreptăţit, poate chiar mai mult decât pe oricine altcineva, mai ales că el evocă, tendenţial, o formă de comparativ latinesc. În plus, anii terorii comuniste, în care şi-a descoperit talentul poetic, scriind cu cărbune pe saci de ciment, ar fi legitimat numai bine orice evadare în Arcadii pierdute, neinteresante pentru cenzură. Totuşi, cu excepţia câtorva versuri care amintesc de folclorul românesc, mai bine zis: de folclorul sublimat ludic, arghezian, lirica lui Oskar Pastior a refuzat sistematic "cirezile agreste", fiindu-i specific "un joc secund, mai pur". Am sugerat astfel două filiaţii spirituale certe cu lirica românească interbelică: Tudor Arghezi şi Ion Barbu. La acestea s-ar putea adăuga Avangarda, mai ales prin precursorul ei, Urmuz, pe care Pastior l-a tradus, de altfel, integral în limba germană.

Mi se pare imperios necesar să precizez că numele său de familie nu era un pseudonim. Îl purtase bunicul, îl purtase şi tatăl său, într-un mediu - suficient de închistat - al intelectualilor saşi din Sibiu / Hermannstadt, în care orice latinizare de nume era semn de distincţie. Pedant, dar eficace. Pedant a fost şi poetul cu autobiografia sa. A prezentat-o mereu cu zgârcenie, spicuind din faptele vieţii sale doar atât cât să certifice că este din carne şi oase, restul încifrând cu (auto)ironie, aşa încât să capete un sens mai înalt: "Deşi tatăl meu a fost nu doar profesor de desen, ci, mai târziu, a şi murit, mama mea m-a născut atât în Transilvania, cât şi în acel an, care avea să devină hotărâtor pentru tot restul vieţii mele." [1] Hotărâtorul an fusese 1927, iar hotărâtoarea zi 20 octombrie. Multe alte evenimente aveau să-i marcheze adânc biografia, însă, pe toate, Pastior le-a prelucrat poetic, nelăsându-se mistuit de încărcătura lor negativă.

Despre deportarea în URSS, în ianuarie 1945, întâi la Krivoi Rog, apoi în bazinul Donbas, unde avea să rămână până în 1949, şi despre munca din lagărele de acolo, avea să relateze doar indirect, în texte în care vorbea, de exemplu, despre traductibilitate, despre misterioasele reţele subterane care unesc variile limbi şi care stau şi la baza liricii lui Pastior. După întoarcerea acasă, fiind angajat mai întâi pe şantier, ca servant de betonieră, iar apoi într-un atelier de confecţii lemnoase, ca muncitor necalificat, a învăţat un lucru: că "diversitatea e bună". Era un citat din Hölderlin - tot ce-i putea trece prin cap, liber de resentiment, relativ la faptul că, deşi nu e bun la ambalarea pachetelor de unt, ştie în schimb să asambleze perfect lădiţele cu vinete... Vânăta, mirabilul fruct (sic!), avea de altfel să-i însoţească toată creaţia ulterioară, Pastior dedicându-i adevărate tratate poetice (cf. de exemplu An die neue Aubergine / Noii vinete sau Über das Zeichnen von Auberginen / Despre cum să desenăm vinete).

Dacă o autobiografie autentică nu i-a reuşit, atunci cu siguranţă o "otobiografie", în sens derridean: biografia sa mutându-se în opera poetică şi sporindu-i treptat numele, de la care îşi luase, iniţial, creditul existenţial. Era şi cazul să rămână la o biografie scrisă "după ureche", în urma celor trăite în România. Primele două volume de versuri apărute aici (Offne Worte / Vorbind deschis, 1964 şi Gedichte / Poezii, 1966) au fost bine primite de critică. Dar al treilea (Namenaufgeben / Numiri) a fost retras din librării imediat după apariţie, autorul fiind condamnat la doi ani de închisoare în contumacie. Rămăsese în Occident, profitând de o invitaţie la Viena, din partea Societăţii Austriece pentru Literatură. Instalat definitiv la Berlin, Pastior avea să se folosească foarte precaut de statutul de refugiat sau exilat, pe care nu şi-l recunoştea, decât în sens metaforic: ca literat, ar fi trăit oricum experienţa unui permanent exil, oriunde s-ar fi aflat. În plus, a refuzat cu obstinaţie să se mai angajeze undeva, căci viaţa îi rezervase deja atâtea, şi bune şi rele, cât să-i ajungă pentru trei existenţe pământeşti. Cu tenacitate, reuşise în cele din urmă să-şi dea bacalaureatul, să studieze germanistică la Bucureşti, iar în continuare, de la sfârşitul anilor '50, să traducă enorm pentru editurile din România şi să lucreze la Radio. În Germania urma să trăiască liber, cu adevărat liber de orice contract - visul oricărui poet!

Având acum timpul de partea sa, a publicat, începând din 1969, zeci de volume, o bună parte din ele fiind traduceri din autori români (Urmuz, Tzara, Marin Sorescu, Petre Stoica, Ştefan Bănulescu, Gellu Naum; pe Eminescu, Coşbuc, Blaga, Arghezi, Istrati, Tudor Opriş îi tradusese în volume de sine stătătoare deja din ţară). Din 2003, s-a iniţiat ediţia completă a operelor sale, în zece volume, din care au fost tipărite deja patru, sub coordonarea lui Ernest Wichner. O operă atât de vastă şi complexă nu putea rămâne nerecunoscută. Oskar Pastior a fost distins cu toate premiile prestigioase care se pot oferi în Germania pentru o creaţie poetică excepţională; iar prin acordarea premiului "Georg Büchner", în 2006, el şi-a înscris numele definitiv în galeria celor mai de seamă reprezentanţi ai liricii germane. De recunoaştere internaţională avea deja parte de la începutul anilor '90, când fusese acceptat în gruparea literară pariziană "Oulipo". Membrii acesteia aflaseră că, la Berlin, trăia cineva care, în mod independent, se folosea de aceleaşi constrângeri formale pentru a crea literatură. Prea obişnuit era Pastior cu constrângerile de orice fel, pentru a nu le sesiza şi latura creatoare, latura generatoare de sens. Pe bună dreptate, căci Pastior a fost un maestru al limitării nonlimitative, un virtuoz al paradoxului.

Resursele şi procedeele invenţiei poetice sunt nelimitate în opera sa: fie schimbând genul unui cuvânt (cf. das differenz), fie montând telescopic cuvintele unul în celălalt (cf. poezia meteorganistenographie), fie consultând un dicţionar regresiv (cf. "maat rübesaat pufferstaat"), fie mizând pe rimele interne, prestabilite ale limbii naturale (cf. expresii de genul: "bitte eine quitte"), fie celebrând englezescul non-sense şi calmul ironic care-l subîntinde (cf. versuri de tipul: "spuse ramses lui godzilla: pullmann!") - Oskar Pastior a speculat permanent noi posibilităţi de îmbinare a cuvintelor, intra- şi interlingvistice, care să surprindă de fiecare dată prin puterea lor de evocare, fie vizuală, fie auditivă. Este locul aici să amintesc personalitatea complexă a lui Oskar Pastior, talentul multiplu cu care era înzestrat şi care, bine dozat într-o poţiune secretă, a generat o creaţie unică.

Căci harul pentru muzică, ca şi cel pentru desen stau în strânsă legătură cu poezia, dacă nu-i negăm acesteia din urmă tensiunea internă, cea dintre oralitate şi scripturalitate, care face din ea o artă completă. Experienţa senzorială legată de poezie trebuie să fie totală - o poezie nu trebuie doar citită cu ochiul sau doar auzită cu urechea, ci receptată plenar, auditiv şi vizual în acelaşi timp, îmbinând dinamicul cu staticul, durata cu ipostaza, poate şi din ambiţia de a arăta că Lessing s-a înşelat în eseul său Laocoon, sau poate doar din nevoia omenească de a forţa orice tip de "cenzură trancendentală". Disfuncţiile care pot apărea în procesul receptării (cf. volumul Lesungen mit Tinnitus / Lecturi cu ţiuit în urechi, sau "specia" autonomă a Auzişului / Höricht, dar şi poezia Ohrbeben / Duduit în urechi) nu trebuie să-l descurajeze pe cititor, căci tocmai semnalarea lor de către poet este un avertisment în plus. Pentru a-i veni în ajutor, poetul se oferă să-i împrumute cititorului urechea sa, moment în care pactul lecturii e consfinţit, iar poetul poate întreba: "cu ce mai auzi dacă eu n-am gură?" (cf. poezia das denken des zufalls / gândirea hazardului)

În plus, lui Pastior nu i-a fost străină nici povestea vieţii, nici creaţia unora dintre cei mai inovativi compozitori din istoria muzicii. E vorba în primul rând de Girolamo Frescobaldi (1583-1643), care - poate dintr-un motiv cât se poate de subiectiv, anume că Pastior, în tinereţe, semăna destul de bine cu compozitorul italian, aşa cum ne este el cunoscut din gravurile epocii, cu păr creţ şi mustaţă; ori poate dintr-o afinitate pur spirituală - îi va fi fost poetului german atât sursă de inspiraţie, cât şi partener într-un dialog peste timp (cf. poezia Frescobaldi, din volumul de faţă, scrisă pe un ton foarte personal: "eu sunt opusul lui sunt", dar şi alte creaţii, precum Allerleilach / Iarmarâs sau Obstinato, neselectată aici, în care sunt instrumentate liric procedee şi tehnici muzicale - "basul continuu" şi "ostinato" - de care reprezentantul barocului italian nu era nicicum străin). Dar nu numai cu personalităţile muzicii s-a simţit Pastior afin, împrumutând de la ele muzicalitatea de profunzime, ci şi cu folclorul, căruia îi recunoştea muzicalitatea de suprafaţă. Într-un poem din tinereţe (Verhalten / Ţinută, 1966), versul trebuie să se legene în muzica celebrului dans al fetelor de la Căpâlna, să se legene precum plopii - nu haotic, loviţi de viscol, ci reţinut, în adierea abia perceptibilă a vântului -, motiv pentru care poetul se foloseşte de un metru relativ rar în poezia universală (paion 3), dar care redă fidel dansul în cauză, ba chiar şi neobişnuita coregrafie, acea opinteală a fetelor. Să mai precizăm aici că acest dans românesc nu a inspirat niciodată vreun poet de limbă română?

Descoperim astfel că Oskar Pastior avea suficientă toleranţă faţă de şi nestinsă curiozitate pentru Celălalt, încât să nu-şi permită să-l ignore. Acesta a fost, de altfel, şi motorul creaţiei sale: permanenta luare aminte la suferinţele şi bucuriile Celuilalt, oricine ar fi fost acesta. De-aici inepuizabila reţea intertextuală care se desenează în creaţia sa, fortificând-o şi neştirbindu-i nimic din originalitate. Oskar Pastior a fost, în acest sens, un maestru al citatului asemantic (preluând, altfel spus, doar schemele prozodice ale unor poeme, nu şi conţinutul lor lingvistic), realizând o intertextualitate vie, plină de sugestii, mereu inovativă, niciodată ternă, ori doar de dragul citatului. Sutura paradoxală a propoziţiilor şi recursivitatea "în doi peri", mimând înţelepciunea marcolfiană, au făcut din textele sale o redută împotriva logocentrismului asumat cu tărie de ideologii. Iar ideologiile, ştim bine, tocmai distruseseră Europa şi au continuat, până în 1989, să o despartă în mod artificial în două "blocuri" antagonice.

Spunând acestea, îmi dau seama cât de greu calificabilă şi reductibilă la o schemă interpretativă sau la un curent literar este creaţia lui Pastior. Poetul nu e nici din Vest, nici din Est. Nici prea german, nici deloc român. Nici obositor de modern, nici prea puţin clasic. E cumva de peste tot şi dintotdeauna. De altfel, cel mai greu demonstrabil enunţ în legătură cu Oskar Pastior este unul cvasi-reflex, al "bunului simţ" birocratic, un enunţ care nu ar scăpa nici unui dicţionar istorico-literar: anume că ar fi un poet de limbă germană. Oare? Deja poliglosia la care fusese supus de împrejurările vieţii, fiind născut într-o familie germană din România, având contact de mic copil şi cu maghiara şi fiind, mai apoi, deportat într-un mediu lingvistic slav, arată prin ce albie largă trece fluviul creaţiei sale şi câte aluviuni - conştientizate sau nu - poate purta acesta cu sine. Căci una e să teoretizezi diferenţa dintre "sarmale" şi "sărmăluţe" (cf. textul în proză În primul rând: sarmalele) şi alta e să-ţi vină-n minte, spontan, o expresie precum "haiku ranitza", în care răsună, deodată, o gamă întreagă de limbi. Mai greu sesizabilă, dar cu atât mai plină de gratitudine pentru cititorul care-i ia urma, este diglosia provocată, acel efect de variantă orală, ludic-stâlcită, a unui text clasic destul de bine înrădăcinat în conştiinţa publică. Aşa se face că celebrul poem hölderlinian Hälfte des Lebens ("Jumătatea vieţii") devine, la Pastior, hefte des lehms ("caietele argilei"), deşi în germană sună aproape identic. E posibil ca acest procedeu să-i fi fost sugerat de o experienţă personală, plină de umor, de pe vremea când, în anii '60, lucrând la secţia de limbă germană a Radiodifuziunii române, trebuia să facă un reportaj într-o localitate săsească izolată. A întâlnit acolo o femeie în vârstă, a cărei ignoranţă era lesne reperabilă, dar care i-a mărturisit, fâstâcită, că-i este ascultătoare devotată, urmărind constant emisiunea de cântece şi poezie Alte stille Sterne ("Bătrânii aştri liniştiţi"). Era însă vorba, în mod evident, de rubrica Alte ştiri externe... din banalul buletin de ştiri. Poetul îşi va fi dat seama, cel mai târziu cu această ocazie, că lumea e un iarmaroc asurzitor, şi că istoria, de ale cărei ticăloşii nu fusese ocolit, nu e decât un lung şir de neînţelegeri şi răstălmăciri.

Dar lirica lui Pastior nu e doar intertextualitate care stâlceşte tâlcul unor creaţii preexistente, doar de dragul experimentului. Uneori, ea reface chiar traseul limbii adamice, iscând din haosul lingvistic primordial acel verb creator care, abia el, abilitează omul să asocieze cuvinte lucrurilor. E cazul, de exemplu, al unor "traduceri de suprafaţă" (Oberflächenübersetzungen), cum le numeşte chiar Pastior, care structurează poemele destructurate ale unor autori precum Paul Scheerbart (1863-1915). Astfel, enunţul ininteligibil "Wiso kollipanda opolosa" din poezia Kikakoku devine la Pastior: "Bison, Kollibri, Pandas - in die Opposition!", care nu necesită neapărat traducere în limba română. Procedeul folosit aici seamănă cu operaţiunea de trimare a unui câine: trecerea unui foarfece de filat, al semnificatului, printr-o blană mult prea lăţoasă, a semnificantului... Originalul este astfel supus disciplinei, prins în chingile unei convenţii lingvistice care constituie baza semanticii. În consecinţă, propensiunea pentru ludic nu este, la Oskar Pastior, una pur şi simplu destructurantă. Ea aminteşte de gesturile unui copil, ce-i drept, care descompune, atins de morbul curiozităţii, un lucru, pentru a-l recompune apoi, eventual într-o ordine superioară. Pornirea lui nu este însă distructivă, ci un mod de înţelegere.

Că Oskar Pastior era fascinat de copilărie, ori poate chiar prizonierul unei nostalgii nestinse pentru acele vremuri lipsite de griji, nu e nevoie să demonstrăm aici. E de ajuns să ne oprim atenţia asupra poeziei Schiwwer / Vior, pentru a ne convinge că imaginea recurentă a "genunchilor liberi" aminteşte de băieţelul în "şpilhozen", probabil neastâmpărat şi, tocmai de aceea, plin de zgaibe, dar chitit să înţeleagă lumea. Pentru a o înţelege, trebuie să o reconsidere pe bucăţi, pe unităţi de sens, uneori mergând chiar şi dincolo de acestea. Fiind prevenit asupra acestui fapt, cititorul nu se va lăsa intimidat de creaţiile cu iz dadaist ori chiar letrist ale lui Pastior, ci le va reconstitui semantismul din interacţiunea lor, din asamblarea părţilor disparate, pe care este chemat să o facă el însuşi. De ce să primeşti de-a gata un sens, ca în poezia clasică şi modernă, când, de la Avangardă încoace, de la creaţiile antimimetice ale suprarealiştilor, futuriştilor, dadaiştilor etc., se ştie că aparentul non-sens este mai productiv pentru oricine nu-şi refuză experimentul de gândire.

Un obstacol în calea experimentului de gândire este, de bună seamă, sumedenia de lexeme netransparente, pe care autorul nu şi le poate refuza, cedând erudiţiei. Nu rareori i-a fost reproşat lui Pastior limbajul încifrat, hermetismul. Şi nu e greu de observat că multe din creaţiile sale sunt scrise într-un fel de hispero-latină, de limbaj sincretist şi codat, cu aparenţă de argou. Doar grafia germană mai mimează, într-un astfel de caz, o umbră de convenţie general-acceptată. Aşa se face că un lexem românesc poate evoca, la un moment dat, un pronume interogativ german (cf. Hozu / Wozu), care deschide nebănuite orizonturi de interpretare. Dar ce are "hoţul" român cu hölderliniana interogaţie despre sensul poeţilor în timpuri de restrişte? Poate nimic, poate totul...

Pentru a facilita interpretarea, sau poate pentru a o canaliza şi mai ireversibil pe false făgaşuri, Pastior insistă să-şi dea în vileag virtuţile de grafician. O face adiţionând poeziilor varii plăsmuiri din creion (semne, noduri, grafografii etc.) sau un întreg sistem de săgeţi ordonatoare (cf. volumul An die neue Aubergine / Noii vinete). Totuşi, desenele sale nu reprezintă, de regulă, mai mult decât o provocare a loisirului, ele nefăcând - poate cu o excepţie notabilă - obiectul speculaţiei literar-teoretice ori filozofice. Excepţia se referă la volumul Der Krimgotische Fächer / Evantaiul ostrogot - motiv pentru care am şi selectat din rândul acestor grafici ilustraţiile antologiei de faţă -, unde textele par a fi vehiculul unui încrâncenat "paragone", în care artistul plastic şi cel literar îşi dispută întâietatea, ori, dimpotrivă, par a fi complementare desenelor, acestea din urmă având ele însele inserturi de text şi recomandându-se, în primă instanţă, ca un fel de efort autoexegetic. Surpriza vine însă la finele volumului respectiv, unde autorul demontează, într-un excurs vag teoretic, toate scenariile interpretative pe care şi le va fi făcut cititorul / privitorul înainte, crezând că înţelege astfel ceva, când, de fapt, Pastior acuză, într-un joc al demolărilor succesive, limitele hermeneuticii şi, implicit, ale raţiunii.

În rest, cele mai multe dintre graficile lui Oskar Pastior au luat naştere din observaţia directă a obiectelor casnice, cotidiene, aşa cum se ofereau ele privirii în clipele de zăbavă, de exemplu ca formări şi deformări ale unor tipuri de colţunaşi italieni (tortelloni), pe când era oaspete în Villa Masimo din Roma, în 1984. Alte desene sunt mai curând himerice, introspecţii de ordin oniric, ori chiar răbufniri psihotice, evadări într-un imaginar luxuriant, suprarealist. Şi încă, altele cochetează în mod evident cu speculaţia matematică, fiind integrate unor suite tematice foarte elaborate, ca ilustraţii ale unor fractali. De altfel, matematica şi, în special, relaţia geometriei cu textul literar l-au pasionat în mod vădit pe poet (cf. fractalul numit "bulbul periodic" din poezia das denken des zufalls / gândirea hazardului), în tot cazul mai mult decât pe, să zicem, matematicianul şi colegul oulipist Jacques Roubaud, pentru care literatura însemna tocmai evadarea din arcanul meseriei. Astfel, pentru Roubaud, metrul, ca etalon universal al lungimii, era mai interesant în varianta "umanizată", expusă intemperiilor străzii, la Paris, decât în forma abstractă, de muzeu ştiinţific. Dimpotrivă, Pastior punea mai multă pasiune în formele abstracte, în limbajul ridicat la puterea conceptului, pentru că în concept sunt sublimate lucrurile.

Revenim astfel la relaţia dintre auditiv şi vizual. Desenul e făcut să ipostazieze, de aceea forma grafică a unor poeme ajută la receptarea lor abstractă. Dar poezia este în aceeaşi măsură şi a(u)scultare, memorare acustică şi redare spontană, uneori chiar involuntară, ireprimabilă, a unor straturi vocale interne, dintr-o cămară bine afundată şi bine ferecată. Or, e realmente uimitor ce poate ieşi la suprafaţă dinspre memoria involuntară, cea reziduală. Poate fi refrenul unui şlagăr german interbelic ("M-am îndrăgostit de Erika / precum Columb de America"); pot fi cuvintele de dojană ale bunicilor, care altminteri acţionează, în subconştient, ca nişte comandamente morale; pot fi obiecte dintre cele mai bizare ori măcar bizare prin asociere (o pălărie, o îngheţată, un titlu de ziar) - cert este că, în această aglutinare aparent ilogică, "aura lucrurilor este sublimată în cuvinte", cum spune poetul însuşi. [2] Aşa şi doar aşa ne explicăm geneza multor poeme, ca şi geneza poetologiei lui Oskar Pastior, despre care putem citi într-un text autoexegetic următoarele: "Prima mea poezie consta din doar trei cuvinte şi avea avantajul că mi-o puteam repeta fără răgaz, de fapt, o puteam zumzăi în barbă, uneori ore la rând: Jaluzelele deschise, jaluzelele închise / Jaluzelele deschise, jaluzelele închise... şi aşa mai departe. Ea evoca după-amiaza de vară a unui copil din Transilvania şi neseriozitatea modului în care acesta era ţinut închis în casă."[3] În mod cu totul semnificativ, poezia lui Oskar Pastior a evoluat, de-a lungul deceniilor, în varii forme şi sensuri, cutezând experimentele cele mai neaşteptate, însă principiul ei formal fundamental a rămas mereu acelaşi. El vine din copilărie şi nu este nimic altceva decât o îngânare a lumii - fiind aceasta, îngânarea, singura armă a unui copil în faţa lumii dezlănţuite.

Antologia de faţă a încercat să cuprindă fazele cele mai diferite din creaţia lui Oskar Pastior. Totuşi, mai puţin documentate în antologie sunt poeziile din ultima perioadă a creaţiei sale, când, fiind acceptat în cercul parizian Oulipo, şi-a restrâns interesul aproape exclusiv asupra formelor autoimpuse (anagramă, palindrom, lipogramă, vocalize etc.). Nici nu ar fi fost cu putinţă, din moment ce aceste creaţii tind să se autotraducă, materialul lor lingvistic fiind atât de cosmopolit, încât nici nu se mai pune problema unei traduceri efective din germană. Pentru a nu rămâne dator cu explicaţii, iată o mostră de poezie care se autotraduce:


Era clar că efortul traducătorilor trebuia orientat înspre poeziile de altă factură, în primul rând către cele mai timpurii, care păstrează în ele, ca un creuzet, urmele efortului formator al poetului.

Dar, dincolo de aventura estetică asumată a traducerilor, rămâne gestul - reparatoriu, am putea spune - de a reda publicului român pe acel poet german care a contribuit în cel mai înalt grad, în ultimele decenii, prin traduceri, ediţii sau eseuri, la promovarea literaturii române în ţările germanofone. Ar fi de amintit aici că, până acum, a apărut un singur volum de-al lui Pastior în limba română, 33 de poeme cu Petrarca, în traducerea Norei Iuga (Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000), un volum excelent, dar din păcate slab difuzat la vremea sa. În rest, în ultimii ani, numele poetului a început să redevină familiar oamenilor de litere din România mai ales datorită "Festivalului Internaţional de Poezie Oskar Pastior" de la Sibiu, iniţiat din 2006 de Literaturhaus Berlin, sub directoratul lui Ernest Wichner - festival care a reunit nume de răsunet din lirica europeană -, ca şi prin grija Hertei Müller, şi ea prezentă la Sibiu an de an, de a păstra vie memoria celui care i-a fost prieten drag, dar şi coleg de proiect literar; memoria celui pe care-l ipostaziase deja literar, prin personajul Leo Auberg din romanul Leagănul respiraţiei (Bucureşti, Humanitas, 2010).

În fine, antologia de faţă este încă o încercare, alături de cele arătate mai sus, de a-i ura poetului "bună regăsire" cu ţara de origine, pe care a părăsit-o, constrâns de capriciile istoriei, acum mai bine de patru decenii. Nu ne rămâne decât să sperăm că şi această constrângere pur istorică, a individului, a generat, prin jocul destinului postum, o libertate literară, a materiei lirice: aceea de a "suna" bine pe limba română, pe care Oskar Pastior a îndrăgit-o atât de mult.

Note:
[1] Text fără titlu, antologat de Michael Lentz, în volumul Oskar Pastior. durch - und zurück. Gedichte, hrsg. von Michael Lentz, Fischer Verlag, Frankfurt am Main 2007, p. 153.
[2] Oskar Pastior, Meine Gedichte, în Text + Kritik, nr. 186/2009, p. 33. Numărul respectiv din prestigioasa revistă germană îi este dedicat lui Pastior.
[3] Ibidem, p. 31.
[4] Strofa provine din sextina Fliegen eintag polyglott, in: Oskar Pastior, durch - und zurück, op. cit., p. 238.