Între uşi, fără punct la sfîrşit

Citiţi un fragment din această carte.


Această carte este mai mult decît un corp de texte, mai mult decît o ţesătură de cuvinte. Această carte este o decizie, iar deciziile cînd se nasc sînt prin definiţie definitive. Această carte este în sine o poveste pe care mă simt datoare să o spun. L-am cunoscut pe Leo, dar niciodată îndeajuns de bine. Ştiu, ca mulţi dintre noi, că era un om fermecător, un nobil, excentric şi conservator totodată ca toţi nobilii, că părea din lumea aceasta, cea mai recentă, cea mai post-modernă, dar era un soi de fost-modern şi mai degrabă un permanent-contemporan, pentru că trăia dincolo de modernitate, ca dincolo de bine şi de rău. La fel ca poezia lui, care nu e făcută să satisfacă schemele atotştiutoare ale criticilor literari. Singurul lucru despre care pot vorbi în cunoştinţă de cauză în ceea ce-l priveşte este identitatea lui de poet, nedezvăluită decît în ultima clipă, poate din discreţie pentru intimitatea lui, dar poate mai ales din delicateţe faţă de însăşi natura poeziei.

Acum aproape 10 ani, Leo îmi mărturisea într-un interviu teama lui de a scrie cărţile pînă la capăt, angoasa în faţa formei definitive, a punctului final care nu mai lasă loc de intervenţii, de digresiuni sau bonusuri.

Povestea acestei cărţi de poezie începe simplu, în noiembrie 2010, cu o discuţie între uşi, la Institutul Francez. Un fel de joacă, de cochetărie seducătoare cum se întîmpla adesea în conversaţiile cu el. Un fel de tatonare în acelaşi timp, din partea amîndurora. Se poate sau nu se poate? Are rost sau nu? Era prima dată cînd vorbeam despre poezie şi mai ales despre poezia lui. Îmi mărturisea că ar avea poeme suficiente cît să construiască un volum, dar că nu îl interesează, că nu crede că i se potriveşte. Şi mi-a mai spus "m-am chinuit o viaţă întreagă să nu arăt că pot scrie poezie, am lucrat mult la imaginea mea de om lucid, dur, în aşa fel încît să nu se prindă nimeni că aş putea fi şi altfel, că aş putea fi sensibil". Aşa cum eram noi între uşi, stînd de vorbă pe fugă, am ştiut atunci că Leo s-a decis să nu închidă definitiv această discuţie şi că o uşă s-a deschis în mod neaşteptat şi promiţător, una prin care putea veni în afară tot ceea ce fusese ţinut ascuns atîta vreme. Ne-am revăzut la scurtă vreme. În timp ce mîncam din varza de Bruxelles pe care el însuşi o pregătise, am reluat povestea poeziei lui, iar la sfîrşit ieşeam din mansarda sa cu trei caiete-cărţi, din acelea manufacturate de Leo în anii '80, pe care apropiaţii le cunosc foarte bine. "Poţi să faci cu ele ce vrei, dacă le rătăceşti, nu e nici o pierdere." Apoi el a plecat la Lisabona, de unde a continuat să îmi trimită poezii, printre care şi ultima din acest volum, Lisboa XI.

L-am revăzut pe Leo prima dată la Balş. Înainte de vizita mea îmi trimisese un mesaj. Îmi spunea: "trebuie să facem neapărat cărticica aia". Cînd era deja la Fundeni, alte cîteva mesaje m-au adus treptat în inima urgenţei care începuse să îl domine şi a deciziei pe care o luase de a renunţa la angoase şi la prioritatea lucidităţii pentru a da voie ca aceste poeme să existe, să fie cunoscute de toată lumea. Mi-a cerut să îi aduc cele trei caiete-cărţi pe care mi le dăduse în urmă cu cîteva luni. Acolo a lucrat timp de cîteva zile, cu o energie debordantă, această carte pe care o aveţi acum în faţă şi care conţine toate poemele pe care le-a scris el şi pe care a dorit să le arate şi celorlalţi. Nimic nu părea mai firesc în acele zile şi mai în acord cu fiinţa lui decît să adune aceste texte într-o carte căreia el i-a dat structura, ritmul şi viteza. Viteza punctului final, de care nimic nu îl mai despărţea, nici măcar frica.

M-am întrebat de multe ori dacă felul în care a întîrziat şi gestionat apoi Leo apariţia acestei cărţi ţine de premoniţie sau de premeditare. Dacă poetul trăieşte în umbra premoniţiei sau a premeditării. Dacă Rimbaud a avut o intuiţie salvatoare sau doar a complotat cu el însuşi, punînd punctul final atunci cînd l-a pus. Oricine va citi Alte camere, alte glasuri de ieri va înţelege că pentru Leo a fi poet nu ar fi putut fi niciodată o meserie, o carte de vizită, ci o permanenţă, fie ea şi ascunsă sau disimulată.