Pe viaţă şi pe morţi

Citiţi un fragment din această carte.


"Pe morţi să-i astupi cu pămînt, pe vii să-i îngropi în hîrtii!". Cam asta e povestea şi surpriza pregătită de un personal auxiliar celor care nici măcar nu l-au inclus pe lista extinsă a 2000-iştilor, deşi avem în faţă poate cel mai original reprezentant al lor. Scandal, mafie, impostură, comunism, subcultură şi underground. "Povestea morţilor mei, un strigăt de disperare", revanşă, mizerabilism, furie, flegmă, vomă, spermă şi cântec de leagăn. Intraductibilă, incomodă, MM-ul e ca o coajă de portocală a apogeului subculturii care se mestecă incisiv doar cu caninii şi apoi se elimină prin toate orificiile pe solul fertil al literaturii: "Sunt un cristian şi literatura română scrie pe mine. Chiar dacă, păcatele mele, nu sunt scriitor. Dacă nu înţelegi, citeşte ('n) Morţii Mă-tii. O carte pe care n-o vei primi cu dedicaţie, dar dedicată sistemului de paraziţi literari." Nerecomandată celor sub şaisprezece ani, dar indispensabilă pentru a înţelege generaţia MM.


Să ne imaginăm o clipă cum ar suna, pentru un librar care se respectă, solicitarea unui cumpărător oarecare: "Cumpăr şi eu Morţii Mă-tii". Sau cum ar reacţiona o editură mainstream în faţa propunerii de publicare a unui asemenea titlu (sîntem mult mai puţin emancipaţi decît ne place să credem...). Deja, în 2010, organizatorii Tîrgului Gaudeamus i-au cenzurat romanului cu pricina titlul în revista-program: nu era educativ. Numai că sub acest titlu-şoc, al unei înjurături ce-l loveşte-n plină figură pe ipocritul cititor, un cristian, alias Cristian Cosma, ne întinde o capcană. Anunţat prin publicarea fragmentară în cîteva antologii şi reviste literare, romanul său de debut, publicat la editura pe care o conduce, este, înainte de orice, cartea unei revolte genuine în faţa vieţii (şi a morţii), definitorie pentru psihologia unei generaţii literare.

De vreo 15 ani încoace, de cînd, ca student bibliolog, împărţea pe holurile Facultăţii de Litere din Bucureşti revista-experiment Radical din cap pătrat, urmată de edituri în regie proprie (fără ISBN) unde a scos numeroase microvolume ale noilor poeţi, un cristian s-a ilustrat ca un bun manager cultural pe speze proprii, dedicat trup şi suflet literaturii vii. A fost, totodată, "sufletul" organizatoric al fracturismului şi al predouămiismului poetic din faza lui underground, alături de Marius Ianuş sau Ionuţ Chiva, pe care i-a însoţit în tot felul de proteste antiestablishment. Iată însă că, la 35 de ani, fostul copil teribil, aflat acum în pragul instituţionalizării, iese, editorial, din penumbră şi depune mărturie, sub masca şcolerului de pe copertă desenat de Laurenţiu Midvichi şi cu deplină acoperire în textul de pe coperta a patra, care sună astfel: "Sînt un cristian şi literatura română scrie pe mine... Chiar dacă, păcatele mele, nu sînt scriitor. Dacă nu înţelegi, citeşte ('n) Morţii Mă-tii. Nerecomandată celor sub şaisprezece ani, dar indispensabilă pentru a înţelege generaţia MM".

Limbajul unei furii autentice

Prima suspiciune pe care un cititor neprevenit o va avea la prima răsfoire a cărţii de faţă e cea de "puştism teribilist", de "literatură de curtea şcolii". (Mai ales ultima parte a volumului - "In the army" - şi prima parte a penultimei - "Puştisme din alte vremi" - conţin, sfidător, supradoze de limbaj argotic, buruienos cu puţini termeni de comparaţie în literatura noastră postdecembristă.) A doua reacţie previzibilă e aceea de rîs "sănătos", pentru că bălăriile oralităţii "de gaşcă" sînt folosite cu haz, vervă, naturaleţe şi virtuozitate, cum nu prea întîlneşti în ultimul - şi căznitul - roman al lui Dan Lungu, În iad toate becurile sînt arse. Nici vorbă de tehnicism demonstrativ, nici vorbă de argotisme produse, trudnic, într-un laborator experimental. Talentul în materie al lui un cristian e stimulat prin eliberarea în limbaj a unei furii autentice şi, în felul ei, foarte pure, o puritate ce se apără de mizeria lumii prin licenţiozitate, preluîndu-i, ca-n artele marţiale, forţa şi întorcînd-o împotriva ei. Iată, spre exemplu, cum se manifestă năduful unui protagonist, comersant de cărţi şcolare pe bani puţini, sub comanda unui gangster semidoct: "Au venit aici în Bucureşti şi uite-i boieri, cu herghelia de fraieri după balega lor. Ascultă-mă pe mine, dacă nu ne mişcăm repede şi nu ne facem treaba noastră, rămînem cu buza umflată. Uită-te la ei cît de proşti sînt. Umblă cu banii-n pungă, fratele meu, nu ştie să-şi facă unu' un card. Şi-l mai şi ţin de locotenent pe idiot! Păi şi cînd o fi cu iarba-n gură împute locu'. Să-i tragi o mistrie peste faţă şi o labă-ntre oglinzi, n-ai văzut, şi-a comandat ochelari să dea intelectual. Cînd i-oi fute două picioare-n pepene, butoiu' naibii, n-o să-i pice bine la ramazan. Adică el îşi bea cafeluţa şi eu îi duc coletele, flegmă-n nară de lătrău! La 5 e gata. Cu pula-n sus, duş făcut, şi mîncat şi eu intru-n casă la 11 noaptea? Noroc c-aseară, 'n pula mea, a dat Dumnezeu şi-am babardit pe una la rozetă după trei săptămîni, altfel poimarţi. Asta-i viaţă, frate-miu?/ - Hai, băi, dă-l în spanac, căca-m-aş pe mormîntul lui, să aibă profele în ce să-nfigă lumînarea. Toată ziua numa' de broscoi vorbim". Ceva asemănător - cu un plus de elaborare, totuşi - am mai întîlnit la regretatul Sorin Stoica (mult mai pudic însă în ale sale Povestiri cu înjurături şi nu numai) sau, pe un palier valoric mai jos, la Călin Torsan. Iar lectura integrală arată că, de fapt, avem de-a face cu o carte foarte tristă, plină de umor. O carte despre viaţă, moarte şi morţi, în primul rînd, începînd cu cei ai propriei familii (iar aici, "un" cristian se întîlneşte cu un "alt" Cristian, Popescu).

Încă din primele zeci de pagini ale primului capitol, lucrurile "cu moartea" devin clare pentru protagonistul-copil, din perspectiva căruia e relatată prezenta naraţiune cvasiautobiografică. O spune bunicul ("tataia"), cel care deschide seria: "- Da de ce să nu moară numai tataia şi mamă-ta? Cu măta-mare şi cu tac-tu ce facem?/ - Pe ei lasă-i să moară, ei nu cred că mi-e frică!/ Nu vorbi aşa, că e păcat. S-au obişnuit cu morţii, atîta tot. Uite la Gicu! Tac-tu şi-a îngropat toată familia, şi-a avut mulţi morţi, Dumnezeu să-i odihnească. Din partea asta, poţi să stai liniştit, ai scăpat. Da' uite ce e, nepoate, pe morţii mă-tii o să-i prinzi pe toţi. Nu-ţi bate capul de pe acum. E timp destul. Vrei o portocală?". Nu e totuşi vorba doar de jocul ambiguu între sensul propriu (morţii familiei) şi cel figurat (înjurătura) al titlului. Mă-tii e scris, nu întîmplător, cu majusculă, iar iniţialele (MM) trimit, explicit, la generaţia 2000 (MM). Deschis printr-un motto din Codul etic al pionierului şi printr-o scenă de burlesc horror despre căminele din Grozăveşti ale anilor '90, capitolul "Puştisme din alte vremi" conţine (şi) o pledoarie solidară cu cauza propriei generaţii literare, văzute ca ultimă redută a celor ce se încăpăţînează să creadă pînă la capăt, împotriva tuturor, în poezie (sînt convocaţi Marius Ianuş, Zvera Ion, Ionuş Chiva, Ruxandra Novac...). E adevărat că atît capitolul "studenţesc-literar", cît şi ultimul, cel de "angajat" în comerţul semiinterlop cu cărţi, sînt puţin legate de primele trei, mult mai omogene şi mai solidare, despre copilăria la Buzău şi despre morţii ei. Maturizarea aduce cu sine "fracturi" compoziţionale în textul biografic şi o doză de ficţionalizare în plus: tot mai multe personaje iau cuvîntul, perspectivele se multiplică, în acelaşi carusel tragi-comic şi grotesc...

"Trimbulinde" registre

Avangardist în atitudine, romanul-înjurătură al lui un cristian pune în scenă sensibilitatea unui luptător nostalgic pentru cauza pierdută a inocenţei. Un fel de Poil-de-Carotte al lui Jules Renard (pentru conformitate, Morcoveaţă), martor privilegiat al unei lumi în descompunere, prezentat undeva drept "Cristi, favoritul bătrînilor". Cu acelaşi curaj de a privi moartea-n faţă, el asistă la dispariţia celor dragi - scene teribile cu moartea bunicilor, a vecinilor şi a unor tovarăşi de joacă, totul culminînd cu episodul destabilizant al morţii tatălui, filmate minut cu minut -, el smulge măştile şi dă jos fardurile de pe obrazul insuportabil al realului, lăsînd atît realul, cît şi limbajul "în pielea goală", în cele mai scabroase şi mai penibile fiziologic ipostaze. Foarte bine scris, romanul trece în joacă prin cele mai "trimbulinde" registre, de la jurnalul intim la colajul poematic, inserturi dramatizate, secvenţe de compuneri şcolare şi versuri ilustrînd teratologia ultimilor ani de ceauşism, citate din Ceauşescu, ba chiar şi ilustraţii ale unor partide de fotbal cu nasturi şi jucători cu nume de epocă, totul - într-un fel de montagne russe al relatării, spart din loc în loc de intertitluri "puşteşti" sau "minimale", din care nu lipsesc sclipirile poetice: "Cici are ţîţe", "Moş Gerilă", "Trece mortul", "-minus doi ani", "Cadoul din pungă", "Măiţă", "Veceul meu", "Căcatul albastru". Motto-urile sînt pe cît de elocvente, pe atît de aiuritoare: din Radu Petrescu (Ocheanul întors), Dostoievski (Crimă şi pedeapsă), Caragiale (Micul Ftiriadi - un cristian a avut şi un blog cu acest nume), Ionuţ Chiva (Fracturismul în proză) şi, desigur, Nicolae Ceauşescu. Cadrul social şi tematic al cărţii vine, cumva, pe coada de cometă a unui trend, care începe în România cu Ovidiu Verdeş (Muzici şi faze), avînd un precursor îndepărtat în Supravieţuirile lui Radu Cosaşu.

Copilărie şi şcolaritate într-un oraş de provincie (Buzău) de la finele unei Epoci de Aur intrate în descompunere, cufundări voluptuoase în mizeria, perversitatea şi abjecţia vîrstei, adolescenţă în tranziţie, studenţie în cămine promiscue, luptă donchijotescă pentru existenţă şi pentru noua literatură într-o societate troglodită, indiferentă şi cinică, limbaj de cartier - aproape nici un ingredient nu lipseşte. Naratorul-antierou nu este însă un cinic, ci un copil mare, un revoltat timid, "ochelarist", care "ţîne în el" şi aşteaptă să le arunce în faţă tuturor ceea ce merită. Adică... Morţii Mă-tii. Afectivitatea sa frustrată, ultragiată, se răzbună în text ("biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte"...) prin ceea ce consider a fi unul dintre principalele atuuri ale cărţii: simţul grotescului, pe care-l descoperă pretutindeni. Nu-i vorba însă despre un grotesc dezumanizant, ci despre un element definitoriu al "condiţiei umane". Citiţi, de pildă, cele două pagini despre viaţa şi moartea Iacobiţei ("Nu ştiu cum se face, dar viaţa coanei Iacobiţa a fost plină de căcat. Nici o exagerare, deşi nu i-am apucat decît sfîrşitul") şi atîtea alte "amintiri din copilărie" (cam toate).

Romanul are densitate şi ritm

"Răzbună-te aici", sună un vers al lui Marius Ianuş dintr-un volum înrudit, Hîrtie igienică, "editat" cîndva de acelaşi un cristian. El poate fi extins, lejer, şi asupra Morţilor Mă-tii, cu precizarea că amintita "răzbunare" prezintă implicaţii existenţiale dintre cele mai grave. Coprolalia, scatologicul nu au nimic obscen, fiind răscumpărate de puritatea interioară a perspectivei naratorului. Evocarea flatulenţelor familiare ale bunicului (cu care nepotul se simţea complice) devine, la moartea acestuia, pretextul unei sfîşietoare declaraţii de dragoste: "Tataie, mă ierţi? - am căzut ca secerat sub icoană. Aşa se-ntîmplă de fiecare dată. Se ştie. Oare de cîte ori o să mai tot cad sub ea? Mi-a fost aşa de frică atunci, că mama m-a ţinut în braţe pînă am adormit şi abia apoi a plecat să-l vadă. L-am visat. Mă mîngîia cu degetoaiele lui bătătorite şi pline de cerneală chinezească. «- Te iubeşte tataia, da' nu poate să spună în engleză». Nici nu era nevoie să mi-o spună în engleză, morţii mă-sii de treabă, căca-m-aş pe ea de lecţie de engleză şi de viaţă şi de moarte şi de mai ştiu eu ce! D-zeu să mă ierte, cînd l-au băgat în cavou, m-am dus să mă cîş, să slobozesc o băşină. A răzbit greu, surdă, dar a ieşit. O băşină pentru sufletul lui tataia. Cred c-aş fi plîns dacă nu-mi ieşea. Aşa, am fost liniştit la pomană". Iniţierile şi pseudoiniţierile sexuale (pînă în studenţie, cînd încep să apară, oarecum chaplinian, şi amorurile "pe bune", ele rămîn mai ales lingvistice...) sînt la fel de "cinstit" asumate. Îi putem spune, foarte bine, "la fel de autentic".

Fie că e vorba despre rude, prieteni de joacă, vecini, iubite, colegi de scris şi tovarăşi de muncă vremelnici, romanul colcăie de personaje ataşante şi de situaţii bulversante, iar imaginea realităţii sociale, oricît de şarjată în aparenţă, e cît se poate de realistă. Un cristian are capacitatea de a ridica toate cele la puterea unei naraţiuni reprezentative pentru o lume, un stil de viaţă, o generaţie. Romanul său are densitate şi ritm, e acaparator şi captivant. Nu e, probabil, o mare carte, dar e o carte-reper de care te ataşezi, scrisă de un spirit liber, foarte talentat, de un personaj cu totul neobişnuit. S-au scris, pînă acum, o sumedenie de prostioare cu fiţe - "minore", "minimale", naiv-exhibiţioniste care au făcut ca, în proză, fracturismul să rămînă un fenomen minor, cu una-două excepţii (69 de Ionuţ Chiva, în primul rînd). Nu e cazul aici. Elegie pentru fracturism, carte de identitate şi carte de vizită, revanşă prin literatură împotriva unei existenţe asumate cu dragoste şi abjecţie, manifest al unui rebel sufletist, Morţii Mă-tii este un debut remarcabil, şi n-ar fi exclus să fie privit, cîndva, ca o Amintiri din copilărie a generaţiei 2000. Pe un cristian scrie, într-adevăr, literatura română şi, păcatele mele, e scriitor!