Parcelări neconstruite: locuinţele sociale rămase în stadiul de proiect

Deşi proiectele de construire a locuinţelor ieftine s-au făcut în mare parte prin replicarea unor planuri stabilite la începutul perioadei de proiectare de către SCLE, unele dintre acestea au rămas în stadiul de planificare. Într-unul dintre episoadele precedente am discutat despre două cartiere de locuinţe sociale proiectate de CFR, Colentina şi Chitila, care nu au mai fost niciodată realizate, concluzionând atunci că CFR nu a reuşit până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial să vină în întâmpinarea revendicările muncitorilor şi funcţionarilor. În episodul de astăzi, ne oprim asupra proiectelor Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine rămase în stadiul de proiect în momentul desfiinţării Societăţii, la sfârşitul anilor patruzeci. Am identificat până acum şapte astfel de proiecte, dispersate în Bucureşti, ceea ce dovedeşte de altfel şi amploarea acestui proiect la nivelul capitalei. Nu excludem posibilitatea existenţei şi a altor asemenea cazuri.

Unul dintre cele mai întinse cartiere urma să fie executat de SCLE în completarea Parcelării Raion, pe partea stângă a Bulevardului Mihai Bravu. Harta publicată de Cincinat Sfinţescu în 1933 precum şi planul de parcelare din arhive demonstrează că parcelarea avea dimensiuni duble faţă de Raion. Încadrată de actualul Bd. Basarabia, str. Baba Novac, ajungând până spre şoseaua Căţelul, parcelarea este modificată în mai multe rânduri, planurile semnate în martie 1942 diferind radical faţă de cele publicate de C. Sfinţescu. În cele din urmă, parcelarea nu a mai fost executată, dar construcţia cartierului Căţelul de arhitectul Tiberiu Niga la începutul anilor cincizeci confirmă teza conform căreia primele proiecte ale autorităţilor comuniste s-au făcut pe terenurile Societăţii Comunale, de multe ori continuând planurile antecedente. Cartierul a fost amplu analizat de Florin Biciuşcă (Experimentul Căţelul), dar şi de Alexandru Panaitescu în De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în Bucureşti (1945- 1989). Cităm pe larg menţiunile autorului despre acest cartier: "aproape de Baba Novac, se realizează un grup de locuinţe P+1, ansamblul Căţelul (arh. Tiberiu Niga, Sully Bercovici, Anton Dâmboiuanu ş.a.), rezolvat stilistic prin interpretarea arhitecturii tradiţionale. Cazul, cel puţin în Bucureşti, constituie unul dintre puţinele încercări din epocă, de a rezolva locuirea colectivă într-un ansamblu de dimensiuni reduse şi cu regim mic de înălţime, care reuşea să păstreze multe dintre caracteristicile cadrului tradiţional de locuire, adaptat unei grupări de apartamentele sociale cu suprafeţe şi dotări minimale."[i] Nu cunoaştem detaliile care au dus la amânarea acestui proiect timp de un deceniu; cert este că execuţia sa ar fi însemnat construirea celui mai mare cartier de locuinţe ieftine din Bucureşti.

Mai la nord, spre Pantelimon, două terenuri fuseseră deja achiziţionate şi parcelate. Pe harta publicată de Sfinţescu, observăm o parcelare de dimensiuni reduse, Heliade între Vii. Dosarul de parcelare a fost introdus în cel al Parcelării Pantelimon[ii], aflată în imediata apropiere. Planurile de parcelare aparţin inginerului Irimia şi sunt datate mai 1938, însă lipsa oricărei referinţe ne împiedică să înţelegem motivele abandonării execuţiei acestei parcelări. Mai mult, lipsa unor indicatori concreţi şi a unui plan de situaţie mai larg duc şi la imposibilitatea marcării exacte a terenului parcelat.

Cea de a treia parcelare pe care am identificat-o urma să fie construită lângă Biserica şi cimitirul Capra. Arhitectul Dan Ionescu proiectează primele douăzeci de clădiri în aprilie 1942, ţinând cont de forma parcelei. Parcelarea era împrejurul cimitirului, până la liniile de cale ferată şi Antreprizele Obor, cum se poate observa pe harta anilor patruzeci. Schimbul de adrese între SCLE şi Primărie menţionează modificarea planurilor de parcelare, însă nici de această dată nu se clarifică vreun motiv pentru care SCLE nu ar executa această lucrare. Ulterior, în anii optzeci, Biserica a fost mutată pentru lărgirea şoselei Pantelimon şi autorităţile au construit blocuri P+10 pe locul terenului Societăţii Comunale.

Tot în timpul războiului, o nouă parcelare apare în discuţia SCLE - Primărie. În privinţa parcelării Parcul Rahova, proiect aprobat iniţial pentru construcţie, se observă o eroare în planul de construcţie[iii], şi anume o retragere de 4 metri de la stradă, în loc de 3 m, aşa cum fusese aprobată într-un plan anterior şi aşa cum fuseseră deja demarcate o parte dintre construcţii în zonă, denumită la acea vreme Câmpul Sebastian. Nota transmisă de către şeful de serviciu Sistematizări, M. Ştefănescu-Nicu cere revizuirea planurilor pentru segmentul delimitat de latura de sud a Aleii A din str. Sebastian până în str. Petrache Poenaru, astfel încât acestea să păstreze proporţiile iniţiale. Cererea este aprobată, conform documentelor din dosar, însă parcelarea nu este finalizată.

Alte două proiecte completează imaginea de ansamblu: pe harta din 1933, pe strada Econom Cezărescu Societatea deţine terenul pe care urma să fie executată o nouă parcelare, iar planurile de parcelare pentru un teren de pe strada Ziduri (în zona Obor, 1945) demonstrează că cel puţin după 1944, conducerea Societăţii a continuat proiectele premergătoare războiului, aparent fără să înţeleagă că în câţiva ani urma să fie desfiinţată. Ultimul proiect al SCLE pe care îl menţionăm pare a fi primul proiect în care SCLE a renunţat la construcţia de locuinţe tip şi a executat imobile unicat, probabil pe oferind credite celor care doreau să cumpere o locuinţă. Iniţial, planurile de parcelare de pe şoseaua Panduri (1929) însemnau nu doar împărţirea loturilor, ci şi atribuirea lor deja beneficiarilor, majoritatea ofiţeri. Ulterior planurile au fost modificare, dar apar tot case tip, nicidecum vile cu arhitectură diferită.

Nu doar SCLE a proiectat parcelări care nu au mai fost puse în practică, ci şi angajatorii privaţi. Astfel, Parcelarea Ţepeş Vodă, a reprezentat un proiect iniţiat de Banca Francezo-Română, destinat angajaţilor proprii. Proiectul înaintat în martie 1923 este amânat printr-un hotărâre oficială în mai 1923, din motive de neconcordanţă în aspect cu spaţial deja construit. Într-o notă semnată de către Consiliul Tehnic Superior, se cere verificarea posibilităţii de a folosi pavaj de bolovani în contextual zonei, fără a afecta tipicul iniţial al acesteia. Semnatarii notei observau neconcordanţa planurilor acestui proiect cu întreaga dispunere din zonă şi cer reexaminarea planurilor de construcţie şi eventuale modificări necesare spaţiului. Dosarele disponibile la acest moment nu menţionează un motiv pentru oprirea construcţiilor. Astfel, şoseaua Mărcuţa între Vii devenise în anii treizeci Vatra Luminoasă, iar strada Ţepeş între Vii este actuala Maior Ion Coravu. Pe locul parcelării acum se află Stadionul Naţional (fost 23 August) şi clădirile aferente. Zona a rămas neconstruită până la începutul anilor cincizeci, când noile autorităţi comuniste decid proiectarea unei întregi infrastructuri dedicate Festivalului pentru Tineret (1953).

Concluzii

Proiectul extins al locuinţelor sociale reprezintă un pas important în urbanizarea Bucureştiului şi o abordare funcţională a modernizării concepţiilor despre habitat: în timp ce structural evoluează dinspre locuinţa individuală spre cea comună, această iniţiativă ridică de asemenea problema responsabilităţii autorităţilor pentru condiţiile de locuire individuale. Din acest punct de vedere, analiza acestor proiecte de locuire socială reabordează caracterul modernizării dar şi al modernităţii în spaţiul bucureştean, perceput diferit de către beneficiarii iniţiativei locuinţelor sociale, pe de-o parte şi de iniţiatorii acestora, pe de alta. Oprirea construcţiei, din cauze administrative sau tehnice, poate fi plasată de asemenea în contextual mai larg al ritmului de modernizare din secolul XX în România. Proiectele de locuinţe sociale au anticipat schimbările urbane radicale care au urmat la nivelul capitalei după anul 1948, motivate, într-o bună măsură de acelaşi interes pentru condiţiile de viaţă ale locuitorilor activi. Cel puţin în cazul proiectelor realizate până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, îmbunătăţirea condiţiilor sferei domestice a locuitorilor capitalei reprezintă motivaţia principală a urgentării construcţiilor de cartiere sociale.