Trebuie să scriu despre
Laur. Acum, cât încă nu am
terminat-o, cât sunt, cum
mi-a spus un prieten foarte bun ieri, "încă în magma ei". Eu nu cred în cărţile la modă, în
bestseller-urile care concurează acerb covrigii calzi, citite
într-o generoasă simultaneitate exprimată public în metrouri şi pe reţelele de socializare... Cartea asta, însă, nu se citeşte, cartea asta te ia cu ea, te ia înăuntrul ei, acolo unde un medievist fenomenal (Evgheni Vodolazkin) răsfiră în poveste culori, izbe, molime, ierburi, păcate şi scântei mentale din Rusia secolului XV. Trebuie să scriu despre gramotele de mesteacăn, despre cele şapte sute de soaţe ale regelui Solomon, despre Ustina cea firavă şi iute ca o sălbăticiune, despre harul lui Arseni cel bălai, vindecătorul care pune la loc oasele cu floare de nalbă mare fiartă în vin genovez, vindecă ciuma şi luptă cu îngerul morţii. E atâta vrajă în cartea asta prin care trec Alexandru cel Mare şi copii
de-o şchioapă, care aleargă în puterea iernii, pe un lac îngheţat şi spun
salveaz-o pe mama mea cu disperarea şi autoritatea celui fără alt sprijin pe lume. E multă grozăvie între pagini. Firul poveştii, însă, e întins şi strălucitor, te poartă cu el fără greutate, desface sufletul slav în particule universale, îl ridică în aburi îngheţaţi deasupra unei căruţe pline cu săteni plecaţi în toiul nopţii să se mărturisească la mănăstire
şi-l împarte între cneji şi cerşetori, toţi neputincioşi în faţa bolii, a lui Dumnezeu şi a vindecătorului. Sub privirea icoanelor se petrec vieţile unor oameni care trăiesc, parcă, mereu în proximitatea morţii şi pentru care totul e altfel - timpul, culorile, vremea, relaţia cu miraculosul, cu divinitatea, cu sinele, cu natura.
Trebuie să scriu despre cum, în timpurile acelea, era păcat să râzi până te trec lacrimile. Despre cum erau scoşi necredincioşii din pământ. Despre ce era tainic şi nepământesc de frumos în iubire, o lume cetluită şi ascunsă, care
mi-a adus aminte de Grădina Desfătărilor, a lui Bosch. Îndrăgostiţii izolaţi în bula lor, un
hortus conclusus egoist şi fragil, care se va fărâma
dintr-o clipă
într-alta.
Trebuie să scriu despre cât e de bine documentată cartea asta şi cum nimic, nici arsurile presărate cu
chinovar, nici
tuiesul în care se strânge laptele, nici posadnicul care aprinde candela nu atârnă greu în naraţiune, nu diluează povestea care tot ca o miere ţi se strecoară în toate cotloanele minţii şi trăieşte acolo deplin,
stăpânindu-şi cititorul cu duhori şi coşmaruri, cu mângâieri şi vedenii de nenumit. Trebuie să scriu despre cum, dacă te înecai cu un os, trebuia
să-l chemi în ajutor pe Sfântul Vasile cel Mare, despre copilul de numai patru ani care îmblânzeşte cu atingerea lui lupul, despre coroana din jurul lunii, care e semn de mare nenorocire, despre cum intrau oamenii în vorbă cu nălucile, despre cum se afumau casele cu boabe de fasole amestecate cu aşchii de ienupăr şi tămâie, despre cum inima de bufniţă, pusă la inima femeii adormite, o face
să-şi spună, în somn, păcatele, despre cum scade fierbinţeala cu ruşcuţa de primăvară, despre cum rădăcina de angelică revarsă
asupră-ţi puterea lui Dumnezeu.
E o vrajă de carte.
Trebuie să scriu despre ea, dar nu ştiu de unde să încep.
