Dragul meu aproape

Pe la sfârşitul lui 2014 am dat cu capul de sus. La propriu. Incident urmat de ameţeală şi Nurofen. Clar ceva din toate astea nu mi-a priit, pentru că, în loc să-mi iasă şi mie clasicul text bilanţ cu am citit / n-am citit/, mi-a plăcut / nu mi-a plăcut/, dragă 2014 / pleacă, urâtule, m-am trezit cu toate cuvintele astea în cap, animate de o uşoară ţâfnă, ceva mai slobode la gură ca de obicei şi deloc sărbătoreşti.

Citesc o carte foarte mainstream. Frumos scrisă. Roman de succes. Ecranizat. Ceea ce mă califică, din start, pentru sprânceana ridicată, şi mă descalifică pe lista oamenilor cool. A, şi să nu uit! Îmi plac mulţi autori din cei glorificaţi de cultura pop - Márquez, Rushdie, Cortázar, Eco. Mainstream şi ei. Cât cuprinde. Prezentaţi arm'. Îmi plac şi mulţi marginali, şi experimentali, şi canonici, şi total ieşiţi din circuit, şi VIP-uri literare, şi autori (unii dintre ei grozavi!) care fug ca sfântul de ispită de orice blitz de aparat. Oroare, ştiu. Că e ruşine să ţii Márquez şi Foer, sau Rushdie şi Adiga, sau Hemingway şi Crace, sau Murakami şi Coetzee pe aceeaşi listă. Trebuie ori, ori. Nu e voie să fii eclectic. Când vorbim de gusturi literare, se poartă zero toleranţă şi generalizări cam ca în nutriţie (realismul magic e un soi de gluten, aşa, nu-l treci pe etichetă că-ţi dai foc la valiză). Ca să exişti, ca opinie, şi să fii aureolat de sfânta doctrină a modei în vigoare, eventual cu potenţial canonizabil, trebuie să favorizezi obscurantismul, nişa. Cu ghilimele de rigoare, să fii borderline (Foucault şi obsesiile lui transgresive sunt de vină că am o problemă cu ideea asta de static, la nivel de receptare). Totul e alb sau negru, nuanţele, subtextul, metatextul sunt jucării demodate. Adică nu e voie să zici că Nabokov nu e o carte despre un pedofil şi Gabo n-a scris numai despre fluturi galbeni. Să fim serioşi.

Mi s-a mai predat o lecţie în 2014 pe care, chiar şi fără să mă lovesc la cap, nu reuşesc deloc să mi-o însuşesc. Şi anume că într-un text, ficţional sau neficţional, tehnic sau impresionist, poetizat sau naturalist de-a dreptul, curajos sau plicticos de cuminte, oricum ar fi, într-un text care vrea să aibă o minimă sonoritate trebuie neapărat să spui că obiectul discuţiei e naşpa, sau tare, sau sexy, sau mişto. Nu trebuie să argumentezi, trebuie doar să spui. Asta dacă vrei să fii validat social. Dacă ai pretenţii mai mari, trebuie să foloseşti un număr mare de cuvinte care încep cu oclusive bilabiale. Sau cu fricative labiodentale (zise ea eufemistic şi, ca urmare, total desuet). Tare, nu?

Ca să încheiem cu dezamăgirile de sezon şi să-mi dau cu firma-n cap până la capăt, că tot m-a durut nişte zile bune, da, urăsc senzaţionalul fără substanţă, ego-urile expandate, meschinăria gratuită, ideea, şi ea de sezon, că aproapele e ăla mai mic, mai slab, mai insignifiant decât tine căruia trebuie să-i predici de la o catedră non-existentă cum e cu autorii trendy şi hainele de firmă. Că el e mai naşpa şi tu eşti mai mişto. 2014 a abundat în aşa ceva. Şi, da, mă miră şi pe mine faptul că fac atâta poliloghie în jurul unui truism mai mare decât cucuiul meu: că poţi să ai opinii valabile fără să-ţi pui poalele în cap şi fără să te conformezi presiunii de a fi, neapărat, nonconformist. Poate că n-o să te aplaude nimeni, dar, oare, contează chiar atât de mult?

Cartea mea favorită, pe 2014, a fost Laur, de Evgheni Vodolazkin. Cea mai mare provocare de lectură rămâne Lev Tolstoi. Fuga din rai, de Pavel Basinski. Încă nu m-am apucat de ea. Cea mai mare pierdere literară mi s-a părut moartea lui Márquez, din aprilie. S-a sfârşit un timp. Cel mai greu am citit Demonul amiezii, de Andrew Solomon, dar a meritat. Cel mai mult m-am distrat la Familia mea şi alte animale, de Gerald Durrell. Cel mai ciudat m-am înţeles cu Fiul cel bun, de Bruckner. Nu e un top, nu e o listă, nu e anul meu din cărţi (pe Facebook, eventual). E ce-mi vine acum în minte când mă gândesc la ce-am citit şi ce n-am citit, ce-a lăsat urme, ce a trecut, viral, pe lângă mine. Neargumentat, subiectiv şi deloc autoritar.

Şi nu, nu am să vă doresc, pentru nimic în lume, un an mişto! Am să vă doresc un an FRUMOS. Şi am să vă mulţumesc de pe acum dacă aveţi alte gusturi literare decât mine. E o lume mare şi plină de poveşti. Şi nimic nu mi se pare mai trist decât să rămâi încrâncenat în ideile tale puţine şi fixe.

Şi acum, gata. Mă întorc la cartea mea mainstream. Pe curând!