În sfîrşit! Singur! Nu se mai aude decît trecerea unor caleşti întîrziate şi sleite. Vreme de cîteva ore, vom avea puţină linişte, dacă nu şi timp de odihnă. În sfîrşit! Tirania chipului omenesc a încetat, nu voi mai suferi decît de mine însumi. În sfîrşit! Îmi este îngăduit să mă scufund într-o mare de întunecimi. Mai întîi, cheia întoarsă de două ori în broască. Ca şi cînd, încuind încă o dată, aş spori singurătatea şi mi-aş întări baricadele ce mă separă acum de lume. Groaznică viaţă! Groaznic oraş! Să recapitulăm cursul zilei de azi: văzut mai mulţi oameni de litere, între care unul m-a întrebat dacă se poate merge în Rusia pe cale terestră (credea, desigur, că Rusia ar fi o insulă); certat serios cu directorul unei reviste, care, la fiecare contrazicere, răspundea : "Aici este partidul oamenilor cinstiţi", ceea ce presupune că toate celelate gazete sînt scrise de netrebnici; salutat vreo douăzeci de persoane, între care cincisprezece îmi sînt necunoscute; distribuit strîngeri de mînă în aceeaşi proporţie, iar aceasta fără precauţia de a fi cumpărat mănuşi; urcat, pentru a omorî timpul, cît a plouat, la o tîrfă, care m-a rugat să-i desenez un costum de Vénustre; făcut curte directorului unui teatru, care mi-a spus, la plecare: "Aţi face poate mai bine să vă adresaţi lui Z...; este cel mai greoi, cel mai prostănac şi cel mai celebru dintre autorii mei, cu el aţi reuşi poate să faceţi ceva. Duceţi-vă la el şi apoi mai vedem"; umflat în pene (de ce oare?) pentru cîteva fapte mîrşave pe care nu le-am săvîrşit niciodată, şi negat cu laşitate alte cîteva josnicii pe care le-am comis cu bucurie, delict de fanfaronadă, crimă de respect omenesc; refuzat unui prieten un serviciu banal, şi scris o recomandare unui neisprăvit; uf! gata, s-a terminat? Nemulţumit de toţi şi nemulţumit de mine, aş vrea să mă răscumpăr şi să mă mîndresc puţin în tăcerea şi în singurătatea nopţii. Suflete ale celor pe care i-am iubit, suflete ale celor pe care i-am cîntat, sprijiniţi-mă, ajutaţi-mă, alungaţi de la mine minciunile şi fumurile corupătoare ale lumii; iar tu, Doamne Dumnezeul meu! dă-mi harul să scriu cîteva versuri frumoase, care să-mi dovedească mie însumi că nu sînt cel mai de pe urmă dintre oameni, că nu sînt mai prejos decît cei pe care îi dispreţuiesc! _______________ Charles Baudelaire, « À une heure du matin », în volumul Le spleen de Paris (1869), Œuvres complètes, Paris, Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 1961, p. 240-241. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc. |
0 comentarii
Arhiva rubricii
Pieuse ballade du fond des fonds / Baladă cuvioasă din adîncul adîncurilorBûcher d'Héraclès / Rugul lui HeraclesIl y avait autre chose... [fragment] / Era altceva... [fragment]Les pierres parlent / Pietrele cuvînteazăLa Mort devant / Cu Moartea înainteToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate