Scumpa şi iubita mea, Multă vreme am vrut să ştiu cîte sunete aruncă pe an, în văzduh, o limbă omenească oarecare, cîte sunete articulate, tari, duioase, energice, indiferente, drepte, crude, nesăbuite, înţelepte, false, directe, înflăcărate, calme, curajoase, temătoare, respingătoare, consolatoare, spirituale, inepte, măreţe, mărunte, sceptice, hotărîtoare, limpezi, neînsemnate şi confuze. Cîte din aceste sunete, pe care le numim cuvinte, ascundeau litere? Cîte consoane, cîte vocale? Cîte din aceste litere aveau nevoie de accente şi de puncte pe i? Cîte din aceste cuvinte cereau liniuţe de unire, semne de exclamaţie sau de admiraţie, semne de întrebare? Cîte din aceste cuvinte formau fraze? - Frazele, pagini? - Paginile, cărţi? - Cărţile, biblioteci? - Bibliotecile, înţelepţi? - Înţelepţii, gînduri? - Gîndurile, oameni care le primesc, le apreciază, le duc mai departe? - Cîte ghilimele, semne de punctuaţie, paranteze, trimiteri, alineate ar fi consumate de aceste fraze? - Cît ar fi, între ele, elocinţă şi curăţie, vorbărie ori necioplire? - Un om, printre cei mai puţini nebuni, altminteri, căruia îi vorbeam despre dorinţa mea, mă preveni că era mai curînd stranie şi originală, că vedea în ea mai degrabă o ciudăţenie şi mă sfătui insistent să renunţ. După ce am apucat talerul raţiunii şi cel al nebuniei, după ce le-am agăţat pe amîndouă de cîntarul gîndirii, am dat la o parte moftul acesta mofturos! - Dar iată că de vreo cîţiva ani m-a prins iarăşi, mai aprig ca niciodată, omul cu pricina fiind deja mort, iar gîndul meu stins. M-am lăsat aşadar dus de flacăra imaginaţiei, şi ştiu acum de ce este capabilă limba omenească. Cincizeci şi şapte de milioane trei sute patruzeci şi opt de mii nouă sute treizeci şi şapte de cuvinte ies pe an dintr-o gură de om, fără a mai socoti preaplinul care apare de la vin, în somn şi în parlament, desigur, cînd gura aceasta are glas. Aceste cuvinte cuprind patru sute unu de milioane de litere, jumătate vocale, jumătate consoane: Dacă aş fi putut să prevăd această egalitate, ce de muncă inutilă aş fi evitat pentru socotit! La accente şi punctele pe i, n-am găsit că este prea important pentru a mă opri. Semnele de exclamaţie, de admiraţie şi de întrebare fac împreună mai bine de treizeci şi cinci de mii; liniuţele de unire, o mie nouă sute optzeci şi patru. Iartă-mă, scumpa şi iubita mea, n-am socotit şi punctuaţia, ghilimelele, parantezele, trimiterile, alineatele, frazele, paginile, cărţile, bibliotecile, înţelepţii, gîndurile, pe cei ce le primesc, pe cei ce le apreciază, pe cei ce le duc mai departe. Dar capul mi-ar fi crăpat sub greutatea atîtor cifre; încă o dată, iartă-mă. Dublează aproape tot ce am spus adineaori, sporind cu grijă numărul întrebărilor: şi va fi pentru o gură... condeiul îmi cade. Adio, te voi revedea în curînd. Ce memorie aveţi! spune Young. - Memoria unui mort care nu are de lucru decît cu propriile-i amintiri. - Da, iată ciornele (spiritului, dacă vreţi), pe care le trimiteam Doamnei... iar dacă nu sînt de găsit printre scrisorile mele, este, desigur, pentru că nu par demne de tipărit. Ce mai contează, de altfel, aşa stau lucrurile. Doar cîteva cuvinte încă, mai puţin vesele decît cele pe care tocmai vi le-am servit, domnilor, şi vă vine rîndul. - _______________ Xavier Forneret (1809-1884), poet romantic francez, din familia celor "minori", în afara oricărui curent ori cenaclu literar; autor al volumelor Iar luna dormea şi roua cădea [Et la lune dormait et la rosée tombait] (1836), Aburi, nici versuri, nici proză [Vapeurs, ni vers ni prose] (1840), piesa Omul negru [L'Homme noir] (1835), culegerea de maxime Fără titlu, de către un om negru cu faţa albă [Sans titre, par un homme noir blanc de visage] (1858); vizionar, Forneret este dintre cei dintîi care utilizează caligramele, scrierea automată, poemul în proză; redescoperit ulterior de suprarealişti, care i-au împrumutat sarcasmul şi umorul tăios. [n. tr.] Xavier Forneret, « Rien », în volumul Anthologie de la poésie française, Textes choisis, présentés et annotés par Martine Bercot, Michel Collot et Catriona Seth, Paris, Éditions Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade, 2000, p. 565-567. Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc. |
0 comentarii
Arhiva rubricii
Pieuse ballade du fond des fonds / Baladă cuvioasă din adîncul adîncurilorBûcher d'Héraclès / Rugul lui HeraclesIl y avait autre chose... [fragment] / Era altceva... [fragment]Les pierres parlent / Pietrele cuvînteazăLa Mort devant / Cu Moartea înainteToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate