Un cap ţîşneşte din perete Am obişnuiţa să sting lumina seara, chiar înainte de a fi răpus de oboseală. După cîteva minute de ezitare, în care nădăjduiesc să mă pot adresa unei fiinţe, ori ca o fiinţă să vină spre mine, zăresc un cap enorm, de aproape doi metri lăţime, care, îndată ce a căpătat formă, se repede la obstacolele ce îl despart de aerul liber. Iese afară printre dărîmăturile peretului găurit (îl simt mai degrabă, decît îl văd), plin de răni şi purtînd urmele unei strădanii dureroase. Apare de cîteva luni, de fiecare dată cînd se aşterne întunericul. Dacă înţeleg eu bine, singurătatea este cea care mă apasă, de care, în subconştient, vreau să scap, fără să ştiu încă în ce fel, şi care se exprimă astfel, găsind, mai cu seamă cînd loviturile sînt puternice, o mare mulţumire. Capul acesta vieţuieşte, desigur. Îşi are propria viaţă. Se izbeşte de mii de ori de pereţi şi de ferestre, cu rapiditatea şi siguranţa unei biele. Sărmană căpăţînă! Dar pentru a scăpa cu adevărat de singurătate nu trebuie să fii într-atît de violent, de nervos, nu trebuie să ai un suflet căruia un simplu spectacol să-i fie de ajuns. Uneori, nu doar capul, ci chiar eu însumi, cu trupul meu fluid şi aprig, atît de străin mie, încît mă simt cu mult mai mobil, zvelt şi invulnerabil, mă reped, la rîndul meu, cu avînt, fără astîmpăr, în uşi şi în pereţi. Îmi place la nebunie să mă izbesc dintr-o dată de şifonier. Lovesc, lovesc, lovesc, spintec, am bucurii supraomeneşti, fără osteneală trec de încrîncenarea şi elanul marilor carnivore ori a păsărilor de pradă, energia mea depăşeşte orice comparaţie. Apoi însă, după ceva reflecţie, sînt descumpănit, foarte descumpănit, din ce în ce mai descumpănit că, după atîtea lovituri, şifonierul nu s-a crăpat, că lemnul lui n-a scos nici măcar un scîrţîit. Viaţa mea se opri în loc Eram în mijlocul oceanului. Pluteam. Vîntul încetă pe neaşteptate. Oceanul îşi dădu atunci la iveală măreţia, nesfîrşita lui singurătate. Vîntul încetă dintr-o dată, iar viaţa mea făcu "toc". Se oprise pentru totdeauna. Era într-o după-amiază de delir, o după-amiază deosebită, după-amiaza lui "iubita îşi ia tălpăşiţa". A fost o clipă, o clipă veşnică, cum vocea omului şi robusteţea lui înăbuşesc fără osteneală gemetele microbilor flămînzi, a fost doar o clipă, iar toate celelalte clipe s-au dus după ea, s-au strîns buluc, una în urma celeilalte, pe măsură ce se iveau, la nesfîrşit, la nesfîrşit, iar eu am fost deodată prins, tot mai adînc îngropat, la nesfîrşit, la nesfîrşit. Animalul înghite-clanţă L-am întîlnit pe culoarele hotelului, plimbîndu-se cu un animal micuţ, un înghite-clanţă. Îl lua în braţe, iar atunci animăluţul era fericit şi mînca din clanţă. Apoi mergea mai departe, animăluţul era iarăşi fericit şi o altă clanţă era din nou mîncată. Şi tot aşa mai multe, şi tot aşa o grămadă. Omul se plimba întocmai ca cineva al cărui "acasă" a ajuns să fie foarte însemnat. De îndată ce împingea o uşă, o viaţă nouă începea pentru el. Dar animăluţul era într-atît de înfometat de clanţe, încît stăpînul lui trebuia curînd să iasă în căutarea altor spargeri, aşa că arareori afla puţină linişte. N-am vrut să mă leg de omul acesta, i-am zis că, în ce mă priveşte, ceea ce preferam în viaţă erau mai curînd ieşirile. Privrea i s-a înceţoşat. Nu eram de aceeaşi parte, şi atîta tot, altminteri am fi făcut o alianţă împreună. Îmi plăcea de el fără să mi se potrivească. A se reîntoarce Nu prea vroiam să mă reîntorc la părinţi. Cum fac, oare, cînd plouă, îmi ziceam? Apoi mi-am amintit că în camera mea era şi un plafon. "Chiar şi-aşa!", încît, bănuitor, n-am vrut să revin. Degeaba mă strigă acum. Fluieră, fluieră în noapte. Dar degeaba umblă după tăcerea nopţii pentru a ajunge pînă la mine. În zadar. Între centru şi absenţă Era la începutul unei convalescenţe, a mea, fără îndoială, cine ştie? Cine ştie? Ceaţă! Ceaţă! Într-atît de descoperit eşti, cum nu se poate mai descoperit... "Doctori netrebnici, îmi spuneam, voi striviţi în mine omul căruia îi dau apă." Era la uşa unei îndelungi nelinişti. Toamnă! Toamnă! Oboseală! Aşteptam în preajma lui "a vomita", aşteptam, îmi aşteptam în depărtare caravana nesfîrşită, cu greu venind spre mine, alunecînd, cufundîndu-se, nisip! nisip! Era într-o seară, seara neliniştii, seara cotropitoare, fără de întoarcere remorcare. "Macaralele, îmi spuneam, visător, macaralele ce se bucură să vadă în zare faruri..." Era pe la sfîrşitul bătăliei membrelor. De data aceasta, îmi spuneam, voi reuşi să trec, eram prea plin de mine, de data asta voi trece, trec... Simplu ca bună ziua! Cum de nu ghicisem?.. Fără nici un şiretlic, puiul iese nevătămat dintr-un ou oarecare... Era pe vremea cînd Marele Ecran prindea formă. VEDEAM! "Se poate, oare, se poate cu adevărat să zburăm pe deasupra noastră?" Era la sosire, între centru şi absenţă, către Eureka, în cuibul bulelor... _________________ * Selecţie şi traduceri din limba franceză de Luiza Palanciuc * Referinţele textelor : Henri Michaux, « Une tête sort du mur », extras din Entre centre et absence, în volumul Plume, Precedat de Lointain intérieur, Paris, Éditions Gallimard, NRF, 1963, p. 15-16. Henri Michaux, « Ma vie s'arrêta », în op. cit., p. 17. Henri Michaux, « L'animal mange-serrure », în op. cit., p. 22. Henri Michaux, « Rentrer », în op. cit., p. 24. Henri Michaux, « Entre centre et absence », în op. cit., p. 37-38. * Traduceri apărute în revista "Convorbiri Literare", anul CXXXIX, nr. 3, martie 2005; redactor şef - Cassian Maria Spiridon [Revista "Convorbiri Literare"]  |
0 comentarii
Arhiva rubricii
Pieuse ballade du fond des fonds / Baladă cuvioasă din adîncul adîncurilorBûcher d'Héraclès / Rugul lui HeraclesIl y avait autre chose... [fragment] / Era altceva... [fragment]Les pierres parlent / Pietrele cuvînteazăLa Mort devant / Cu Moartea înainteToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate