Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poezie  Sageata  Translatio

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Une ombre entre les ombres [fragments] / O umbră printre umbre [fragmente]


Pierre Ouellet

09.08.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Chaque être attend un autre être et, au-delà de cette attente, chaque être n'attend que sa fin. Chaque être, dans l'attente, forme le visage de ce qui va advenir.

ALAIN FLEISCHER


Chaque chose dispose d'une autre ombre derrière son ombre ordinaire et on l'entend la traîner, même lorsque la nuit est noire.

TOMAS TRANSTRÖMER





L'ENTRÉE DANS LE SECRET


Cet homme ne sait pas ce qu'il fait, ne sait pas ce qu'il dit. Je le connais: c'est mon ami. Enfin, c'était. Je l'ai vu vivre, et dépérir, puis tirer gloire de ses malheurs. J'ai vu sa peine, puis la joie de cette peine, comme un bonheur de la dernière heure. L'extase extrême. On ne peut être témoin, seulement, d'une vie comme la sienne. On est acteur, même de loin. On y a un petit rôle, qui nous affecte. Je l'ai connu il y a longtemps. Dans la banlieue d'une ville perdue. Une ville comme une forêt. Des marécages, des étangs mornes, des savanes folles. Littéralement: la brousse. Une banlieue d'herbe, d'un vert plus tendre que ce vert sombre que notre enfance devenait. Verdâtre, bientôt. Comme tant de villes finissent. Parmi les zones, les rues en friche. On y jouait à se perdre, dans la broussaille des ruelles et des impasses. Les lieux sont des jeux, aussi: l'aire libre ou encombrée où l'on s'immisce avec sa vie pour la rejouer, la mettre en scène dans les marelles du temps passé ou sur d'énormes échiquiers où l'on est tour à tour le pion, le cavalier, le fou, le roi et la haute tour, comme un avenir que l'on se donne, qui se jouerait maintenant, parmi les pièces renversées.





Jean Lhomme n'aimait pas jouer, mais le sérieux du jeu. Sa gravité: vivre à l'excès, ou à moitié. Être à demi ou tout entier. Faire trop, ou pas assez: une existence exagérée. Tout jouer: sa vie elle-même. Au moindre jeu: surjouer. Même à manger la reine et à roquer, à perdre une partie de volley, à se tirer dans la tête les balles imaginaires qu'il aimait faire tourner dans le barillet vide d'un fusil jouet pour montrer aux plus petits qui le suivaient ce qu'est la vie, comme il disait: la roulette russe de vivre. On ne faisait guère attention à ces plaisanteries. Qui n'en étaient pas, loin de là. Son rire grinçait. De grandes tristesses et des langueurs sourdaient de ce qu'il disait... pour rire, jamais pour vrai. Ou d'une tout autre vérité: plus sombre? plus gaie? Faussée par la voix. Une voix de fausset, comme il disait, mal ajustée à cette énormité: vivre, être, grandir. Une voix de fossé. Il plaisantait, oui, comme on pleure sur son sort dans un rictus de la tête aux pieds, un grand rire jaune qui vous mange les lèvres, la face, l'être au complet.





Ça nous sautait aux yeux, bientôt: les regards qu'il nous jetait n'avaient plus de sens. Ou un sens second qu'ils nous dérobaient. Son œil s'assombrissait au fur et à mesure que nous jouions, aux échecs par exemple, et qu'il sentait que la partie lui échapperait... Elle le menait à l'échafaud, dont rien ni personne, nulle grâce ni sursis ne le sauverait. Il travaillait à sa perte à chaque coup qu'il jouait, son regard tourné en lui sur cette espèce de cœur qu'il nous montrait, soulevé dans sa gorge et remontant jusqu'à ses lèvres, jusqu'à ses yeux aussi, qui n'en pouvaient plus de le garder au bord et le régurgitaient. C'était terrible, mais on passait: on ne voulait pas s'appesantir sur ce qui n'était qu'une distraction, où il semblait mettre du plomb.



*




Plus tard, lorsque le cœur frissonne plus qu'il ne bat, et que tout le corps palpite de ce frisson, de ce battement de basse qui roule au fond des membres comme la voix mue, s'aggrave, s'abaisse et tombe dans le ventre d'où elle ne remontera plus, nous commençâmes à fréquenter le corps des filles, leur âme nous laissant froids. Jean n'était pas le plus entreprenant: il croyait que le corps qui se mélange aux corps perd un peu de sa substance, que chaque caresse ou attouchement lui arrachait. Comme deux pierres qu'on frotte l'une contre l'autre perdent des éclats: elles s'effritent au bout d'un temps, puis disparaissent. Ce bout du temps viendrait, pour nous comme pour les pierres. Il s'appellerait l'éternité, Jean disait: l'âge de poussière.




Fiecare fiinţă aşteaptă o altă fiinţă şi, dincolo de această aşteptare, fiecare fiinţă nu-şi aşteaptă decît sfîrşitul. Fiecare fiinţă, în aşteptare, alcătuieşte chipul a ceea ce va să vină.

ALAIN FLEISCHER


Fiecare lucru dispune de o altă umbră dincolo de umbra sa obişnuită şi auzi cum o duce după el, chiar cînd noaptea este întunecată.

TOMAS TRANSTRÖMER





INTRAREA ÎN TAINĂ


Omul acesta nu ştie ce face, nu ştie ce spune. Îl cunosc: îmi este prieten. În sfîrşit, îmi era. L-am văzut vieţuind şi stingîndu-se, făcînd mai apoi o glorie din nefericirile care dădeau peste el. I-am văzut tristeţea, apoi bucuria acestei tristeţi, precum o fericire de ultima clipă. Extazul suprem. Dar nu poţi fi doar martor al unei astfel de vieţi. Devii actor, chiar din îndepărtare. Ai un rol mărunt, care te afectează. L-am cunoscut demult. În marginea unui oraş pierdut. Un oraş asemeni unei păduri. Cu mlaştini, iazuri posomorîte, savane căpiate. Pe cuvînt: un hăţiş. O mahala cu ierburi, de un verde mai fraged decît verdele întunecat în care se preschimba copilăria noastră. Devenită în scurt timp verzulie. Aşa cum sfîrşesc atîtea oraşe. Din loc în loc, străzile în hîrtoape. Ne zbenguiam pe-acolo pînă nu mai puteam, în desişul de uliţe şi de impasuri. Tărîmurile sînt şi ele jocuri, la rîndul lor: întinderile largi sau ticsite în care te furişezi cu propria-ţi viaţă pentru a o lua de la capăt, a o aşeza pe scenă în şotronul timpului scurs ori pe nesfîrşite eşichiere unde eşti, rînd pe rînd, pionul, calul, nebunul, regele sau tura, ca un viitor pe care ţi-l oferi, care s-ar decide chiar în clipa aceasta, printre piesele răsturnate.




Lui Jean Lhomme nu-i plăcea să se joace; îi plăcea doar seriozitatea jocului. Gravitatea acestuia: să trăiască în exces ori pe jumătate. Să fie înjumătăţit ori întreg. Să facă prea mult ori prea puţin: o existenţă exagerată. Să joace dintr-o dată totul: însăşi viaţa. La cel mai neînsemnat joc: s-o ia de la capăt. Chiar mîncînd regina şi făcînd o rocadă, pierzînd un meci de volei, trăgîndu-şi în ţeastă gloanţe închipuite pe care îi plăcea să le învîrtă în încărcătorul unei puşti de jucărie, ca să arate celor mai mici care se uitau la el ce înseamnă viaţa, cum spunea: ruleta rusească de vieţuire. Nu dădeam nici o importanţă unor astfel de glume. Care nici pe departe nu erau aşa ceva. Rîsul îi era sfredelidor. Tristeţi nemăsurate şi mîhniri i se iveau din cuvinte... doar în glumă, niciodată de-adevăratelea. Ori dintr-un cu totul alt adevăr: mai înnegurat? mai vesel? Subţiat de voce. O voce subţirică, după cum spunea, nepotrivită cu enormitatea acestea: a trăi, a fi, a creşte. O voce găunoasă. Glumea, da, aşa cum îţi plîngi de milă într-o strîmbătură din cap pînă-n picioare, un rîs hohotit şi galben care îţi înghite buzele, chipul, fiinţa pe de-a-ntregul.



Ne sărea în ochi, la puţină vreme: privirile pe care ni le arunca nu mai aveau nici un rost. Ori aveau un rost neînsemnat pe care ni-l alungau. Ochiul i se întuneca pe măsură ce ne jucam, la o partidă de şah, de pildă, cînd simţea că ar pierde... Îl ducea la eşafod, de care nimic şi nimeni, nici o graţiere şi nici o amînare nu l-ar salva. Îşi adîncea pierzania la fiecare mutare, cu privirea întoarsă în el însuşi către un soi de inimă pe care ne-o arăta, urcată în gît pînă la buze, chiar pînă la ochi, care nu mai suportau s-o ţină pe margine şi o scuipau afară. Era groznic, dar ne vedeam de treabă: nu vroiam să pierdem vremea cu ceva care nu era decît o distracţie, în care părea că toarnă mereu plumb.




*




După o vreme, cînd inima tremură mai curînd decît bate, şi tot trupul freamătă sub tremurul acesta, sub bătaia aceasta de bas care se încolăceşte pe după picioare precum se schimbă vocea, se îngroaşă, coboară şi cade în pîntec, de unde nu va mai urca niciodată, am început să dăm tîrcoale trupurilor fetelor, sufletul lor lăsîndu-ne indiferenţi. Jean nu era cel mai îndrăzneţ. Credea că trupul care se amestecă altor trupuri îşi pierde ceva din propria substanţă, fiecare mîngîiere ori atingere smulgînd o parte din ea. După cum două pietre frecate una de cealaltă nasc scîntei: se tocesc după o bucată de timp, iar apoi dispar. Bucata aceasta de timp ar veni şi pentru noi, ca şi pentru pietre. S-ar numi veşnicie, spunea Jean: vîrsta de praf.














Referinţa:

Pierre Ouellet - Fragmente din romanul Une ombre entre les ombres, Montréal, Éditions de l'Hexagone [http://www.edhexagone.com], Collection « La voie des poètes », dirigée par Simone Sauren, 2005, 181 p., ISBN 2-89006-729-7, p. 7-13. Illustration de la couverture: Dalia Chauveau, Clone HYB-591 (Ombre Christine), impression numérique sur acétate et canevas, 2004.

Traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer