Am crezut că 2021 va fi anul meu. Fără urmă de egoism, ci doar cu sinceritate și încredere în mine și în ce pot, ce știu, ce sunt, ce simt, ce am, ce îndrăznesc, ce accept, ce visez... Și a fost despre mine. Dar nu așa cum, lăsându-mă - pentru a câta oară?! - pradă "scenaritei", îmi imaginasem...
Am citit o postare zilele trecute care a rezumat perfect bilanțul meu pentru 2021: un an în care am uitat, de multe ori, să fiu mamă... Am fost organizatoarea casei, învățătoare la teme, bucătar-șef, "achitator" de facturi, partener de încredere, agent de turism, creator de amintiri, copil, la rândul meu, nepoată, pentru ultimele două zile din viață... dar foarte puțin am crezut că am reușit să fiu mamă așa cum înțeleg eu să fiu și așa cum mă și ne obișnuiserăm. Am trecut de la 100% timp ca mamă la minus 20, cel puțin, de la plimbări și ieșiri zilnice la "sper să reușim sâmbătă sau duminică să ieșim puțin pe stradă"...
Mi-am pus întrebări și am început să mă îndoiesc de unul dintre foarte puținele lucruri de care eram sigură. Doar că probabil ceea ce reușisem să sădesc în fetele mele a fost mai puternic. Vă povesteam anul trecut de borcanul nostru cu dorințe și cumva, îmi dau seama că aceste "bilețele" sunt laitmotivul familiei noastre. Spun asta pentru că în primii 2 ani de școală ai fetelor, zi de zi, în pachețelul de mâncare, le-am strecurat bilețele: de iubire, de încurajare, de conștientizare, de motivare, de amuzament, de reflectat, de cultură generală și multe altele. Nu mint să spun că ele s-au dovedit căzute pe spate zi de zi de micile noastre ghidușii, dar asta a făcut ca anul trecut, în câteva dintre cele mai grele zile ale mele, să găsesc în agenda de serviciu, pe foi rupte în fugă, scrise cu pixuri a căror mină de multe ori era pe sfârșite, cuvinte de încredere, de apropiere, de ajutor necondiționat din partea lor.
Nu ne dăm seama cu adevărat de ce sădim în copiii noștri până când, egoist vorbind, această sămânță nu ajunge să prindă rădăcini și peste noi înșine... Iar la final de an, când am făcut din nou bilanțul borcanului cu dorințe, am numărat cu lacrimi în ochi 4 bilețele în care eu și binele mele, ușorul meu, erau în prim-plan. Pe bilețele erau cele 4 inițiale care formează lumea mea: A, P, N, R. Așa am reușit să mă resetez. Mi-au trecut prin fața ochilor coloanele de la Sarmisegetusa și sutele de trepte urcate cu căruciorul la Cetatea Devei, cartofii prăjiți mâncați pe pajiște, în fața Castelului Corvinilor, ciorba de fasole în pâine de la Băile Govora, plimbarea pe Dunăre, chipul lui Decebal, aventura care ne-a obligat să facem haz de necaz cu submarinul în Macedonia de Nord, cea mai turcoaz apă, în Albania, platourile cu scoici și mânuțele care scormoneau pofticioase în cochilii, drumul prea lung, dar atât de frumos, spre Atena și imensitatea Acropolelor bătute în 10 picioare, dar un singur pas, muzeele, grădinița, dovlecii, înghețata, serile cu jocuri, frunzele de toamnă, primii cozonaci...
Am tras aer adânc în piept și mi-am dat seama că în fiecare dintre aceste mai mici sau mai mari întâmplări am investit suflet și timp și că, dincolo de oboseala și aparenta lipsă a timpului, cel mai mult îmi place să fiu mama lor!
Am intrat în 2022 convinsă că 2021 a fost nu anul meu, ci anul nostru! Încă unul și mult mai important!
*