Eutopia. Concepte, identități și istorii românești

Citiți câteva cuvinte din partea autorului despre această carte aici.


Liviu Neagoe a absolvit Facultatea de Filosofie-Istorie din cadrul Universității "Babeș-Bolyai" din Cluj-Napoca și a urmat un masterat în istorie modernă la Central European University Budapesta. Este doctor în istorie la Institutului de Istorie "G. Barițiu" din Cluj-Napoca (2013). Are ca domenii de interes istoria intelectuală, naționalismul și identitatea națională, ideea de cetățenie, antisemitismul românesc. Este coordonator și contributor în volume colective: Liviu Neagoe (edit.), Elite, națiune și societate în România modernă (2012), Lucian Nastasă, Dragoș Sdrobiș (edit.), Politici culturale și modele intelectuale în România (2013) și autor al volumelor: Cetățenie, națiune și etnicitate. O perspectivă comparată (2014), Antisemitism și emancipare în secolul al XIX-lea. Dileme etnice și controverse constituționale în istoria evreilor din România (2016) și Eutopia. Concepte, identități și istorii românești (2023). Este menționat în Addenda la Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc.
 

Presupozițiile care alcătuiesc filosofia identitară românească descriu un panoptic care îngemănează fața luminoasă a identității, definită de preocuparea pentru edificarea unei ontologii naționale, cât și latura întunecată, conturată de hermeneutica negativă a identității care privește identitatea ca stigmat. Ca român, întrebarea care îmi determină identitatea^[i] este următoarea: de ce sunt mai curând român și nu altceva? Răspunsurile filosofiei la întrebarea: cum poate fi cineva român? oferă mai multe atitudini în fața receptării identității. Dintre acestea, cele mai relevante sunt: redescoperirea arhaicității și genealogia satului-idee^[ii] la lucian Blaga, elaborarea unei metafizici a etniei-națiune la Constantin Noica și postularea identității ca stigmat la Emil Cioran.

Atașamentul intelectualilor români pentru definirea identității naționale este remarcabil pe întreg parcursul istoric care însoțește intrarea culturii române în modernitate. Prin promovarea unei literaturi originale, cu teme inspirate din istoria națională și creația folclorică, scrisul a devenit, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, principalul instrument al activității culturale. Acestui imperativ cultural i-au răspuns Ion Heliade-Rădulescu, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, Gheorghe Asachi, Florian Aaron, Vasile Cârlova, Nicolae Bălcescu, Cezar Bollliac, Grigore Alexandescu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu, Simion Bărnuțiu, care au scris manifeste culturale, poezii, proză, piese de teatru, au înființat reviste și societăți literare, au organizat biblioteci publice, au contribuit decisiv la formarea și consolidarea spiritului public. Literatura aparținea națiunii, după cum politica aparținea statului^[iii], iar istoria era chemată să susțină atât producțiile literaturii cât și demersurile statului de definire a identității naționale.

Către sfârșitul secolului al XIX-lea, mai mult decât scriitorii, istoricii s-au simțit chemați să confere identității naționale dimensiunea specificității etnice. Căutarea unei forme istorice care să definească particularitățile identității naționale și "apărarea unei românități originare" au fost, până în perioada interbelică, aproape exclusiv un "apanaj al istoricilor"^[iv]. Cei mai reprezentativi istorici ai perioadei nu s-au mărginit doar la cercetarea surselor istorice, volumele lor de istorie conțineau în subsidiar și o anumită filosofie a istoriei. De la Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Mihail Kogălniceanu și Bogdan Petriceicu Hașdeu până la generația lui Dimitrie A. Sturdza, Alexandru D. Xenopol și Nicolae Iorga, istoricii au elaborat discursul asupra identității naționale prin apelul la măreția unui trecut imaginar în fața căruia figurile prezentului trebuiau să facă o cuvioasă reverență. [...]

În studiile sale asupra seriilor istorice și a istoriei poporului român Alexandru D. Xenopol^[v] dezvoltă conceptele de "caracter național" și "rasă" pentru a sublinia unicitatea poporului român și nevoia de afirmare a autonomiei și identității într-un spațiu cultural și politic care nu i-a fost întotdeauna prielnic. La rândul său, Nicolae Iorga va denunța importurile culturale care, în opinia marelui istoric, parazitau evoluția unei culturi naționale autentice. În textul programatic, Cultura națională și surogatele ei: Cultura patriotică și cea oficială (1906), Nicolae Iorga accentua ideea conform căreia cultura națională este expresia trăsăturilor particulare ale unui neam, "fondul adânc și larg al rasei sale, conștientă de însușirile ei"^[vi]. Scriind despre mișcarea literară și științifică de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Nicolae Iorga remarca pe un ton amar:

Liniile directoare fuseseră deja trasate: radicalismul discursiv al lui Aurel C. Popovici din Naționalism sau democrație (1910) se detașează de poporanism și sămănătorism prin rasializarea culturii și critica democrației ca formă revolută a civilizației europene. În registrul canonizării culturii din perspectiva rasei se înscrie și Alexandru C. Cuza, al cărui volum, Naționalitatea în artă. Principii, fapte, concluzii (1908), postulează faptul că în evaluarea unei opere de artă criteriul estetic este determinat de apartenența etnică a artistului. În această linie argumentativă, arta și națiunea sunt interdependente căci "arta nu poate exista decât ca artă națională"^[viii] iar o națiune nu se poate afirma decât prin artă.

Asemeni lui Aurel C. Popovici în Transilvania, Alexandru C. Cuza apelează la rasă ca ultim bastion în ofensiva împotriva instituțiilor moderne și fundamentelor sale liberale^[ix]. Silogismul în baza căruia Alexandru C. Cuza își construiește volumul este simplu: cultura națională este expresia națiunii române, iar națiunea română reflectă trăsăturile culturii naționale; modernitatea este cosmopolită și semită, străină de cultura națională, astfel încât aceasta trebuie să păstreze și să cultive trăsăturile rasei și să creeze o nouă modernitate. Volumul lui Alexandru C. Cuza mustește de antisemitism și este o diatribă la adresa ateismului, cosmopolitismului, socialismului și estetismului induse de contactul culturii române cu tendințele culturale ale modernității. Alexandru C. Cuza interpretează în cheie antisemită raportul dintre fondul național și forma culturală, întrucât caracterul alogen al evreilor alterează și falsifică cultura națională.

Reconstituirea emblematică a trecutului în vederea consolidării unei culturi naționale nealterate de elemente alogene va genera, după ce idealul unității tuturor provinciilor locuite majoritar de români se va fi împlinit, un tip de discurs al identității naționale cu accente radicale, xenofobe și antisemite. Răspunsul autorităților române la noua realitate demografică, economică și socială de după 1918 s-a concretizat în derularea unor politici de centralizarea administrativă, omogenizare etnică și "românizare a orașelor și instituțiilor culturale"^[x].Consensul naționalist a fost împărtășit, cu diverse nuanțe, de majoritatea covârșitoare a intelectualilor și politicienilor perioadei fiind motivat de dorința de consolidare a unității statului și de omogenizare a națiunii. Inițiativele de autonomie sau regionalizare au fost privite cu suspiciune iar minoritățile naționale, al căror procent crescuse semnificativ la 28% în 1930, erau percepute ca potențiale amenințări la adresa unității națiunii. Competiția dintre elitele românești și elitele celorlalte etnii, mai educate și mai urbanizate, pentru poziții sociale și control simbolic, consecințele mișcărilor studențești de la începutul anilor 1920^[xi], climatul politic intern măcinat de numeroase crize guvernamentale, precum și incertitudinea contextului general european au făcut ca problema identității naționale să se pună cu și mai mare acuitate.

Strategia discursivă a primului deceniu interbelic mută accentul de pe canonul pozitivist, care stabilea identitatea colectivă din perspectiva etno-psihologică a caracteriologiei naționale, pe modularea relației dintre tradiția națională și modernitate^[xii]. Cercetarea întreprinsă de Ștefan Zeletin despre Burghezia română (1925), evoluția, formarea și rolul său istoric, masiva Istorie a civilizației române moderne (1924-1926) a lui Eugen Lovinescu, realizată din perspectiva teoriei sincronismului, sau studiile lui Mihai Ralea despre Fenomenul românesc (1927), au un grad de sofisticare mai elaborat decât critica infrastructurii politice din Cultura română și politicianismul (1904) a lui Constantin Rădulescu-Motru sau decât abordările influențate de paradigma Völkerpsychologie, precum Din psihologa poporului român (1907) a lui Dumitru Drăghicescu și Spiritul critic în cultura românească (1909) a lui Garabet Ibrăileanu.

Toate aceste abordări ale identității naționale definesc o preocupare comună a intelectualilor români din primele decenii ale secolului XX de a lega cultura națională de marea cultură universală. Virgil I. Bărbat îi dă replica lui Aurel C: Popovici pentru a apăra cadrul constituțional al democrației ca formă de manifestare a naționalismului, Nicolae Iorga îl combate pe Ștefan Zeletin a cărui caracteriologie națională - un amar pamflet la adresa lipsei de repere morale și de profunzime a culturii naționale - din volumul Din țara măgarilor (1916) contravine imaginii convenționale despre comunitatea națională. Mihai Ralea își extrage ideile din patrimoniul intelectual al lui Garabet Ibrăileanu, la a cărui abordare despre particularismul regional din Spiritul critic în cultura românească se raportează critic Eugen Lovinescu. De altfel, Istoria civilizației române moderne depășește particularismul regional pentru a plasa discuția despre identitatea națională în cadrul conceptual al dezbaterii despre tradiționalism, exprimat prin "forțele reacționare" și modernism, a cărui expresie este dată de "forțele revoluționare".

O viață intelectuală efervescentă se dovedea o arenă deschisă pentru confruntările dintre ideile scriitorilor și istoricilor crescuți în spiritul secolului al XIX-lea: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Pompiliu Eliade, Spiru Haret, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Garabet Ibrăileanu și intelectualii care reprezentau tendințele intelectuale ale secolului XX: Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru, Aurel C. Popovici, Virgil I. Bărbat, Petre Andrei, Simion Mehedinți, Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl, Eugen Lovinescu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mihai Ralea, Lucian Blaga, Camil Petrescu, Ion Petrovici, Petre P. Negulescu, Ștefan Bârsănescu, Ștefan Zeletin, Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu. Aceste confruntări sunt generatoare de tendințe culturale și fac trecerea de la cunoașterea caracterului național bazat pe "psihologia popoarelor" la definițiile esențialiste ale națiunii din al doilea deceniu al perioadei interbelice.

Discursul asupra specificului național a devenit hegemonic^[xiii] într-o perioadă în care spectrul cultural cuprindea dezbaterea dintre europeniști și tradiționaliști, alegerea unui model propriu de dezvoltare sau confruntarea dintre generații. La jumătatea anilor 1930 nici una dintre aceste dezbateri nu era tranșată, pozițiile se radicalizaseră, iar dincolo de ascuțimea replicilor răzbătea nevoia acută de a înlocui naționalismul romantic și mesianic care a caracterizat secolul al XIX-lea cu un nou tip de naționalism și o nouă spiritualitate potrivită perioadei. În acest context intelectual, discursul identitar parcurge toate formele exaltării: de la fundamentalismul ortodox promovat de Nichifor Crainic la postularea identității dintre ortodoxie și românism propusă de Nae Ionescu și de la etalarea virtuților etnicului românesc descrisă de Constantin Rădulescu-Motru la revoluționarismul retoric al noii generații exemplificat de Emil Cioran. O nouă filosofie atașată specificului național avea să se definească modelând cadrul cultural al perioadei interbelice.
 
Citiți câteva cuvinte din partea autorului despre această carte aici.