În timpul comunismului, teatrul te ajuta (uneori) să reziști. În postcomunism, agora s-a mutat în altă parte, în afara teatrului

Ruxandra Cesereanu, poetă, prozatoare, eseistă. A publicat nouă cărți de poezie, între care Oceanul Schizoidian (1998, 2006), Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002, 2017), Kore-Persefona (2004), Coma (2008), California (pe Someș) (2014), Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018, 2019). A publicat șapte cărți de proză, între care: Tricephalos (2002, 2010), Nebulon (2005), Angelus (2010), Un singur cer deasupra lor (2013, 2015). Zece din cărțile ei de poezie și proză au fost traduse în engleză, italiană, maghiară și bulgară. A publicat opt cărți de eseu și studii de mentalitate. Face parte din staff-ul Phantasma - Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj, în cadrul căruia organizează ateliere și tabere de scriere creativă. Este redactor-șef la revista de cultură Steaua a Uniunii Scriitorilor din România și profesor în cadrul Departamentului de Literatură Comparată, la Facultatea de Litere din Cluj, unde predă cursuri despre tragedia greacă, Shakespeare, mitul lui Don Juan, Ibsen, Cehov, poezie modernă și postmodernă, literatură și totalitarism, imaginar cinematografic. Rar, a scris despre spectacole de teatru, la Ziarul de Cluj și în revista Steaua.

Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Ruxandra Cesereanu: România în postcomunism a devenit, adesea, o agora de dezbateri (civice, în stradă), așa încât teatrul (a cărui funcție a fost esențială în sens subversiv, prin câteva revelatorii puneri în scenă, în perioada Ceaușescu) a trecut într-un plan secund sau chiar terț. Performance-ul civic din stradă (în postcomunism) a alcătuit, cu siguranță, o nouă formă de dezbatere ideatică, inclusiv socio-politică. Ceea ce s-a întâmplat, de pildă, în timpul mitingului-maraton din Piața Universității 1990, la București (organizat de Asociația studenților din București și de diferite organizații ale revoluționarilor din Decembrie 1989), a concretizat o agora nu doar plină de dezbateri, ci și de performance-uri, căci în Piața Universității 1990 (poreclită Golania, Kilometrul Zero, Zonă Liberă de Neocomunism) a existat și un carnaval stradal spontan. Lucrul acesta s-a repetat, între 2017 și 2018, în cadrul protestelor Rezist. Precum odinioară în Piața Universității 1990, pe lângă gravitate, ironia (cu miză morală, realizată teatral) a fost o altă caracteristică a manifestațiilor din 2017 - 2018. Constanta protestelor au fost spiritul parodic, atmosfera hâtră și jovială. Scandările și sloganurile s-au dovedit a fi spectaculoase în varietatea lor, iar parodia s-a arătat a fi cea dominantă. Zeflemeaua autohtonă înseamnă, însă, energie (nu este defel doar haz de necaz). Astfel de carnavaluri stradale au substituit funcția subversivă a teatrului așa cum putea fi acesta receptat în perioada Ceaușescu.
 
În timpul comunismului, teatrul te ajuta (uneori) să reziști. Ce înseamnă a rezista? Dicționarul român de sinonime pentru verbul a rezista este destul de bogat: a ține piept, a face față, a se ține tare; a sta pe poziții; și ar mai fi variantele simple, clare și sobre: a se opune, a se împotrivi, a nu ceda, a nu se lăsa învins, a se menține; plus variantele colaterale: a dura, a persista, a dăinui. Teatrul putea fi o formă de rezistență în timpul comunismului (măcar din când în când).

Mi-aduc aminte de câteva puneri în scenă pe care le-am văzut și care m-au catalizat să înțeleg dincolo de text, într-un sens subversiv: la București, am avut șansa să văd spectacolul Maestrul și Margarita (după capodopera romanescă a lui Mihail Bulgakov) - la Teatrul Mic -, în regia Cătălinei Buzoianu. Era chiar un spectacol anti-sistem, anti-totalitar, așa cum își gândise Bulgakov romanul. Sau spectacolul Ivona, principesa Burgundiei (de Witold Gombrowicz), tot în regia Cătălinei Buzoianu. La Teatrul Național din Cluj, pentru mine, marcant a fost spectacolul Afară, în fața ușii (de Wolfgang Borchert), în regia lui Mihai Măniuțiu. Tot în perioada Ceaușescu. De aceste trei spectacole îmi aduc aminte în mod aparte ca asumând o formă de subversivitate pe care eu am înțeles-o în sens antitotalitar.

În postcomunism, am avut șansa să văd multe spectacole foarte bune și revelatorii (în regia lui Andrei Șerban, Mihai Măniuțiu, Silviu Purcărete, Mona Chirilă, Alexandru Dabija, Radu Afrim - sunt doar câțiva), dar nu mai exista nevoia de subversivitate, fiindcă acțiunea stradală, civică, preluase acest rol. Agora se mutase în altă parte, în afara teatrului. Poate doar Trilogia antică (în regia lui Andrei Șerban, la Teatrul Național din București), care se juca în timpul mitingului-maraton din Piața Universității și a mineriadei din 13 - 15 iunie 1990 să mai fi avut un astfel de sens (spontan) subversiv. Sau Chirița în concert (la Teatrul Național din Cluj, după Vasile Alecsandri și Matei Millo, în regia Adei Milea) - miza fiind, în acest caz, o ironie și caricaturizare a guvernului condus de Viorica Dăncilă (cel mai incompetent prim-ministru român din postcomunism).

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.