2023 - anul în care am așteptat-o și bine a făcut că nu a venit...

Anii sunt legați de timp, de zile, de ore, de minute, de secunde, de clipe pe care le trăim și pe care le dorim sau nu a fi amintiri. Pe care apoi le mirosim, le inspirăm sau pe care le uităm și nu ne mai aducem aminte niciodată de ele. Ani care devin trecut, un timp mort și totuși viu, la care am fost actanți și care ne-au făcut să fim cine suntem azi. Tot anul 2023 l-am trăit sub presiunea unei temeri alimentată din rațiuni imperfecte. Când vizitam orașul în care m-am născut, mă opream și la mormântul părinților mei cu un buchet de flori în mână. Placa din marmură de pe mormântul părinților mei conținea, cu ceva ani în urmă, și numele meu, alături de cel al fratelui meu, iar în dreptul numelor noastre era scrisă și data de naștere. Urmată de o linie. O certitudine a faptului că încă nu murisem. Singura certitudine. Timpul (din nou), ploile, anotimpurile au uzat placa de marmură și imediat după acea liniuță, care - de altfel - m-a urmărit mulți ani, se întrezăreau niște cifre, parcă șterse de un vânt nebun: 2 0 2 3. Atunci în mintea mea a încolțit ideea că în acel an fatidic aveam să mor. 2023 - anul în care aveam să mor. Și am dus cu mine această teamă mulți ani. O placă erodată din marmură cu niște cifre ce aveau să îmi marcheze clipele, momentele, pașii, acțiunile unui an 2023 și care parcă alerga spre mine. Efectiv nu puteam șterge praful acestor cifre din memorie și nici să le alung departe, acolo unde nimeni nu ajunge, nici vântul, nici frunzele, nici măcar gândul și să pot spune STOP! Este o farsă. Este o ciudățenie. Este imaginația mea. Este mintea mea care vede ce nu vrea să vadă și înțelege doar ce nu vrea să înțeleagă. Agnieszka mi-a spus să sparg placa de marmură. Nu am spart nimic de-a lungul anilor. Am mers la mormânt, cu regularitate, cu buchetul de flori în mână, ca și cum aș fi mers la propriul mormânt. Evitam să mai privesc placa de marmură. Evitam acea liniuță. Dar ochii-mi fugeau numai într-acolo și tăceam, fără să uit că în curând avea să vină și 2023. Și a venit. Și a trecut. Și nu am murit. Și încă mai merg la mormânt cu buchetul în mână și nu mai cred că pentru mine mergeam acolo.

Anul 2023 a fost unul dintre cei mai frumoși ani din viața mea. Amenințat de frica stupidă a unei cifre de pe o placă de marmură, s-a scurs în cel mai frumos mod posibil. Prima parte a anului am dedicat-o proiectelor de educație prin teatru. Au fost niște luni intense, cu oameni faini și întâlniri care te schimbă/modifică și care îți prevestesc cât de necesare sunt aceste proiecte pentru comunitatea în care trăim. Dacă îți pasă de comunitatea în care trăiești, trebuie să te implici. Dintre proiectele de suflet amintesc: Săptămâna Verde și Vara Verde în Parcul Natural Văcărești. Prin intermediul acestor proiecte, copiii s-au apropiat mai mult de natură și au luat parte la atelierele de educație ecologică prin teatru, la ateliere de creație dar și la întâlnirea cu artiști care au mijlocit informația despre Parcul Văcărești prin metode de teatru forum și labirint. Prin exerciții și jocuri teatrale, copiii au înțeles necesitatea unui parc natural într-o metropolă ca București, cât și implicarea civică în acțiunile comunitare. Apoi în luna iunie am coordonat, la invitația Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, ediția a doua a proiectului LanSATT, în mediul rural, unde am aplicat metodele terapiei prin teatru și ale teatrului labirint. O întâlnire foarte specială cu copiii din zona rurală și o muncă fantastică în echipă care m-a determinat să consider că teatrul trebuie să coboare în comunitate și să afle problemele unui comunități.


Cele mai speciale momente ale anului au fost cele legate de conectarea cu fiul meu. Pe lângă faptul că a luat parte la marea majoritate a proiectelor pe care le-am făcut, am creat o punte între arte și am fost la peste 50 de muzee și spații culturale împreună, imaginându-ne - prin joc - lumea în care trăim cu multă culoare, cu personaje imaginare, exerciții ale minții care ne-au apropiat unul de altul foarte mult și care m-au făcut să cred că arta poate schimba dezvoltarea unui copil și îi poate crea fundația pentru ce va să vină. Kids save the culture. Și cred cu tărie în asta. Iar observațiile copiilor sunt cele mai sincere și mereu de luat în seamă. La expoziția Victor Brauner, între oniric și ocult, fiul meu - Vania mi-a spus: `tati, acest om se topește de la focul albastru!`


... iar la Festivalul Internațional de Teatru de la Piatra Neamț, în timpul performance-ului artistei cehe Ridina Ahmedova, Vania a intervenit rostind cuvântul 'roz', cuvânt preluat imediat de artistă și integrat în performance-ul ei muzical, creându-se un moment fantastic. Copiii trebuie să fie mereu acolo unde arta începe și nu se termină niciodată.


A doua parte a anului a fost dedicată lucrului la spectacolul pe care l-am regizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, la invitația directoarei TT, Gianina Cărbunariu. Am montat Dolores, de Edward Allan Baker, avându-le în distribuție pe Elena Popa și Nora Covali. Decizia de a monta acest text a venit abia la sfârșitul lunii septembrie, din necesitatea de a vorbi, prin acest spectacol, despre violența domestică și repercusiunile ei. Un spectacol, cred eu, necesar în peisajul teatral și o voce care să fie auzită de cât mai mulți oameni, în special de victimele acestui fenomen. Trebuie să spun acest lucru: la Teatrul din Piatra Neamț am întâlnit echipa și mediul perfecte pentru a lucra la un spectacol. Totul a fost organizat impecabil, de la programarea repetițiilor, ai timpilor de repetiție, a programului, implicării secretariatului literar, a tehnicului, a regizorului tehnic, a departamentului de decoruri, make up, până la director adjunct și atenția Gianinei ca totul să meargă impecabil și să avem un mediu de lucru agreabil și eficient. Totul merge ceas în acest teatru, ceea ce a făcut ca munca în echipa să fie plăcută și să ne dorim ca acest lucru să se vadă în spectacolul creat. Și s-a văzut! Pe Elena Popa o știam din nenumărate spectacole semnate de Radu Afrim și eram fascinat de cum fusese pusă în valoare de regizor. O mai văzusem la Dabija în Mașa, din Trei surori. Și acolo strălucea fantastic. Pe Nora Covali avusesem ocazia să o văd doar în câteva spectacole de la TT și nu o știam foarte bine. Imediat mi-am dat seama că distribuția pe care am făcut-o era ideală. Amândouă sunt intuitive, creative, cameleonice, versatile. Actrițe care caută mereu în bagajul personajelor și care nu se mulțumesc cu puțin. Vor totul. Și asta mi-a plăcut cel mai mult la ele. Am lucrat intens și am căutat dincolo de text cele mai bune soluții pentru a ajunge la esența personajelor și a le da viață într-un spectacol greu, apăsător, pe un subiect care te consumă foarte mult: violența domestică. Premiera a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie. A fost unul dintre cele mai frumoase proiecte la care am lucrat, grație echipei TT.


În aceeași seară a premierei, prietena mea bună din liceu, scriitoarea Maria Orban, a avut lansarea noului ei roman Toată dragostea dintr-o fotografie arsă. Exact la aceeași oră 7pm. Dar în alt oraș. Despre primul roman al Mariei, Oameni mari, am scris în retrospectiva altui an, tot aici, pe liternet. Era seară și eram visător. Vania se uita la Frumoasa și bestia. Pe pervazul geamului o zăresc pe Annie Ernaux. Nu îi venise încă rândul. Aștepta lângă Simona Ferrante. Decid să mă opresc la Ernaux - Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei. Un roman pe care nu l-am mai lăsat din mână. Povești despre timp, despre așteptarea momentului suprem și care odată consumat, se alimentează pentru un altul, într-o repetiție continuă până când mintea îi pune stop și lecția încrederii de sine este câștigată. Dar nu despre acest roman doresc să vorbesc. Ci despre faptul că imediat după ce am terminat romanul lui Ernaux, am citit romanul Mariei Orban - Toată dragostea dintr-o fotografie arsă. Acumulasem deja ore bune de lectură. Trebuia să fiu 'viu' pentru momentele cu fiul meu citindu-i seara la culcare o poveste, dar nu puteam adormi. Am citit romanul Mariei ca o continuare a lui Ernaux. Cât de bine a funcționat! Nu am simțit nicio diferență calitativă. Pentru mine era ca și cum Maria câștigase Nobelul pentru literatură. M-a răvășit romanul Mariei, încât mi-a luat ceva timp până să adorm și cred cu certitudine că aș mai fi putut citi, în continuare, fără probleme încă un roman de-al ei. Nu mă mai săturam citind. Era atât de real și de prezent romanul, încât nu îți dădea timp să respiri, să te aduni. Trei generații de femei și puntea care le leagă spre un viitor incert și alunecos. Conexiunea dintre cele trei femei este atât de prezentă încât te face să le iei cu tine în viața ta și să le treci prin filtrul propriu, să plângi cu ele la masă, să suferi cu ele, să le înțelegi durerea și să dormi cu ele, așezate lângă tine pe pernă pentru a privi spre un orizont mai bun, în care linia despărțitoare dintre pământ și cer să nu fie linia continuă de pe monitorul unui spital în carantină. Maria scrie excepțional și aplaud curajul cu care a dat drumul acestei povești fictive să se așeze lângă noi cititorii, ca să ne regăsim liniștea pe care o căutam de-o viața în relația cu părinții noștri.


Ar fi mai multe de spus despre anul 2023, experiența Art Safari, Viața culturală de la Paris pe care am trăit-o în vară, Victor Brauner și refugiul lui din sudul Franței în al doilea război mondial, Edouard Louis și Ostermeier cu a lor istorie a violenței, minunatul spectacol Două ore cu pauză al Gianinei Cărbunariu, dar închei prin a spune că abia așteptam să se încheie anul 2023. Pentru un nou început. Un refresh pe care să mi-l dau vieții. Am învățat că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă ca și cum ar fi ultima, să căutăm bucurie în orice din jurul nostru și să lăsăm răfuielile cu viața și cu cei din jur pentru altă viață. Mai bine le aruncăm într-un spam imaginar, ca nimeni vreodată să nu le găsească și să nu se înfrupte din ele.
 
 Las o imagine cu fiul meu, de pe o plajă din Zanzibar, de la finele anului 2023, când se juca cu niște copii care nu văzuseră niciodată în viața lor vreo jucărie și care au găsit bucuria într-un pet decupat transformat într-o mașină și ale cărei roți erau capacele peturilor din plastic. Niciodată fiul meu nu a fost atât de fericit. Să ne bucurăm de cele mai simple lucruri din viață. Alături de alți oameni. Împreună. Doar împreună!


Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici și în februarie, și în martie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)