În lipsa partiturii desenate altcândva de liste și de planuri, l-am lăsat să crească din el însuși și pe mine, din mine. L-am lăsat să se alcătuiască din întâlniri, din idei venite la timpul potrivit și coborâte în concret, din planete aliniate, din clipe mai puternice ca luna și ca ora, înlănțuite într-un tempo sincopat. I-am căutat pe dibuite, în pas adăugat, susul și josul, m-am lăsat să curg, m-am urcat pe creasta valurilor așa cum le-a ridicat vântul. Și am coborât alunecând în echilibru. Un an improvizat. Care i-a fost tema, mă întreb acum, când cercul i se-nchide cu o coadă de cometă ce se-agață, într-un nor de praf stelar, de tot ce încă nu s-a întâmplat? Cred că frumusețea.
Ianuarie. Trenul e un spațiu al lui ce-ar fi dacă. Poate cadența roților care îngână gândul, poate starea de prag dintre un aici care nu mai e și un acolo care nu e încă, poate mișcarea însăși fac să crească temperatura posibilului până când din fierberea lui se desprinde un contur.
Într-un soi de spleen de început de an care nu promite mare lucru, urmăresc pe ruta Câmpina - București o înregistrare cu ansamblul Les Dissonances interpretând Concertul pentru vioară și orchestră de Brahms, cu niște ani în urmă, la Anvers. Violonistul David Grimal are ceva solar, de mag extravagant, în mijlocul celor optzeci de muzicieni care înaintează prin concert fără dirijor, doar ascultându-se într-un exercițiu de prezență acută, deplină, ridicând alchimia muzicii de cameră la scara orchestrei simfonice. În filmare, câteva gros-planuri: atâta bucurie concentrată pe chipurile lor, atâta spontaneitate și împărtășire, atâta nuanță și precizie, încât la un moment dat îi vezi cum fac saltul de la gest la idee. Mă contaminez pe loc: curiozitate, uimire și un fel de arsură pe care numai frumusețea e în stare să o lase.
Idee în tren: are concert la București la sfârșitul lunii. Nu cu Les Dissonances, e drept, ci cu Orchestra de Cameră Radio, dar pe același principiu elegant-ireverențios al orchestrei fără dirijor. Stelele se așază din numai câteva e-mailuri. Pe 30 ianuarie, în culisele Sălii Radio, becul roșu al reportofonului se aprinde, iar eu, într-o rochie galbenă și o franceză emotivă, îl iau la întrebări pe David Grimal.
Care se deschide efervescent în ora pe care o petrecem împreună. Respiră muzică, dar o și gândește în contextul lumii pentru care îi dă naștere și pe care caută s-o schimbe prin bucurie. La el, virtuozitatea e dublată de inteligență și umor. Se joacă din vorbe, se lasă provocat, provoacă, tachinează delicios. Ireverența lui îmi place, pentru că e răspicată fără să fie tranșantă, propune idei fără să dea verdicte, denunță fără să denigreze. E unul dintre acele interviuri în care simt că fac priză cu interlocutorul și port răspunderea de a dărui starea mai departe. Iese mai bine decât mă aștept și mă poartă mai departe decât îmi închipui. E o materie din care, peste an, cresc gânduri, întâlniri, călătorii.
Februarie. Se lansează Sub cerul liber, stăm în lumină și parcă nu-mi vine să cred că romanul cu care mi-am amestecat atâtea nopți la rând are în sfârșit trup de hârtie și coperte, după ce mai bine de doi ani am crescut odată cu el și am bătut toate recordurile întârzierii de predare a unei traduceri literare. Librăria se umple de oameni dragi și, chiar dacă mă simt ca Piticul Cinabru în timp ce le semnez exemplarele, o fac ca să le-ntorc îmbrățișarea. De neuitat: fragmentul pe care îl citește L. cu voce tare, și mai mult nu spun. Cu L. și A. povestesc despre carte în direct, la Timpul prezent în literatură, și emisiunea iese șnur. Îmi amintesc ce mult îmi place la microfon.
Trei ani fără tata, în liniște.
Din nou Brahms și, în aceeași seară, într-o parcare îngustă îmi țâșnește-n creier, strălucitor, o piesă a lui Sibylle Baier pe care n-o mai ascultasem de vreo zece ani. Oameni noi și timp trecut prin toate stările de agregare. Zile ca o cupă de șampanie sorbită pe neașteptate într-un sfârșit ciudat de iarnă, când mugurii strânși promit să pocnească pe ramurile dintre blocuri, dar e un frig care pătrunde și mă înfioară pe sub haine. Și totuși, e frumos.
Martie. Ciudat.
Aprilie. Prima oară la Târgul de carte pentru copii de la Bologna. De fapt, prima oară la un târg de carte dedicat industriei editoriale, nu publicului. Total diferit. Cinci hale în loc de una, unde se concentrează, luxuriant, tot ce e semnificativ la ora actuală în literatura pentru copii de pe mapamond. Și nu e o copilărie, ci un leviatan de business care împarte timpul în felii de câte o jumătate de oră, un furnicar în care drepturile de autor se vând și se cumpără frenetic, în limbile pământului. Standuri numerotate cu cifre și litere în care mă pierd ca într-un labirint și mă găsesc, aproape la-ntâmplare, după coperta câte unei cărți de care mă îndrăgostesc. Dezbateri la temperatura înaltă a lui acum, dialoguri, întâlniri, idei, paneluri, ilustrații, cataloage, expoziții. Slovenia e țară invitată și iarăși mă mir, în siajul uimirii de anul trecut - când aflasem cum stau lucrurile cu traducerea literară în țara asta mică și selectă -, de viziunea, creativitatea și profesionalismul slovenilor.
E frumos, dar e prea mult și prea deodată. Vuiet. Într-o seară mă lupt cu migrena și-mi dau seama că în ziua respectivă am folosit șase limbi, deși nu vorbesc fluent decât trei. Mi-e foame să descopăr, să aflu, să cunosc, dar mi-o sabotez cu exigențe mult prea mari și cu o fear of missing out care mă descurajează și mă epuizează cam degeaba. Am motive să-mi rafinez teoria potrivit căreia e în fișa postului târgurilor de carte să aibă mâncare puțină și încă mai puține locuri în care s-o poți mânca în tihnă, ca să-ți tragi sufletul chinuit de perfecționism.
Și totuși, comoara: într-un exercițiu de admirație, o observ pe I. cum se orientează cu fler, suplețe și precizie prin magma de cărți și dezgroapă comori pe care le gândește și le pune în perspectivă. Dezgrop și eu câteva: Origen de Nat Cardozo, de care ne îndrăgostim în tandem deasupra norilor, în avionul de întors, și pe care acum, când scriu, tocmai am terminat-o de tradus și abia aștept s-o facem să fie și în România; Un an à Fleurville de Felicita Sala, o carte-sărbătoare cu un concept care aduce împreună gătitul, grădinăritul și comunitatea, învăluite discret în linii dulci, poezie și culoare. Urmează și ea.
Pentru pura mea plăcere, comori aduse acasă: o carte-acordeon despre semințe și încolțire, un album ilustrat despre poeți - în sine un poem, o carte-cartolină cu anotimpuri-personaje și rădăcina poeziei, Cartea întrebărilor a lui Pablo Neruda, în ediția de la Enchanted Lion Books, cu poezia augmentată de ilustrațiile minunatei Paloma Valdivia. O ascult la târg povestind despre durerile facerii acestei cărți, întinse pe șase ani, iar gândul la ele mă face să-i ating paginile cu sfială.
Serile, după preaplinul târgului, e timp de hoinăreală un pic absentă pe străduțele Bolognei, de buticuri cu artizanat din care nu cumpăr nimic, de vin roșu lângă paste cu parmezan și vitrine cu salbe de jamboane, de bancurile în rafală ale minunatei M. și, într-o seară, de sărit gardul, din motive de cazare aflată la capătul orașului și-al lumii.
Un gând frumos la ceas de seară, dar repede înăbușit.
Cam tot atunci un început, sub semnul bucuriei.
Și insula Darvari, un plămân de liniște în vacarmul Bucureștiului, unde ajung din întâmplare și mă întorc, mereu, ca la apa bună.
Mai. Paștele e cu semn schimbat. Mă vindec încet. Printre altele, într-o seară în care plimbarea de trei străzi cu S. și micul A., veniți din Polonia pentru sărbători, se transformă într-o plimbare de trei ore, până în noapte. Cu S. cred că n-am mai vorbit din copilăria mea și adolescența ei, de când făceau părinții grătare pe malul gârlei. Și iată-ne acum.
În altă seară, îmbrăcată-n verde, văd negru-n fața ochilor.
Alt amurg. Ajung în spațiul alb de la Ephémère ca s-o întâlnesc pe Ada Morar, pe care o descoperisem cu câteva săptămâni în urmă, ascultând Dimineața crossover în tren. "Flori de măr" ajunge să-mi îngâne zilele, e o notă prelungă și apăsată în jam-sessionul anului. Iar Ada, atunci, la Ephémère, are ceva astral în înfățișarea albă de silfidă, desculță în rochia de pânză groasă, cântând cu ochii închiși, dar cu un ochi deschis spre înăuntru, încât îi răspund asfințitul oranj, o pasăre și inimile noastre. Coboară din eter abia când îmi dau seama că e iubita lui V., cu care lucrasem cu un an în urmă și care e și el acolo. Admirația tăcută de până atunci irupe în îmbrățișări familiare. Ne promitem să ne vedem peste o lună la Cluj, în zilele de TIFF, la concerte și, poate, la un interviu. În timp ce povestesc cu V., observ cum Ada și S. se îmbrățișează și lacrimile șiroite li se-nnoadă-n barbă. Cântecul ei răscolise ceva adânc.
CellEAST și interviul cu Atanas Krastev. Îl descoperisem cu doi ani în urmă, la prima ediție a festivalului, când mi s-a înscris pe retină combustia de care era în stare când îmbrățișa violoncelul. Curioasă, mă aștept să fie la fel de zvăpăiat și-n dialog și chiar mă întreb un pic cum să-i țin piept. Dar mă întâmpină o surpriză: Atanas e neașteptat de calm și adunat lăuntric. Deschis ca o fereastră, cald și binevoitor, deși îl țin de vorbă până spre miezul nopții, după zile întregi de concerte și jurizare la foc continuu. Respiră povestind. Râdem. Răspunsurile lui se preschimbă într-o confesiune înrâuritoare prin simplitate și sinceritate. Așa aflu despre Concertul pentru violoncel și orchestră de coarde compus de Dobrinka Tabakova, pe care îl cântă peste două zile la Sala Radio, incandescent, și care mi se înșurubează pe repeat în playlistul verii.
Dârdâi cu O. în Cișmigiu până spre miezul nopții - alt miez. Se insinuează schimbarea. Și o prietenie care aștepta cuminte, sub învelișul anilor, să înflorească.
Iunie. Continuă roller-coasterul festivalului de lectură NARATIV, început în primăvară la Școala Centrală și continuat la Timișoara, unde înfloriseră parfumat salcâmii și, pe străduțe, mâțele negre umblau cu coada sus. Descopăr cu uimire că pot să lucrez cu copiii, să-i agăț și să mă las purtată de imprevizibilul minții lor, chiar dacă sunt puțin rigidă la decolare. Mă tratez cu supradoză de Pinocchio și Cyrano de Bergerac. Ne jucăm, dar ce bizar: chiar dacă mă adâncesc tot mai mult în lumea literaturii pentru copii, cea pe care o pipăi și o caut eu e încă pentru un copil ipotetic, din capul meu. Proba de foc e cu copilul real, plin de întrebări, zvâc, plictiseli și idei. De fapt, ca mai mereu, proba de foc e cu concretul.
Interviu vesel cu Oana Purice despre Cărturino și piața de carte pentru copii. Îl facem în scris, dar Oana răspunde atât de inteligent și cu atâta inimă, încât atunci când îl editez chiar mi se pare că am stat de vorbă. Stăm mai târziu, la o înghețată. Oare acum a fost cu flori de tei?
Tot veselă, ancheta cu unsprezece autori români contemporani pe care îi întreb: "Cum scrii când scrii pentru copii?" Fiecare ia joaca în serios în felul lui: Florin Bican intră în papucii de copil, Ioana Pârvulescu savurează întrebările anchetei și-mi face cu mâna de pe un aeroport, Augustin Cupșa rostogolește imagini și stări, Marina Debattista îmi vorbește despre temele-bondar care îi zumzăie pe frecvențele interioare, Victoria Pătrașcu îmi arată lumea nevăzută de sub talpa pantofului. Iese un potpuriu de voci scriitoricești cald și colorat, prilej de reflecție despre sinceritatea în scris.
Ajunge în România Florence Noiville, jurnalistă la Le Monde, ca să-și lanseze proaspăta traducere în română a biografiei Milan Kundera: Scrisul, ce idee! Pe Florence o citisem lacom cu ani în urmă, pe plaja din Sfântu: atunci, biografia Ninei Simone, Love Me or Leave Me, îmi confiscase trei dimineți pe nerăsuflate, cu pauze scurte doar pentru pluta pe spate - o partitură literară la patru mâini (împreună cu fiica ei, Mathilde Hirsch), alcătuită riguros după toate regulile genului, din călătorii de cercetare, arhive și interviuri, dar scrisă suplu și alert, texturat, cu miez și verb. Acum, biografia lui Kundera, prieten apropiat, are altă cusătură: ca să nu trădeze crezul dușmanului declarat al biografismului, Florence a recurs la subterfugiul - și la arta - peticului. Fragmentul evocator. Parte pentru întreg. O biografie ca un costum de arlechin, pe care o lansăm și o dezbatem în vervă la București și la Brașov.
La Brașov, în seara lansării, văd în public un chip familiar. "Oare ne cunoaștem?", întreb și întind mâna. Ce bine, pentru că e C., cu care aflu c-am făcut liceul (ea, cu doi ani mai mare). Se leagă pe loc ceva frumos, care va crește. Seara de la Librăria Humanitas din Piața Sfatului e suflată cu inteligența adamantină a lui Adrian Lăcătuș, apoi, după rață & vin la un fine dining atât de bun, încât francezi și români deopotrivă ștergem farfuriile cu pâine sub ochii siderați ai ospătarului, încheiem sindrofia literară și-o întreb pe C., reintrată între timp pe fir: "Noi unde bem la miezul nopții în Brașovul ăsta?" Mai e deschis doar la Tipografia și-acolo ne găsesc orele mici. Păcat că nu știu încă ce ale bună au și iau doar un Merlot cam obosit. Dar nu-i nimic, că mă întorc. A doua zi de dimineață, de la fereastra camerei mele de pe Colină, văd cum plouă des, rostogolit, peste Brașov.
Bookfestul are ceva căznit, iar la sfârșitul lui, într-un drum de-o oră cu STB-ul prin orașul mohorât, la telefon cu mama, încolțește urgența unei hotărâri. Va crește.
Editura Frontiera lansează Ultima pisică neagră la Kultur 21, în Cotroceni. Moderez evenimentul și mă bucur când seara sare din desfășurător ca să fie plină și strălucitoare. După zile în șir de lansări urlând a pustiu, mă mir cu bucurie când văd oameni veniți din curiozitate și prietenie, dornici să intre în dialog, să întâlnească, să afle.
Concert de mandolină și două seri la rând prind ore de închidere cu I. și D., la vin, măsline și povești. Mijește, frumos, un început de prietenie.
Zece ore pe tren până la Cluj. Cușeta CFR e lucru de pus pe bucket list, nu de făcut tot timpul. Disclaimer: niciodată, sub nicio formă, sub nicio amenințare, nu e de luat locul de sus. E TIFF și anul ăsta chiar nu plouă. Descopăr Clujul aerisit, larg, liber. După anii de șantier mâzgos, centrul respiră și aerul, lumina, cerul au ceva luminos-răcoros, ceva auriu-trandafiriu din Piața Unirii mergând pe Strada Universității, până la Conservator și mai departe.
Cafea tare și bună în Sisters, dimineața, la umbră. Komorebi, cuvântul japonez pentru lumina soarelui prefirată printre frunze și răsfrântă peste zid și caldarâm. În seara de solstițiu, Ada Morar ne cântă "Flori de măr" pe Potaissa, într-un căuș de plante și de piatră. Vinul alb scânteiază în pahare, cerul e de un trandafiriu transparent și din el cade, între noi, cei adunați acolo, un găinaț. Clipă. În altă seară, cu C. și C., fructe de mare la Da Pino. Îi prindem complet nepregătiți, experiența mediteraneeană vânturată pe la nas de fapt e congelată și degenerează într-un mare fâs cu garnitură de n-avem, dar noi suntem cu chef și eu, bătând din gene, îmi exersez maliția ingenuă pe bietul ospătar, până primim deserturile gratis.
TIFF-ul ăsta, filme nu prea pun la inimă. Pun oameni. Dar A ciel abierto / Sub cerul liber îmi rămâne pe retină ca o parabolă despre iertare, de o cruzime împinsă până la limită, până la nerv. Limonov mi se pare de neprivit, dar opt luni mai târziu descopăr - cum adesea se întâmplă în conversațiile cu I. - că l-am expediat cam repede. Poate o să-mi fac din nou curaj.
Tot în iunie, nu neapărat cronologic, Paris. Am zis că vara asta nu pun piciorul și-am zis cu gând să fac pe dos. Jocurile Olimpice se simt deja în aer și-n prețul biletului la metrou, dar eu și R. avem o treabă mai importantă. Curatoriatul sclipitor de la Centre Pompidou își dă și acum măsura: expoziția Brâncuși e ca Brâncuși însuși. Pură. Suplă. Clocotind de idee, dar esențializată până la linia cea mai clară. Volumele sunt active în spațiu, traseul îți poartă pașii de la o lucrare la alta, informația e doar atâta cât să poată fi asimilată și să lase loc pentru uimire. Lumina și aerul par integrate în ansamblu.
Ce n-aș vrea să uit vreodată: cum se profilează Păsările în văzduh, din materii mergând de la calcaros la metalic, pe deschiderea vitrată înfățișând panorama Parisului sub o învârtoșare de nori. Cum Somnul lui Rodin e desăvârșit, dar Somnul lui Brâncuși, pus lângă el, e gând. Cum duhurile oceanice ale lui Gauguin par un kitsch căznit pe lângă Cumințenia pământului. Cum Nou-născutul urlă arhetipal. Și cum o poartă gorjenească răsădită în inima Parisului nu-mi pare deloc exotică, ci fibra ei lemnoasă mă face să-ntind mâna s-o ating. Lʼart ne fait que commencer. Arta în stare de ivire.
Paris, din mers: plouă mărunt peste bazinul colorat din Place Stravinsky. Grădina de la Musée Rodin miroase dens a trandafiri în zeci de specii, fiecare altfel. Formule pʼtit déjeuner e mai ieftină în centru, cu coaja baghetei mai crocantă și croissantul poate nu chiar congelat. Vitraliile de la Sainte-Chapelle îmi taie răsuflarea. Descopăr ce bucurie poate fi să mă plimb prin Galeriile Lafayette ca prin muzeu, fără să strâmb din nas că ce-mi trebuie mie shopping. Pe acoperiș plouă. Selfie în două cu Opéra Garnier pe fundal și cu orașul-furnicar vuind sub tălpi, transparent, dincolo de parapetul de sticlă. La coborâre, bineînțeles, macarons de la Pierre Hermé. Descopăr o cafenea micuță la câțiva pași de Panthéon, cu mese afară, sub platani, și peste drum o librărie portugheză. Cu genunchii la gură într-o lojă de teatru à la française - făcută pentru alte corpuri, din alte timpuri -, vedem Cyrano într-o montare clasică, fără ca lipsa de artificiu și aggiornamento să-i ia ceva din strălucire. În aceeași seară aproape o târăsc pe R., prin frig, până pe Pont des Arts. Dar e ultima și Pont des Arts, deși pe dinafară e un clișeu moțat, pe dinăuntru, pentru mine, este cuib: acolo mă întorc de fiecare dată la Paris, măsurându-mă cu mine cea de data trecută. Bilanț și barometru. Câteva minute cu coatele pe balustrada rece și cu ochii în tangajul întunecat al Senei, care îi oglindește malurile sclipitoare, aurii. Gând: data viitoare, când va fi, să fie altfel.
Pe David Grimal îl reîntâlnisem înainte de plecarea la Paris, într-o seară la Sala Radio când gafasem cu deliciu. Peste o săptămână ajung cu întârziere la biserica Saint-Leu-Saint-Gilles din arondismentul 1 chiar în seara ultimului concert LʼAutre Saison, cu Sarah Nemțanu, fermecătoarea ei rrromână grrraseiată și cvintet de coarde. E anul încheierilor pentru două dintre proiectele importante ale lui David Grimal - ansamblul Les Dissonances și seria de concerte pentru oamenii fără adăpost LʼAutre Saison - și în aerul bisericii gotice plutește o nostalgie amestecată cu recunoștință, admirație, uimire. De la voluntarii cu păr argintiu, primește în dar integrala Victor Hugo - câteva zeci de kilograme de cărți -, iar la sfârșit, când vorbim, îmi spune un lucru care se va adeveri și pentru mine: Faut arrêter les choses tant qu'elles sont encore belles. Programul cu Bartók, Brahms, Enescu mă face să plec dansând pe străzi. Piruete la metrou.
Și să nu uit de șoricel. Într-una din seri, cumpăr cu R. cel mai bun vin, cele mai împuțite brânzeturi și cea mai crocantă baghetă, ne pregătim un ospăț gourmet în cameră și deschidem larg ușile terasei, spre cerul parizian pe care norii se adună electric. Ciocnim pentru sfârșituri, căci fiecare însetează după câte unul. Savurăm postgustul. R. are o frumusețe de gazelă fină, dar când paharul cu picior îi rămâne în aer și-mi privește, cu ochi mari, peste umăr, parcă zâmbetul nu-i chiar al ei: "Uite! O... broscuuuță!" Mă întorc spre terasă, la timp ca să văd cum vietatea care o străbate în fugă nu e amfibian, ci un șoarece păros cât nuca. Jerry, vrei brânză? Suntem la etajul unu al unui bloc din buricul Parisului. Și mai avem de stat trei nopți în același Airbnb sinistru.
Iulie. Aproape șapte ani în editura care mi-a dat o profesie, o echipă, o mulțime de șanse și unele bătăi de cap se încheie kunderian într-o dimineață când grămada cere vârf și îl primește. Trebuia să se întâmple. Într-o oră tranșez ce trena de multă vreme și mă hotărăsc să retez eu firul slăbit de care atârnam într-o stare care nu mai era a mea. Faut arrêter les choses tant qu'elles sont encore belles. Plec și las loc. Las colegi, cărți, bucurii, împliniri, hopuri, întrebări, prefaceri, întâlniri, căutări, las teambuildingurile ad-hoc cu mici de la Obor, învăluite toate într-un gând de recunoștință. Dar las și un tegument de crisalidă în care nu mai era loc de întins aripi noi. O frontieră.
Aripile mi le întind spre Deltă, fără de care nu mi-e anul an. O săptămână la Sfântu cu O. îmi rămâne pe retină ca un album foto în cele mai vibrante culori Polaroid. Și nu doar culori. Aroma cafelei de origine din tonețica lui C. de la drum, pe care ne-o lasă la liber cât trage el o fugă de o mie de kilometri până la Timișoara. Răcoarea bună a dimineții, înțepată de foșnetul ierburilor deltaice și de zumzetul unor insecte necunoscute, se dizolvă prea devreme într-o caniculă cum n-am mai pomenit. Briza sărată de la etajul nou deschis al terasei de pe plajă e binefăcătoare când pielea încinsă nu mai rabdă soarele. Acolo ne retragem și citim pe rupte, drăgălim mâța de pripas și ne facem selfie-uri ineptuțe de fete în vacanță. Gustul berii de-a doua, pe care nu trebuia s-o mai bem în arșița prânzului. Savoarea caviarului cu unt topit și cu Crisecco. Aromele ospețelor doamnei E., de două ori pe zi, din peștele prins în zori și legumele culese din grădină. Pepenele rece, după-amiaza, la trezire. Vinul alb crește la loc în pahare când C. e prin preajmă.
Marea scânteietoare o încercăm în toate ceasurile zilei, iar în ajunul plecării nu ne mai vine să ieșim și două ore facem tumbe prin valuri, până ni se murează și sufletul (ba nu). Somnul leneș de după-amiază, departe de colții lui trebuie. La răsărit, un cățel flocos ni se pripășește lângă șezlonguri și încă-i simt blana sub tălpi. Apusurile la vărsare. Un Beagle ne conduce noaptea până pe plajă și ne păzește conștiincios până ne facem damblaua. Drumul prin beznă și nisip pe care ascultăm black metal, ca să speriem șacalii eventuali. Bălăceala sub stele, în clopotul argintiu al lunii, alterează percepția sonoră, spațială, epidermică și îmbracă totul într-o membrană minerală. Licuricii acvatici beculesc cu electricitatea acumulată peste zi când faci valuri cu mâinile. Cicadele, țânțarii, mirosul de repelent pe pielea îmbuibată de soare. În serile la cârciuma din sat, cu limonadă & Magic FM, ne întâlnim pe drum cu tauri. În parcul de pe dig, noaptea, ne dăm în leagăn la o sută șaizeci de grade și ne punem viețile la cale. Concertul din Köln al lui Keith Jarrett ne îngână pe repeat diminețile, după-amiezile, serile, nopțile, până ne intră în circumvoluțiuni, în oase, pe sub piele. Și Doamne, cât am râs!
La T., grădina maicii A. e sinceră, amestecată, izbucnită dintr-un preaplin sufletesc. Fasolea se cațără luxuriant pe unde apucă, un smochin pitic se obișnuiește la munte, dintre pietrele de râu răsar petunii și cârciumărese colorate, crăițe, trandafiri și tufănele, o pasăre colibri zbârnâie din aripi pe înserat. Dimineața perfectă: în liniște, cu biografia lui Enescu în poală, trag de o cafea furișată. O ciocănitoare. Un măr cade din pom - poc! Se aude pârâiașul de după zidul mânăstirii, iar de sus, toaca și slujba la care ar trebui să fiu și nu sunt. Iarba e plină de gâze, aerul, împuns de ciripituri ritmice. Lumina de la ora nouă dimineața se prefiră printre crengile pomului din fața mea - din nou, komorebi. În ultima seară fur câteva ore în leagăn cu M. Suntem doar noi două, o vulpe și greierii. Ne amintim din liceu și râdem până ne doare, ne gândim la ce va fi și cum va fi. E bine să ai pe cineva în stare să viseze cu tine.
Ce cărți rod: Inocenții, Ioana Pârvulescu. Despărțirea de București, Victor Ieronim Stoichiță. Rătăciri deliberate, Doina Borgovan.
August. 33. Ce-o să fac din ei? Încotro o să mă poarte și cum o să mă schimbe? Ce-o să le adaug în afară de timp?
Cu o seară înainte să-i împlinesc, când vârsta veche a trecut și vârsta nouă nu e încă, lumina din grădina de la țară are și ea o strălucire de prag. În mierea ei transparentă, F. declanșează silențios, nu mai aud obturatorul și aproape mă destind. F. are ochiul bun și ies câteva fotografii în care chiar mă recunosc. De ziua mea mergem împreună la schit, prin pădure, iar pe înserat o vizitez pe tanti Geana, țărancă de nouăzeci și doi de ani cu grație princiară și femeie-pildă de la care îmi trag putere.
C. mă cheamă la Brașov și chiar mă duc. Cheful începe cu două curcubeie pe cerul gării, eclere cu fructe și Crisecco în casa ei de fetiță pe care și-a amenajat-o singură, ca un bărbat adevărat, cu patentul și ciocanul. Chapeau! Mâțul Calistrat zis Trică mă ignoră suveran doar când nu-mi sare-n poală, nu răspunde decât dacă-l strig cu nume și prenume, iar noaptea mi se adună în creștet și mă privește sticlos, cu ochii verzi, prin întuneric. Zât de-aicea!
Plimbare lungă noaptea, aiurea pe străzi, și conversație spumoasă în Turnul Alb. Creveții la cuptor de la Juicy Crab sunt fa-bu-loși, mănânc până la coate. Dimineața, mic-dejun așezat la Omelett, care devine locul meu. Dichisuri dulci de la Inspiratio, alt loc. Râșnov de două ori într-o zi, pentru conferință și concert. E timp la prânz și pentru salată improvizată, cu castravete-n frunte, și pentru somn de amiază. Brașovul are alt ritm, timpul curge altfel - îmi dă cu virgulă, dar mi se potrivește. Pe înserat, la Râșnov, număr cinci curcubeie. Byron cu Muse Quartet, "Marea". Și om la lună sub luna plină. Bere amăruie.
În ultima seară, la volanul furiei cu kilometri matusalemici, C. mă centrifughează luând un giratoriu de cinci ori. Ce înseamnă să rămâi fără aer de râs! Iar mai târziu și plâng un pic, ca să se vadă câtă viață încape într-un weekend. Momentul adevărului în fața șifonierului fără uși, ca o Madame Armoire îmbrățișătoare. Zice C.: "Pe cuvânt dacă m-am gândit că te chem să stai cu mine-n casă aproape fără să te cunosc!" Ba eu mă gândisem.
Sfârșit de lună: Gala HOP la Alba Iulia. Un exercițiu de scris încordat, noapte de noapte, despre cele patru ore de concurs ale fiecărei seri. Treizeci și cinci de actori tineri trecuți prin câte trei probe - încerc să-i cuprind în cuvinte și simt că-mi scapă printre crăpături. Aer acidulat, puțină stinghereală. Gânduri despre începuturi, curaj, exuberanță. Și despre corpul iridescent al actorului, fiecare un mănunchi de corpuri posibile. Trei rânduri de aplauze.
Septembrie. Îmi caut ritmul după jazzul verii. Toamna vine cu așezare și eu aștept cu așteptarea semințelor.
Vineri, 13. Dimineața, conferință de presă SoNoRo. Cărturești Modul se transformă într-o mică sufragerie primitoare, jovială, rafinată, ca o pregustare a festivalului care va începe într-o lună și jumătate. De ce n-am fost atentă până acum? Descopăr, îmi vin idei, iau notițe. Pun la cale un interviu cu R. și D., despre cum fac ei să fie frumos pe norul SoNoRo. Îmi trece prin cap ce lucru bun e să ai prin preajmă oameni cărora le sclipesc ochii.
Seara, la Ateneu, se aude vioara lui Enescu. Și e rotund.
Din nou, Brașov. La Șteo, Ana Barton dă autografe cu cerneală verde pe prima ei carte pentru copii: Iepurele Alexandru și fructele prieteniei. Mă bucur pentru ea cu bucuria celui care ia parte la nașterea unei cărți și-i suflă vânt în pânze, pentru ca apoi s-o regăsească în brațele cititorilor cu o viață proprie, colorată și împlinită, adesea diferită de ce se așteptase. Cele mai filozofice întrebări din public vin de la categoria de vârstă cinci-opt ani. Mă-ndoaie.
În Șchei, Laboratorul lui Serafim cu Adriana Scripcariu. Juicy Crab, passage obligatoire. Găluște cu prune împreună cu M. C., apoi din nou Tipografia, până târziu, cu stat la povești și bere după vin. La miezul nopții ne întoarcem pe jos până la cazare - răcoare pe Livada Poștei - și nu ne papă ursul.
Interviu online cu Thomas Schlesser, despre Ochii Monei: vervă carismatică, salturi prin istoria artei, dialog complice care sparge crusta textului și încearcă să ajungă în adânc. La sfârșit, ne mulțumim unul altuia pentru dans.
Termin de tradus strălucitorul eseu al lui Sam Fitoussi despre cultura woke în cinematografia recentă și abia aștept să facă valuri. Mai e puțin.
Pe 30 ale lunii, Ziua Internațională a Traducătorului. E Caravana ArtLit la Cărturești Modul și ne adunăm șăgalnic în jurul Sfântului Ieronim, magul acestei alchimii secrete din a cărei bucurie - ha! - roboții n-o să guste niciodată: TrAducem împreună din engleză, franceză, spaniolă, italiană și greacă, e o seară cordială, cu gura până la urechi, iar Capra domnului Séguin de Alphonse Daudet își trăiește gloria de pe urmă sub condeiul meu și al bunei E., înainte s-o pape lupul în cel mai savuros absurd avant la lettre.
Octombrie. Încep să-mi simt sinapsele prăjite de iureșul anului. Traduc pe rupte o carte dureroasă și strălucitoare de Yiyun Li, îi caut muzica în limba mamei.
Recitalul Martei Argerich la Ateneu e pur, intens. La César Franck parcă se luptă pianul cu vioara, eu mă țin strâns de fotoliu și-mi țin și respirația, I. îmi cere încă un șervețel...
A doua zi se deschide stagiunea Filarmonicii. Mi-era dor. Îi bâz-bâz-bâzzz pe I. și D. până când mergem. Am un motiv și motivul e Concertul în re minor pentru vioară și orchestră de Sibelius, cu care am o poveste frivolă: sfârșitul primei mișcări îmi evocă, implacabil, centrifuga mașinii de spălat. Nu pentru c-aș împroșca cu proză peste frumusețea lui ascetică, imponderabilă, nevralgică, ci invers: pentru că odată, când îl ascultam prin casă, se întâmpla să fi băgat niște rufe la spălat și brusc mi s-a părut că și mașina cântă Concertul lui Sibelius, împreună cu aerul și cu pereții. Anotimpurile lui Aleksandr Glazunov sunt ca un dans de libelule strălucitoare. Și aproape dansând plecăm și noi spre un Magheru care bubuie scăldat în noxe, vorbind despre Messiaen și Barenboim. Pe străduțe, prin parcare, prin Mega, repet de parcă mi-au sărit arcurile: "Ce frumos, ce frumos a fost!" Și zice bine D.: ce lucru bun că știm să ne dăm seama de toată frumusețea asta.
Iar am zis că nu mă mai duc la Paris și iar mă duc. Cum să nu, când la Philharmonie e concertul de adio Les Dissonances? Doar nu cu vraja asta a început anul? Plec cu două zile mai devreme, prind răsăritul din avion și aflu aproape din întâmplare că Orchestra de Cameră Radio are concert la Centquatre în aceeași dimineață, la Summitul Francofoniei. Shuttle-ul de la Beauvais și metrourile se leagă șnur, valiza albastră trece fluierând de controlul antitero și aterizează în spatele unei boxe, iar eu, care pe drumul prin arondismentul 19 mă simțisem nu la Paris, ci în Maroc, ascultându-i, mă simt acasă. Ce sprințăreală e Mendelssohn! Sunt mulți copii în sală și, din primul rând, o moțată durdulie dirijează și ea. Un zâmbet în colțul ochiului.
După-amiaza, înghit Orsay cu noduri. Știu că nu-mi ajung două ore și mă vântur absent pe etaje, îi dau bună ziua lui Courbet și zăbovesc un pic la Angélus, mă-nghesuie mulțimea la Monet și Renoir, Noaptea înstelată e itinerată, deci de data asta n-o văd, cobor pe la Camille Claudel și nu-mi ajunge. Până când, într-o alveolă de la etajul unu, mă recunosc într-o pânză de Aristide Maillol și-n fața ei mă umflă plânsul. La ieșire zăbovesc pe trepte, lângă elefant, acolo unde cu un an în urmă mâncam tartă cu lămâie printre lacrimi de ciudă că WizzAir îmi rătăcise valiza, acolo unde Mona și Dadé ai lui Schlesser se reîntâlnesc, în roman, cu îndrăgostiții de la Luvru. Pornesc haihui pe străzi.
A doua zi, catacombele de la Saint-Sulpice, suprarealiștii de la Pompidou (revelație: Remedios Varo!) și trei flori la Écume des Pages, care mă găsesc cu un teanc de Sempé în poală. Seara, când trec pe Rue de la Huchette, văd că La cantatrice chauve a ajuns la reprezentația cu numărul 20.000. Când mai trecusem pe-acolo în 2018, era la reprezentația cu numărul 18.000. Cântăreața dodoloața. Clătita mea cu portocale, flambată cu Grand Marnier, de la Chez Suzette. Îi inspir aroma în mijlocul străzii și onomatopeea mi-o surprinde o trecătoare - știu după chicotitul ei cristalin. Două ore pe Pont des Arts și-mi dau seama că mi s-a împlinit gândul din iunie: acum e altfel. Altfel decât atunci, dar și decât aș fi vrut. Place des Vosges pe ploaie, oamenii fac picnicuri sub umbrele. Și Doamne, cum mă chinuie ghetele portocalii pe piatra cubică!
În sfârșit, concertul pentru care am venit. Prima oară la Philharmonie, cu arhitectura ei minerală, de diamant neșlefuit. La o adică, sala Pierre Boulez poate să-ți taie răsuflarea. Les Dissonances sunt strălucitori, cu strălucirea lor și poate, cu a gândului că e pentru ultima oară. După Concertul în amintirea unui înger de Alban Berg, urmează bisul lui David Grimal. Înainte, un cuvânt scurt, dar șfichiuitor, despre sfârșiturile timpurii. Dedică bisul tuturor celor pe care moartea i-a răpit prea devreme. Și începe o Ciaccona hăituitoare, cu un sunet iridescent care îmi strânge carnea pe oase și se înalță, se înalță, se înalță. Mă umflă un plâns scurt, dar acustica sălii îmi amintește c-ar cam fi cazul să mă stăpânesc. David Grimal se încurcă un pic la sfârșit, ce dacă?, e cu atât mai om. Să nu uit vreodată sfertul acela de oră și să nu uit cum, frumoși, la sfârșitul serii, muzicienii împânzesc scena cu îmbrățișări. Parcă sunt cvartetul de pe Titanic.
La jumătatea lunii, lună plină. Și turneul lui Stanislas la București. Lansăm albumul de bandă desenată Doi copii pe Lună și avem parte de niște zile voltaice, cu dezbateri, presă, întâlniri, radio, autografe. Toamnă însorită de pe Lascăr Catargiu și până pe Berthelot, uimirea netrucată a desenatorului francez în fața arhitecturii scorojite, umorul inteligent al lui Agathe și starea pe care ți-o dă prezența oamenilor buni. Mergem împreună la Ateneu, Aurora lui Kristjan Järvi e astrală, și din nou Sibelius. Kyralina, Verona, Pâine & Vin, Camera din Față, mansarda editurii de pe Vatra Luminoasă. Totul iese șnur.
Noiembrie. Luna începe cu SoNoRo și starea festivalieră mă cuprinde în plin vuiet de București. O stare de desprindere, în care știu că orice ar cuprinde zgura zilei și oricâtă oboseală aș duce pe umeri, de la șapte seara mă așteaptă o picătură de rafinament și frumusețe. O stare de împărtășire, pentru că după câteva zile și chipurile de pe scenă, și cele din sală devin familiare, se țese pe nesimțite o pânză care ne acoperă pe toți, artiști și public, și ne face una.
Ex libris, tema de anul acesta, e construită inteligent, erudit și neașteptat de jucăuș. Diana Ketler și Răzvan Popovici sunt primitori și joviali în deschiderea fiecărui concert, ca niște căpitani de zbor la decolare. Cântând, lui Mi-Sa Yang îi aleargă prin vene o asemenea electricitate, încât se ridică de pe scaun aproape sub tensiune. Seara în Expirat e un jam-session scânteietor pe acorduri de muzică clasică. La Recul, Concertul lui Dvořák răsună copleșitor aranjat special pentru Andreas Brantenlid la violoncel, cu sextet de coarde. Povești cu contrabasul. Târziu, după concert, mâța Cappuccino mi se ghemotocește, dulce, pe umăr.
Curând, Viena. Fiindcă mi-e dor de prieteni, mi-e dor de oraș și, mai ales, mi-e dor de mine din răstimpul când încercam să-mi fac cuib între fațadele lui glaciale. Clinchețitul tramvaiului D pe Ringstraße e același, aceiași sunt și garderobierii români de la Musikverein când mă duc la Haydn-Quartett, același e Domul învăluit în norul cu miros de frig, și bălegar, și punci. Dar eu?
Pentru delicii intelectuale complete, combin expoziția Rembrandt-Hoogstraten de la Kunsthistorisches, descoperită din întâmplare, cu un Käsekrainer aiuritor de bun, înfulecat ilicit și din picioare. Cârnat cu puroi de brânză, așa-i rămâne numele. Tur ghidat la Konzerthaus: un déjà-vu când îmi amintesc că și acolo s-a turnat sordidul film al lui Haneke, The Piano Teacher. Citesc în Stadtpark, lângă gingașele de rațe care se bat pe napolitanele mele Manner. Fluturi mari, albaștri, la Schmetterlinghaus, dar mie nu mi se prind în păr. Schnitzel cu Kartoffelsalat și dulceață de merișoare, un caniș dulce, de cinci săptămâni, pe Porzellangasse. Haihui la înserat pe străzile cu vile din districtul 18, iar într-o după-amiază, chit că îngheț, mă întind la încrengătura rădăcinilor unui arbore secular din Türkenschanzpark. Și stau, și stau, și stau. Fur o frunză cerată, o aduc acasă. Și ratez lamentabil, nici eu nu știu de ce, expoziția Chagall de la Albertina, așa încât nu-mi rămâne decât să-mi bag unghia-n gât și să admir Le violoniste bleu doar pe cartolina 10 × 15 adusă de la Orsay. Vorba vine, că nici nu știu dacă era acolo.
O bucurie izbucnită își lasă pulberea pe chip, pe haine și pe aer.
Decembrie. Și asta n-a fost tot.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)