Vorbe, vorbe, vorbe...

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.


Volumul Vorbe, vorbe, vorbe... a luat naștere la inițiativa istoricului și jurnalistului Steliu Lambru, care a provocat-o pe doamna Dorina Lazăr la o serie de confesiuni, în mai multe zile de interviuri și a făcut-o să-și retrăiască viața, începând cu primele zile de la Hunedoara și până astăzi.

Vă invităm să descoperiți această carte plină de culoare, autenticitate și umor și să vă lăsați purtați prin epoci și întâmplări din viața personală, teatrală și socială a acelor timpuri, însoțite de numeroase și inedite fotografii de familie, din arhiva personală, dar și din bogata carieră de actriță de teatru și film.

O poveste începută la Hunedoara și continuată în București, într-o clădire emblematică de pe Calea Victoriei. Și pagini de carte care refac, tandru, un parcurs... deosebit. Vorbim despre actrița Dorina Lazăr, cea care a condus Teatrul Odeon mai bine de două decenii. Volumul Vorbe, vorbe, vorbe... Dorina Lazăr în dialog cu Steliu Lambru cuprinde toate luminile și umbrele unei vieți petrecute pe scenă.



Vă propun să începem cu universul copilăriei și familiei.

De fapt, eu sunt Lazăr Teodora. Pe mine, în acte, așa mă cheamă. Părinții mi-au dat numele acesta pentru că pe tatăl meu îl chema Lazăr Tudor și pe mama Lazăr Cornelia. Pesemne că m-au răsfățat, Teodora suna prea aspru pentru un copil mic, și atunci mi-au zis Dorina. Și Dorina mi-a rămas și pe afiș pentru că eu când am terminat Institutul de Teatru, maestrul Ion Finteșteanu, care mi-a fost profesor, mi-a spus să fiu atentă că era o actriță la Constanța, care se numea Lazăr Teodora. Așa că am rămas Dorina Lazăr. El, de altfel, avea darul de a găsi nume actorilor. Avusese înainte un student Gheorghe Popovici, căruia i-a spus: "Gheorghe Popovici nu sună bine. Pe ce stradă stai?" "Pe Poenaru-Bordea". "Uite, să te prezinți Gheorghe Popovici-Poenaru". A fugit bietul Popovici-Poenaru, e undeva prin Canada, dacă mai trăiește. Mai e un actor, Ion Gheorghe-Arcudeanu, pe care îl chema Ion Gheorghe. L-a întrebat: "Pe ce stradă stai, Ghiță?" "Pe Arcuda." "Ia uite, Ion Gheorghe-Arcudeanu", și așa i-a rămas numele.

Revenind: m-am născut la Hunedoara, în 1940, pe 7 noiembrie, la ora 5:00 dimineața, acasă. Până a fugit tata să aducă moașa eu n-am mai avut răbdare și m-am născut! Într-o căsătorie bizară. Spun bizară, deoarece era între un bărbat de treizeci și opt de ani și o fată de optsprezece ani. Tatăl meu era din Regat, din Ialomița, din comuna Gheorghe Lazăr, a făcut școală de brigadieri silvici la Brănești și a fost repartizat la Hunedoara, la Ocolul silvic; de unde, de altfel, a și ieșit la pensie. În anii aceia, deci trebuie să fi fost prin 1937-38, nu existau hoteluri și, oricum, un tânăr brigader silvic n-ar fi avut bani să stea la hotel. Și-a găsit gazdă la Țârlea-baci. Nicolae Țârlea, bunicul meu, era zidar, lucra și în uzină, era zidar șamotor la furnalele Siemens Martin și făcea și case. Și apoi, când mai îmbătrânise, făcea mai ales gropi de cimitir. Țârlea-baci avea o fată, Cornelia, sau cum i se spunea în casă Bobo (păpușa), care la șaptesprezece, optsprezece ani era atât de frumoasă, cum zic regățenii, că îngheață puțul! Erau două fete frumoase în Hunedoara, fata lui Țârlea-baci și fata lui Fărcaș, "Mari a lui Fărcaș". O chema Maria, îi ziceau "Mari a lui Fărcaș", Fărcaș era măcelarul din oraș. Superbe amândouă! Mai târziu, un fotograf i-a făcut mamei o serie de fotografii, pe care le-a expus în Italia, la o expoziție. Una dintre fotografii a rămas rătăcită prin casă...

Tata era foarte vrednic, un om plăcut, un om drăguț, de casă și cuminte. Și părinții mamei l-au îndrăgit și când a cerut-o de nevastă bunicul meu a fost fericit. A zis că o dă după un om cumsecade și vrednic. Și chiar așa și era... Dar s-a dovedit că n-avea cum să meargă căruța; era prea mare diferența de ani dintre ei și, mai ales, diferența de aspirații. Mama era la început de viață, voia să știe, să cunoască, să vadă, să se ducă cu patinele, să înoate, să aibă viață socială. Îmi spunea odată: "Tu, voiam să mă duc și eu la Cazină". "Cazină" la Hunedoara era Cazinoul. Era un fel de sală de cinema, de întruniri și de baluri; aparținea de uzina siderurgică. Iar tata, săracul, după o zi întreagă de străbătut pădurile, odată ajuns acasă cădea zdrobit de oboseală. Pe vremea aia nu erau autobuze să te duci "pe păduri". Mergea cu bicicleta, cu calul, pe jos, venea prăpădit de oboseală și adormea brusc. Așa se face că, într-o dimineață, atunci când s-a sculat lumea din somn, nu mi-am mai găsit nici eu mama, nici el nevasta, nici bunicii fata. Fugise de acasă. Își făcuse valiza și fugise de acasă. Singura care știa de toată povestea asta, și atât îmi pare de rău că nu am făcut cercetări cât mai era în viață, era mătușa mea Victoria, cumnata ei.

Ei erau doi frați, mama și cu fratele ei Niculae, și cu siguranță că Victoria știa. Bun, deci a fugit de acasă... Când faci o casă și pui bradul în coama casei, se spune în popor că trebuie să sacrifici un animal. De obicei, se taie o găină și se pune lângă brad. Asta e mai ales aici, în Regat și în Oltenia. La noi nu prea era obiceiul cu tăiatul găinii. Bunicul meu tocmai le făcuse casă alor mei și era casă pogană, frumoasă și mare. Și iată că s-a întâmplat necazul! Mama s-a urcat în tren și a plecat la Timișoara, iar noi n-am știut nimic. La Timișoara s-a angajat casieră la CFR și s-a înscris la cursuri de teatru. Și a făcut acolo Conservatorul, patru ani, avându-i ca profesori pe Ștefan Braborescu, mare artist la vremea aceea, și pe Lili Bulandra, sora lui Toni Bulandra.

Ce vârstă aveați când a plecat?
Cinci ani. Eu aveam vreo cinci ani și ea avea vreo douăzeci și trei.

Se întâmpla, deci, prin 1945?
Cam așa. N-am văzut-o, cred, vreo doi ani. Nu mi s-a dat voie să merg la ea, iar atunci când a venit la Hunedoara, am fugit, nu am vrut s-o văd. La un moment dat, țin minte că m-a luat bunică-mea și ne-am dus totuși la ea. Era pentru prima dată când mergeam cu trenul, era pentru prima dată când petreceam o noapte într-o sală de așteptare, iar la Timișoara, era pentru prima dată în viața mea când vedeam o sală de teatru. Nici prin cap nu-mi trecea că peste ani o să revin în aceeași sală, de data aceasta ca actriță.


Viața a continuat...
Anii au trecut, tata s-a mutat în casa cea nouă, care era numai jumătate gata pentru că bunicul meu, dacă a plecat fiică-sa de-acasă, n-a mai terminat și jumătatea ei. A terminat numai jumătatea tatei, a tencuit-o și ne-am mutat amândoi acolo. Era destul de ciudat că stăteam numai cu tata. Mi-era frică pentru că el pleca la pădure dimineața, la ora cinci, și eu mă trezeam într-o casă goală și pe jumătate nelocuită. Noroc că strada era plină de copii, era locul de joacă al tuturor copiilor de pe strada aceea.

Ce era în partea de casă neterminată?
Jos în curte era groapa de nisip, unde noi ne aruncam de sus. Iar în interior, pe schele, ne improvizasem o scenă unde dansam cazacioc.

Revin puțin la mama dumneavoastră. Cum a fost revederea?
Am fugit, n-am vrut s-o văd. Am aflat că a venit în Hunedoara; am văzut-o în colțul străzii, departe, și am fugit și n-am vrut s-o întâlnesc.

Știați că vă părăsise?
Cum să nu!

Nu vi s-a spus altceva, nu vi s-a spus că plecase pentru un motiv oarecare?
Mi s-a spus că "Bobo" nu mai e, dar ce nu te omoară te întărește. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care mi-a dat-o, cu toate încercările, pentru că pe mine m-a întărit. Când hotărăști de la șapte ani că vrei rochia așa, și nu altfel, că vrei să citești și nu să dormi, că vrei să te duci la film și nu să coși la lucrul de mână, toate "întâmplările" astea te construiesc într-un fel. Și la școală eram printre cei care hotărau în clasă, printre cei care aveau opinie. Mi-aduc aminte odată, nu mai știu când, ne-au trimis la Deva. Eram vreo patru fete care jucam tenis de masă, era un concurs la Deva și ne-au trimis și pe noi, iar pe mine m-au pus responsabilă cu grupul. Am o verișoară, singura care mi-a mai rămas din neamul de la Hunedoara, care-mi tot zice: "Mă, tu de mică ai fost lider, de mică ai fost organizată." Da, nu știu, probabil!

Cum era Hunedoara copilăriei dumneavoastră?
Ah, ce bine era și ce frumoasă era! Strada mea unde stăteam cu tata, unde aveam noi casa, nu era pietruită, asfaltată. Noi eram pe la mijlocul străzii; dintr-un capăt al străzii până la noi erau vreo zece case, de la noi până în capătul celălalt erau vreo alte zece case. Un capăt de stradă dădea într-o baltă plină de stuf, plină de broaște, care îngheța iarna și pe care te puteai da cu patinele. Iar dincolo de baltă se întindea o pășune uriașă unde venea Nica-neni care era cea mai murdară femeie pe care am văzut-o în toata viața mea. Sărăcuța! Ea îngrijea vacile, atât avea, patru vaci. Și ne bătea cu biciul, ne alunga, că îi "dripuiam" iarba, adică i-o călcam în picioare.

Era unguroaică? I-ați spus "neni".
Nu, nu era, acolo era un amestec de limbi. Dar Hunedoara a fost sub unguri. Bunica mea a făcut școala la unguri și vorbea bine ungurește. Păcat că nu m-a învățat și pe mine, mare păcat! Eu puteam să învăț, am darul limbilor, prind ușor. Bunicul meu a făcut războiul, a fost ca la Rebreanu, român sub armă ungurească.

Unde a luptat?
N-a luptat, n-a fost trimis pe front, nu știu exact. Ce ne povestea era că îi puneau să înfigă baioneta în căruțele cu fân care treceau granița ca nu cumva să fie români care se ascundeau. Era la graniță. Nu trebuia să fie români care treceau din pământurile stăpânite în Transilvania, în Regat.

Ce etnii locuiau în Hunedoara? Erau numai români?
Nu, erau de toate. Cele mai bune vecine ale noastre erau unguroaice, doamna Benedek și doamna Móldovan, am lucruri de la ele. Lampa din colț este de pe vremea Mariei Tereza, am vase și farfurii. Țin minte că plecasem la București, eram în anul I, și când m-am întors în vacanță, ele "și-au desfăcut casa", urmau să plece din Hunedoara. Dăduseră bunicilor mei și mătușii mele Victoria, minunata Victoria care a jucat un rol foarte important în viața mea, o uniformă de husari și o sabie. Iar eu dădeam spectacole. Puneam toate alea pe mine și le făceam spectacole în curte verișoarelor și bunicilor.

Vecinele știau românește bine?
Da, dar vorbeau cu accent. Făceau niște prăjituri, Doamne! Și strigau peste gard: "Dorino! Dorino! Gyere ide!"

Maghiară vorbiți?
Știu puține cuvinte, dar am darul de a mă descurca. Colegii mei spun că mă descurc oriunde m-aș duce.

Germani erau în oraș?
Erau, cum să nu?! Vis-à-vis de noi stătea familia Vanek care avea doi copii adolescenți: Bubi Vanek și Stela Vanek. Când s-a terminat războiul, rușii i-au luat pe copii și i-au dus în Siberia. Bubi s-a întors, dar sora lui nu s-a mai întors. Îmi aduc aminte când au venit armatele ruse... câți ani puteam să am? Mama era încă acasă, era undeva prin 1944 când rușii înaintau spre Berlin și au trecut și prin Hunedoara. La noi în casă au fost încartiruiți soldați. Știu că au ascuns-o pe mama, era foarte frumoasă, cum am zis, și le era frică, auziseră tot felul de minuni. Era și un ofițer foarte înalt care mă punea pe umeri și mă ducea până la poartă. Noi aveam poartă înaltă de tot și puteam să văd în stradă peste poartă.

Ofițerul rus s-a comportat frumos cu dumneavoastră?
Da, da. Țin minte cum veneau avioanele, cum eram luată și fugeam în grădină la doamna Benedek unde era un fel de șanț, tranșee, nu știu ce era, poate un adăpost. Din anii '40 mai țin minte când a fost stabilizarea. Bunicul meu a venit acasă, cred că ieșise din tură de la uzină, a apărut în curte cu mâinile pline cu bancnote și a început să le arunce prin curte. Și i-a zis bunică-mi: "No, Clari, dă-i la porci!"

Era supărat?
Cum să nu fie? Oamenii își făcuseră niște planuri și munceau; n-am văzut om mai muncitor pe lumea asta ca Țârlea-baci. Lucra opt ore la uzină, după aceea venea, se odihnea un pic, se ducea la pădure și scotea rădăcini de copaci. După ce se rărea pădurea Chizid, care era la un kilometru și jumătate sau doi de oraș, oamenii aveau voie să scoată trunchiul rămas. Deși putea să-i ceară tatei bon de lemne, tata fiind cel care le elibera, bunicul meu nu o făcea. Ce țin minte din toată copilăria mea cu tata a fost respectul nemărginit pe care-l avea pentru pădure, pentru profesia lui. Tatăl meu a fost un om foarte iubit, foarte respectat, și în pofida funcției lui, noi n-aveam niciodată lemne în curte!

Așa cum e croitorul care n-are haine.
Și cizmarul care n-are cizme. Ce-am învățat de la tata, pentru tot restul vieții mele, deși probabil că am fost socotită fraieră, a fost să trăiesc în așa fel încât atunci când aud bătăi în ușă să nu-mi fie frică de cineva care ar veni să mă întrebe ce am făcut. Tata putea să vândă toate pădurile Hunedoarei. N-a făcut niciodată nici cea mai mică ilegalitate și era foarte respectat și foarte iubit în satele în care mergea.

Ați spus că vă amintiți de armata rusă, dar de armata germană vă aduceți aminte ceva?
Nu.

Ce ați auzit povestindu-se despre armata germană? Există percepția pozitivă că germanii erau gentlemeni.
Nu am auzit nimic despre armata germană. Și nu că aș fi avut eu o percepție la cinci ani, dar nu i-am auzit nici pe ai mei vorbind despre asta. Eu cred că armata germană nu a trecut prin Hunedoara.

Mă gândeam că poate ați auzit alte relatări, ulterior.
Nu, este prima dată când sunt întrebată despre lucrul ăsta și acum îmi dau seama că nu s-a vorbit niciodată în jurul meu. Poate că dacă n-ar fi fost încartiruiți la noi în curte, nici despre ruși n-aș fi știut nimic. La unsprezece ani, când am ajuns la școală în clasa a cincea, am fost puși să învățăm limba rusă și tare am greșit că n-am învățat-o cum trebuie. De fapt, nu eram noi de vină, iar părinții erau subiectivi.

Rușii erau ocupanți, adulții nu puteau să vă încurajeze să le învățați limba.
Așa este, erau ocupanți.

V-aș propune să ne mai întoarcem la Hunedoara. Care erau punctele lui de atracție, Castelul Huniazilor era unul?
Din copilărie ne duceam la Castel. Pe vremea aceea nu era foarte îngrijit, oamenii aveau alte preocupări. Era după război, e drept că la Hunedoara n-au fost bombardamente, nu s-a dărâmat nimic, n-a fost nevoie de reconstrucție. Dar prioritățile erau altele. Nu-mi amintesc să se fi făcut excursii organizate.

Era muzeu sau era proprietatea cuiva?
Era muzeu.

Ce era expus în muzeu?
Țin minte fântâna despre care ni s-a spus că fusese săpată de trei prizonieri turci. Li s-a spus că vor fi eliberați după ce vor da de apă, însă făgăduiala a fost încălcată. Înainte de a fi executați, ei au scrijelit în piatră: "Apă aveți, dar inimă nu". Îmi mai aduc aminte și de Sala cea Mare a Cavalerilor care putea fi spionată printr-un ochi bine disimulat și la care puteai ajunge pe o scară de piatră în spirală. Din păcate, în perioada aceea, Muzeul nu intra în sfera de preocupări a mai marilor vremii. Aflu acum, că de ceva vreme se desfășoară lucrări de restaurare ale Castelului, ba chiar au loc și manifestări artistice.

Ce vă mai aduceți aminte din oraș? Locuri, magazine, piețe? Vă duceați la piață?
Sigur că da! Eram trimisă la "boltă", "bolt" în ungurește înseamnă "prăvălie". Noi stăteam în orașul vechi, orașul nou nu exista când m-am născut eu. OM-ul, orașul muncitoresc, nu exista. Acolo erau numai și numai câmpuri lucrate. Se semănau grâu, secară, cucuruz. Bunicul meu avea și el pământ acolo și când s-a hotărât să se facă orașul nou au fost aduși foarte mulți oameni din Moldova, era foametea aia groaznică din 1946. Au fost făcute niște barăci, le-a fost luat pământul oamenilor și au fost puși să semneze că cedează pământul, iar bunicul meu nu a vrut să semneze.

Cui cedau pământul?
Statului. Vorbim de perioada de după '48 când au început naționalizările.

Da, a fost perioada colectivizării și a naționalizării.
Ceilalți au semnat, dar Țârlea-baci n-a vrut să semneze! N-a semnat, a murit și n-a semnat!

Și n-a pățit nimic?
Nu, n-a pățit nimic. Nu-mi aduc aminte să fi pățit ceva.

Nu l-au luat la Securitate sau la Miliție, nu a fost anchetat?
O fi fost chemat, nu știu.

Dar nu l-ați văzut venind acasă cu semne de violență pe corp sau spunându-vă că a fost bătut?
Nu.

Să ne întoarcem la oraș, vă rog.
Da, începusem cu acest oraș vechi, începusem din strada Aurel Vlaicu. Mai întâi, Aurel Vlaicu și cu strada tatei, Timotei Cipariu, erau paralele. Prin grădini, eu săream două garduri și eram ba la tata, ba la buna. Adică am pendulat întotdeauna între astea două cuiburi de familie. Dimineața plecam la școală și treceam prin fața casei bunicilor și intram la ei. Bunică-mea pregătea cafeaua cu lapte și sendviciul, și după aia mă duceam la școală. Bun, deci de oriunde se pleca tot la prăvăliile din Piața Libertății se ajungea. Ei, pe această Aurel Vlaicu, pe colț, stăteau niște oameni mai săraci. Fata cea tânără din familie, cam zburdalnică, era frizeriță. Nu exista cuvântul coafeză pe vremea aia. Și după ce că aveau o casă dărăpănată și vai de mama ei, a venit într-o zi un șofer cu camionul care a ratat să facă stânga, a intrat în casa lor și le-a dărâmat-o. Casa următoare era casa domnului Todea. Domnul Todea era, cred, prin consiliul orașului, era o familie importantă, aveau o casă impunătoare. Septimiu Todea a fost coleg cu mine la grădiniță, a făcut IEFS-ul și a ajuns funcționar important în conducerea sportului. Mai încolo era o casă cu etaj unde stăteau două surori, două domnișoare, croitoresele cartierului. Mai încolo puțin era o familie care adăpostea sifonăria unde ne duceam cu sifoanele și le umpleam. Știu că mă fascina locul acela. Avea un balansoar cu fundul împletit și când mi-am aranjat casa în care locuiesc acum mi-am cumpărat și eu un balansoar care, din păcate, nu e stil. Mai în jos, la două case, era o cârciumioară unde, riguros, când venea de la uzină, moșul se oprea și trăgea un țoi. Îi plăcea mult!

Și făcea țuică?
Da, făcea!

Din ce?
Din prunele din cimitir. Popa îl chema și îi spunea: "No, Țârlea-baci, aduni toate prunele și faci vinars". Făcea și evident că împărțea cu popa, știu că ne lua și pe noi, pe fete, verișoarele mele, pe mătușă-mea și pe bunică-mea, în cimitir să culegem prune. Știu că ne spunea: "Mâncați, mâncați că astea-s prune grase!" Într-o zi bunicul meu i-a zis lui buna: "Clari, fii atentă, uite ăsta e un butoiaș cu vinars, ăstuia îi punem cep și o fi pentru când mor eu, să fie pentru ortacii mei, la priveghi". Trec câțiva ani și moșul se îmbolnăvește și moare. Și vin ortacii, moșul era acolo într-o cameră, pe năsălie, ortacii într-alta, alăturată. Se duc bunică-mea și cu mătușă-mea la pivniță să aducă vinarsu. Desfundă butoiașul și când trag afară, apă... Moșul băuse vinarsul din timpul vieții. De la Victoria știu că bunică-mea a spus: "No, bage dracul în vinarsul tău, Niculae!"

Ce farsă...
Colosală. Să continui cu drumul meu. După cârciumă, se intra în Piața Libertății, nu știu cum s-o fi chemat înainte, dar eu așa am apucat-o. Prima casă de aici, din piață, era casă cu etaj, frumoasă, mănoasă, cu prăvălie la parter. Era casa lui Bubi Țintea și a Stelei Țintea. Cei doi țineau librăria și papetăria din oraș, lucru care pentru mine a fost un dar de la Dumnezeu. Fata lor, Sanda, cu care țin legătura și în ziua de astăzi, a fost colegă cu mine de la grădiniță și până când am dat bacalaureatul. Ne băgam amândouă, ne strecuram sus, în magazia de rechizite unde mirosea a creioane și a hârtie. Mi-a rămas mirosul acela în minte și am mai povestit într-un interviu despre acel miros. Când s-a făcut un reportaj despre filmul Angela merge mai departe, doamna cu care am făcut interviul mi-a adus o cutie cu creioane Hardtmuth care miroseau într-un fel unic.

Aveați creioane Hardtmuth?
Da. Deci, acolo era Țintea, o familie pe care atâta o invidiam! Erau cei doi bătrâni, Moșu și Buni Țintea, apoi Bubi Țintea și cu Stela și cele două fete ale lor: Sanda, colegă cu mine și alta mai mică, Mariana. O invidiam pentru că era atâta armonie în familia aceea, atât de frumos își vorbeau părinții, ceea ce eu nu auzisem acasă. Era foarte important pentru mine că aveau cărți și toată copilăria mea am citit de la ei. Exista o revistă cu ilustrații pentru copii, iar tanti Stela le-a adunat pe toate într-un ceaslov mare și știu că am luat acasă ceaslovul acela ca să-l citesc. În casă noi n-aveam cărți, doar ce avea bunicul meu, un fel de calendar agricol cu povești și cărțile de școală primară ale mamei. Am mai găsit reviste cu vedete de la Hollywood, reviste de cinema rămase de la mama; le-am găsit în sertarul unui dulap.

Erau în limba română revistele de cinema?
Da, în română; erau cu poze. Eu cu verișoarele mele ne duceam în fân, în fundul grădinii, și spuneam: "Asta-s eu!", "Ba asta - eu!" Deci, revenind la Librăria Țintea, mai târziu când s-a făcut naționalizarea, acolo a apărut o prăvălie cu produse metalice și numele s-a schimbat din "Librăria Țintea" în prăvălia "Lanțul" și cred că așa se cheamă și astăzi.

Era TehnoMetal - tot felul de cuie, șuruburi, unelte...
Da. Coase, găleți de metal... Pe urmă mai erau tot felul de prăvălii, era și o brutărie. Era catedrala mare a orașului, foarte frumoasă. Din piață începea bulevardul spre gară, pe colțul din stânga era farmacia domnișoarelor Turceanu, erau două surori nemăritate. Pe strada care ducea spre gară stătea doctorul Lejnican. Erau doi doctori în Hunedoara, doctorul Lejnican și pe o altă stradă, într-o vilă, într-o curte frumoasă locuia doctorul Szanto. Doctorul Szanto avea un basset cu pui și când venea la consultație aducea și cățeii după el prin oraș. Țin minte că am făcut la un moment dat congestie pulmonară; în vremea aceea am fost obligați să stăm la demisol. Ne luaseră camerele de sus; ne băgaseră chiriași. Pe dreapta mai era un chioșc de ziare, dar nu era chiar un chioșc. Urcai trei scări și erai într-un fel de corp de clădire, înăuntru era domnul Pez, care era italian de origine, și care n-avea decât o mână validă. Cu mâna invalidă ținea ziarele și cu mâna bună manevra banii și dădea restul. Băiatul lui mi-a fost coleg de grădiniță și de clasă și a ajuns procurorul șef al orașului, Victor Pez. Mai înainte, pe stânga, până să ajung la școală, era domnul Mozeș, evreu. Acolo era raiul, avea dulciuri! Doamne! Ne opream toți și ne cumpăram. Făcea dulciuri de casa; era un băț cu zahăr topit și cu ceva culori, era ca un disc cu băț băgat în el, și cu dulcele acela mergeam până la școală.

Altceva nu avea, ciocolată sau biscuiți?
Nu, nu era ciocolată pe vremea aceea. Păi când am primit eu primele două portocale... Doamne, eram bolnavă și nu știu ce au făcut, ce n-au făcut... Ai mei au reușit să-mi aducădouă portocale!! Așa! Și ajungem la școală. Școala era formată din corpul de clădire propriu-zis unde se țineau cursurile și corpul celălalt, era un fel de cantină, de internat. Acolo, în școală, am aflat eu că a murit Stalin, în 1953. În acea zi, când am ajuns la școală, toată lumea era îndoliată, toată lumea plângea. Murise Stalin!

Chiar plângea?
Așa mi s-a părut! Și mi-am zis că dacă toată lumea plânge, eu de ce să nu plâng? Și m-am forțat și eu să plâng.

Poate era doar ceva mimat.
Evident că era ceva mimat.

Deci v-ați dat seama că era mimat?
Nu, nu, la treisprezece ani nu prea îți dai seama.

V-ați dat seama mai târziu.
Da, mi-am dat seama mai târziu, da... Ei bine, de aici de la școală mai mergeam încă 200 de metri și făceam la dreapta unde o luam spre Castel.

În oraș exista transport public, erau autobuze?
Nu, nu erau autobuze.

Dar automobile erau?
Nu erau automobile, țin minte că eram studentă... Am intrat la Institut în 1957 și pe vremea aia era cursă de avion București-Deva. Știu că de vreo două ori am luat avionul și am făcut mai mult de la Deva la Hunedoara unde erau doar 20 de kilometri. Dar nu, în Hunedoara nu erau mijloace de transport. Ajungeam în gară și de aici mă lua un prieten de-al tatei, care avea o trăsură cu cai.

Era un fel de taxi.
Da, era un fel de taxi. Și mă aștepta el la gară și mă duceam acasă cu trăsura!!! Ca o lady!

Oamenii cu ce mergeau prin oraș?
Pe jos, cu ce să meargă?! Păi mergea tata de la Hunedoara la Zlaști, de la Hunedoara la Boj, la satele apropiate aflate la câțiva kilometri, pe jos.

Și dacă aveau de cărat greutate?
Cu căruța.

Instituțiile și cei bogați nu aveau automobile?
Nu-mi aduc aminte ca cineva dintre cunoștințele noastre să fi avut mașină.

Nici Primăria nu avea?
O fi avut, dar Primăria era departe. Poșta o fi avut și ea mașină. Eu am prins vremea când venea dobașul, dobașul era toboșarul, crainicul care bătea toba la colțul străzii. Se uneau trei străzi la 30 de metri de casa noastră și el bătea toba până se aduna lumea și citea: "No, apoi să știe fiecare că marți, pe 7 septembrie, trebuie toată lumea să plătească dările...", și nu știu ce și nu știu cum... Bang! Și bătea în tobă! Și se ducea la altă intersecție. Așa se anunța!

V-ați pierdut accentul ardelenesc la București? Sau a fost un efort de a vorbi limba literară standard?
Nu și da. Mi-am pierdut accentul pentru că am o profesie în care nu trebuie să ai niciun fel de accent. Dar e de ajuns să mă întâlnesc cu cineva care e ardelean și e nenorocire! Țin minte că am repetat o dată, eram tineri, eram pe scenă la "Teatrul Regional" și regizor era Horea Popescu, care era de la Abrud. Și pe scenă eram cu Jorj Voicu din Cluj, "Dumi", Corneliu Dumitraș din Oradea, eu de la Hunedoara și Horea era în fundul sălii. Și pesemne cineva vorbea mai încet iar Horea îi zice, cu accent ardelenesc: "Mă, vorbește mai tare să te audă și Iorgu de la balcon". Și în clipa următoare, toți patru ne-am trezit vorbind cu accent ardelenesc. Da, îmi și place să vorbesc cu accent ardelenesc.

Povestiți, vă rog, despre uzina la care lucra bunicul dumneavoastră, strămoașa combinatului siderurgic. Cine lucra acolo?
Și unchiul meu Nicu, băiatul lui, tot acolo lucra. Foarte multă lume lucra acolo... unde era să lucreze?

Orașul trăia de pe urma uzinei.
Da, sigur. Ce era acolo rău era aerul, aerul era foarte poluat, nu existau filtre, nu era grijă pentru aer curat. Și țin minte că bunica-mea se chinuia cu florile și cu rufele puse la uscat, numai le întindea și se trezea cu o pulbere roșiatică.

Nu era rău numai pentru cei care lucrau acolo, și pentru populație era la fel.
Sigur că da!

Cum simțeați în aer poluarea?
Era un miros special de fier. Mai târziu, când uzina s-a dezvoltat, în anii 1960 mai ales, s-a construit blooming-ul; eu nu știu exact ce înseamnă asta. Toată lumea lucra la blooming și acest blooming a ajuns aproape până la Simeria.

Orașul avea canalizare?
Nu!!! Îmi aduc aminte că până în 1957 când am plecat eu la București nu era niciun fel de canalizare. Erau doar două șanțuri pe fiecare parte a străzii și pe acolo trecea apa reziduală.

Dar din fosele septice, de exemplu, apa folosită de la toaletă sau de la baie unde se ducea?
În pământ, iar o dată pe an era chemată vidanja de la Salubritate. Vidanja era o căruță "dotată" cu o găleată cu care se golea fosa septică. Pe urmă, după ce am plecat eu la București, s-a "inventat" vidanja-cisternă.

Deci orașul nu avea canalizare?
Nu avea sau poate că avea doar în centru, nu știu, dar pe străzile astea ale noastre, nu. Acum s-a făcut, acum apa se duce la canalizare.

Apa caldă cu ce se producea? Cu ce încălzeați apa?
Cu lemne.

Aveați centrală?
Ca să glumesc, aș spune că era o sobă centrală. Nu aveam centrală, era o sobă de zid. În bucătăria unde am crescut era o sobă spațioasă. Era o masă cu două băncuțe unde mâncam. Mai era o ușă care ducea spre cămara bunică-mii și spre atelierul unchiului meu. Apoi era încă o ușă care ducea în pivnița care adăpostea morcovii, cartofii, varza, butoiul cu varză. În fundul bucătăriei, pe un pat de fier, dormea bunicul meu și într-un alt pat, dormeam eu cu bunică-mea. Asta pentru că ni se aduseseră chiriași; doi doctori cu soțiile. Unul dintre ei venea de la Auschwitz, dar mai târziu am aflat acest detaliu.

Erau evrei?
Da, evrei amândoi, doctori buni, oameni drăguți. Pe urmă, au emigrat în America. Unul dintre ei, împreună cu soția, făcuseră un copil și am aflat după aceea că era foarte talentat și a ajuns un mare pianist. Și în casa tatei ne-am trezit cu chiriași. Closetul era în curte, n-aveam closet în casă. Când te duceai, era ocupat! La un moment dat, ce mi-a dat mie prin cap? Fir-ar să fie, mi-am zis, și am scris pe un carton: "Ocupat - Neocupat, Proprietar Lazăr Tudor", și l-am pus cu o sforicică pe ușa closetului. Peste puțin timp mi-am dat seama că în acele vremuri era groaznic să fii "proprietar". Ca proprietar îți pierdeai toate drepturile de existență. Și m-am dus și am scos cartonul, și am scris pe altul: "Proprietar Dorina Lazăr". A fost prima mea proprietate!!! Pesemne că mi-a purtat noroc.

Ați avut un puternic simț al proprietății, chiar și așa. Cât era de mare curtea bunicilor dumneavoastră?
Erau trei curți. Era o curte cu flori cam de 10 metri, după care era a doua curte de 20-25 metri în prelungirea primeia unde era și grajdul. Și o a treia curte. Curțile nu erau foarte late. Pe urmă, bunicul meu a mai cumpărat niște pământ de la o vecină; pe acolo pe unde săream eu gardurile. S-a mai extins și și-a mai făcut un grajd.

Putem să apreciem că erau vreo 50 metri de la poartă până în fundul curții?
Da, poate chiar mai mult.

Cât era deschiderea la stradă a curții?
Cam 10 metri.

Și casa cam cât era de înaltă? În Ardeal se făceau case înalte.
Păi casa avea subsol. După aceea, ca să se ajungă sus, se urcau niște scări.

Deci erau cam cinci-șase metri?
Da. Iar casa tatei era și mai înaltă.

Este foarte important să știm condițiile de locuire și să facem comparații.
Erau case frumoase aici, în orașul vechi, frumoase și solide. Foarte bine întreținute. Erau oameni vrednici.


Aminteam de etniile din Hunedoara și i-am menționat pe maghiari, pe germani; pe evrei i-ați menționat dumneavoastră. Bănuiesc că nu erau atât de mulți în oraș.
Ba erau, sigur că da! Erau și pe strada noastră. Mi-am adus aminte zilele trecute de ei... erau ea și el... mi se păreau bătrâni... Vindeau ibrișin, ață de brodat. Sunt niște jurubițe mici, de toate culorile, sunt folosite și pentru goblenuri și pentru brodat cămășile țărănești ale pădurenilor. N-aveau prăvălie, lumea intra înăuntru, urca niște scări. Și acolo înăuntru era un mister pentru noi copiii, n-am fost acceptați niciodată să vedem ce era și cum era acolo. Pădurencele veneau special și cumpărau ibrișin. Mai era familia Shilling, negustori... au rămas gestionari până a murit domnul Shilling. Toată viața a vândut pantofi, întâi în magazinul proprietatea lui și după aceea în magazinul proprietatea statului. Avea doi copii, iar unul dintre ei, Roli, a fost coleg cu mine. Cred că avusese poliomelită când fusese mic pentru că mergea greu. Dar a terminat liceul, a făcut istorie, a fost custode la muzeul din Deva. La un moment dat am aflat că s-a sinucis. Erau multe familii de evrei, era Mozes, cel cu dulciurile, după aceea era "la Weiss". Bunică-mea îmi zicea: "Du-te la Weiss și cumpără drojdiuță", voia drojdie ca să facă pâine. Ne duceam și ne dădea bani să luăm și pentru noi ceva bun. Weiss era pe o parte, pe partea cealaltă era altul, tot evreu. Nu departe de noi era sinagoga, așezată într-o casă fără etaj, destul de modestă, vopsită cu alb și cu acoperiș de tablă. Și vis-à-vis de această sinagogă stăteau două domnișoare bătrâne, și în casă cu ele stătea colega mea, Jenica Dobra. Întotdeauna, ne povestea Jenica, sâmbăta o chema pe ea sau pe maică-sa, pentru că era Sabatul și nu aveau voie să facă nimic. Le aprindeau focul, le puneau masa, aveau grijă de ele în zilele acelea de sărbătoare. Erau mulți evrei. Erau multe etnii și toată lumea se înțelegea cu toată lumea.

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți aici.