Cuvânt înainte la Vorbe, vorbe, vorbe...

Citiți un fragment din această carte aici.


Fire răzbătătoare, cu acel simț al datoriei mai bine conturat la cei de peste munți, doamna Dorina Lazăr intră la Teatrul Regional, apoi la Giulești, putând mărturisi aici, ca autoare, că "e cea mai veche recuzită" (din 1969) a prestigioasei instituții.

Evoluția profesională, în teatru și film, și-o caracterizează drept "anduranță", definiție bine venită într-un spațiu unde se cere să suporți apropierea șobolanilor, să debitezi versuri omagiale pentru cutare căpetenie comunistă, să fii gata stante pede să înlocuiești un coleg indisponibil. Dar a reușit în mod impresionant.

În același timp actrița rămâne ancorată în realitate. Avalanșa de solicitări pentru diferite spectacole (de la roluri principale la cele episodice) se desfășoară adesea pe un fundal de coșmar: lipsuri de tot felul, relații cu vânzătoare pentru procurarea unui kilogram de carne, aventuri la casele de comerț Mercur sau Victoria; apoi denunțul de necrezut, terminat la tribunal, al unei vecine pentru comerț cu lucruri primite din străinătate (din faimoasele "pachete"), traiul la comun în apartamentul din Piața Kogălniceanu...

Nu-i place să i se spună "doamnă a teatrului românesc". Și totuși talentul dovedit pe scenă, în spectacole precum Arta conversației, Năpasta sau în Angela merge mai departe, relațiile armonioase cultivate cu colegii, sinceritatea dezarmantă cu care își descrie trăirile, o singularizează pe doamna Dorina Lazăr ca pe o actriță de la care ai ce învăța. (Academician Georgeta Filitti în prefața volumului)


Era vară și era august, era cald și era ultima zi de "director al Teatrului Odeon"; prima zi a fost în septembrie 1996 și am găsit că este civilizat să mă prezint la Direcția de Cultură a PMB cu o cerere de încetare a acestei misiuni. Ceea ce am și făcut!

Ei, și aici a venit revelația...

Eu am intrat în "câmpul muncii" în 1961 și am ieșit pe "miriște" în 2024. Am "activat" - cum ar fi zis soacră-mea - 63 de ani; dintre care 57 doar la Teatrul Giulești - Odeon!

Așa cum spun adesea, sunt cea mai "veche recuzită" din acest spațiu...

Când știi că ai aparținut unui grup de oameni, aceiași, atâta amar de ani și dintr-odată te vezi în afara lui, ai un sentiment straniu... că ai rămas singur... că nu aparții nimănui, că ești abandonat... că nu te mai vrea nimeni...

Mi-a fost foarte greu și încă îmi este să nu mă mai intereseze mersul teatrului, destinul lui artistic și economic, evoluția trupei, repertoriul, starea decorurilor ș.a.m.d. Cei mai apropiați îmi repetă mereu: "Ce mai vrei, de ce mai întrebi, trebuie să înțelegi că s-a pus punct."

Nu, nu, nu! Mie nu mi s-a pus punct! Poate puncte puncte!... E ca și cum i-ai spune unui părinte că dacă odrasla lui și-a întemeiat o soartă nouă tu nu mai ai nevoie sau voie să o gândești și să o iubești ca odinioară!

Numai că viața își are cursul ei, iar fiecare, viața lui... Și atunci începi să ai timp... să nu mai vrei să ieși din casă... te mai lasă și puterile... nu mai ai chef de nimic...

Și în aceste împrejurări primesc un telefon și o voce îmi spune: "Bună ziua! Sunt Steliu Lambru, istoric și jurnalist, aș vrea să vă invit la niște interviuri."

Am primit cu mare bucurie, în fine aveam un "țel în viață"! Și a început o perioadă minunată de povești "cu un ceai și biscuiți" și îi mulțumesc și în ziua de astăzi pentru felul în care m-a făcut să-mi retrăiesc viața începând cu primele mele zile și fotografii de familie de la Hunedoara și până azi...

Au mai trecut câteva luni și într-o altă zi mă sună și-mi spune: "Doamnă, am revăzut materialul... cred că ar ieși o carte destul de interesantă... ce-ar fi să-ndrăznim..."

Și acum am îndoieli, dar iată că "am îndrăznit"!

Nu știu cum o fi cartea... dar cu această ocazie mi-am făcut doi prieteni: pe Steliu Lambru și pe Veronica Gherasim. Veronica este sufleoză la noi, la teatru! "Sufleorul", fără de care nu există viață pe scenă! Am rugat-o să mă ajute cu pârlita asta de tehnologie, tehnoredactare, care pe mine mă anihilează! Și așa am redescoperit-o pe Veronica, cea care suflă, joacă, scrie și își regizează singură micile spectacole! La independenți!

Am avut marea bucurie să reintru în casa Silviei Kerim cu o producție scrisă și regizată de ea. Spun toate astea pentru că uneori suntem "salvatori" fără să știm! Și pentru asta le sunt recunoscătoare celor doi noi prieteni!

(Dorina Lazăr)

Citiți un fragment din această carte aici.