Stand-up comedy cu fructe

"Ce trebuie să fac pentru a deveni scriitor?"

Sunt pe site-ul lui Jeanette Winterson, pe punctul de a înregistra, cuminte, după toate canoanele locului, o cerere de interviu. Am trecut peste biografie, galerie, FAQs şi cronicile (destul de titrate, de la Le Monde şi până la The Times) şi m-am dus direct la regulile de folosire a site-ului. Unde există şi o secţiune dedicată aspiranţilor. Destul de dură, de altfel. La întrebarea "O să-mi citiţi manuscrisul?", virtuală şi cumva orientativă, răspunsul e sec şi atotcuprinzător: "Nu."

Şi gata. Venind de la cineva care a cochetat cu o carieră de misionar.

Winterson e paradoxală, însă, în tot ce face. Şi, cumva, cu o existenţă de roman. Un copil adoptat, care a crescut într-o casă cu o morală rigidă şi numai... şase cărţi. Acum e o scriitoare de o îndrăzneală care deraiază chiar şi de pe şinele bătătorite ale atât de blazatului şi atotpermisivului secol XXI.

Nu o citesc, ci mi se citeşte, fragmentar, seara, în metrou. M-am interesat, înainte, cum e. "Măi, foarte inventivă." Şi este. Şocantă, da. Plictisitoare, clar nu. Portocalele nu sunt singurele fructe, primul ei roman, a apărut când Winterson avea 23 de ani. Pe site spune şi ea povestea (câţi scriitori nu o spun?) copilului vag terorizat, care citeşte la lumina lanternei, ferit de privirile austere ale părinţilor.

Tot acolo există şi un fel de auto-interviu, în care o voce (nu se ştie a cui, tot a ei, deghizată în fan, sau pur şi simplu cititor, detractor sau reporter naufragiat pe-acolo din întâmplare, ca mine) o întreabă dacă romanul e autobiografic. În fond, şi aici e vorba de religie şi familie, abandonate, la fel de scandalos ca şi în cazul lui Winterson, pentru o idilă homosexuală, la vârsta de şaisprezece de ani. Răspunsul ei nu e nici direct, nici evaziv. E sincer. Cred că asta te cucereşte. Nici nu neagă, nici nu-şi asumă, ci descoperă o asemănare ludic delicată între scriitori şi actorii de comedie stand-up. Şi unii şi alţii se inspiră din propria viaţa, dar nu în asta stă esenţa cărţii sau a hohotelor de râs de la final, ci în felul cum scriu, spun, gesticulează, imaginează, colorează, distorsionează, compilează ce e imaginar şi ce e real într-un tot care nu mai e, în întregime, al lor, ci al degetelor care dau foaia, sau al palmelor care se unesc în aplauze.

Mie, la metrou, mi se citeşte din Sexul cireşilor, cartea mai nouă, "fără tramă". ("Nu, pe bune, nu e despre nimic, dar e savuroasă"). Nu mi s-a mai citit de foarte mult timp. Sună altfel. Sună mai... a poveste. După două staţii, nu mai sunt, oricum, unica ascultătoare. Cât schimbăm metroul, mi se cere să-mi aleg un fragment favorit. Cum nu mă hotărăsc, mai capăt, rapid, vreo două mostre.

Acid, Winterson remarcă, pe site, cum, atunci când Milan Kundera scrie despre el, e metaficţiune. Când o face ea, e musai autobiografie. Stau şi mă întreb de ce o fi simţit nevoia să se explice. De ce nu e suficientă proza aceea dezbrăcată de inhibiţii şi mustind de asocieri şi intertextualităţi?

Îmi răspund, tot singură, că e, probabil, tot un exerciţiu de retorică. Tot o scriitură pe care, probabil, i-a făcut plăcere s-o transforme într-un soi de interactivitate. Şi a transformat-o atât de bine că, uite, nu mă îndur să mă refugiez în colţul pentru jurnalişti, cu adresa de mail a agentei care va analiza cine ştie cât timp de-acum înainte cererea mea de interviu. Până atunci, am răgaz să mai citesc câte ceva... Sau să mi se citească.

Îmi aduc aminte că J.K. Rowling a spus, tot într-un interviu, la un moment dat, că nu-şi dă seama de ce nu vrea toată lumea să devină scriitor. Sau scriitoare. Cred că era un răspuns la clasica întrebare "De ce scrieţi?".

Poate că e ciudat, dar eu, cititoarea (mă rog, ascultătoarea, ocazional) nu simt nevoia să aud că autorul scrie pentru mine. Sau, în general, pentru ideea de public, oricare ar fi el. Deşi probabil că, în taină, au toţi nevoie de elogii (altfel de ce şi-ar afişa Winterson toate interviurile şi pozele cu Prinţul Charles pe site), de feedback, de confirmare a faptului că povestea are o fărâmă de viaţă a ei. Probabil că şi aici funcţionează aceeaşi regulă ca în cazul actorilor de stand-up comedy. Le iese bine atunci când le place, când gesticulează, inventează şi compilează inclusiv pentru propriul amuzament, când se proiectează în public potenţial şi savurează, laolaltă cu toţi ceilalţi, un banc bun. Sau o anecdotă. O imagine. O succesiune de cinci cuvinte care miros ca două portocale într-un coş cu mere. Probabil că de-aceea îşi răspunde Winterson la propriile întrebări. Scriitura, însă, e sinceră, e autentică, e primitoare, îmi lasă loc să-mi placă sau să nu-mi placă, să casc, să arăt cu degetul, să râd. E şi a mea, aşa cum e şi a ei.

Zilele trecute am scos, singură, cartea din bibliotecă şi am deschis-o la întâmplare.

"Când şi-au pecetluit ciocurile în jurul momelii mele, eu nu i-am dat drumul, iar păsările, înnebunite de nevoia de hrană, băteau tot mai tare din aripi, până când au hotărât să mă ridice. Eu mi-am dat drumul brusc, dar ele, crezând pesemne că sunt un peşte mai mare, m-au purtat în înaltul cerului, pe deasupra oraşului, până în largul mării.
Departe, sub mine, am privit cum se spărgeau valurile de stânci înalte şi am văzut velele corăbiilor care mergeau la Tropice."

Încă nu mi-a venit răspunsul la mail. Mai intru pe site, din când în când, să văd dacă nu mai e vreo informaţie nouă. Şi, ca de obicei, evadez din zona presei.

"Ce trebuie să fac pentru a deveni scriitor?" zice Winterson, din spatele lanternei, de pe vremea când nu avea site.

Şi cealaltă, cea care le-a imaginat pe Femeia cu Câini şi pe Cea de-a Douăsprezecea Prinţesă Dansatoare, îi răspunde. Tot sec. Şi tot sincer.
"Să scrii."