Literatura lumii: Din cărțile celor cinci scriitori străini invitați la Festivalul NOD, Brașov, 2025 (V) - Mickey 7

Între 25 și 28 septembrie 2025 are loc prima ediție a Festivalului NOD ‒ Internațional Literary Rights Festival ‒, la Brașov, o întâlnire între cititori, scriitori, editori, agenți literari, jurnaliști. Festivalul NOD este inițiat și organizat de revista MATCA și Reading is Cool.

Cinci scriitori de reputație internațională participă la NOD:
Linda Boström Knausgård
Mihail Șișkin
Mathias Énard
Andrei Kurkov
Edward Ashton

Liternet.ro i-a prezentat pe toți cei cinci invitați internaționali la NOD, cu fragmente din cărțile lor cele mai recente publicate în limba română. Toți cei cinci invitați sunt apreciați în România și cărțile lor au fost și sunt bestsellere în limba română.


Scriitori români participanți: Simona Antonescu, Cătălin Ceaușoglu, Cristina Chira, Dan Coman, George Cornilă, Bogdan Coșa, Mina Decu, Dósa Andrei, Raluca Feher, Cristian Fulas, Simona Goșu, Ciprian Măceșaru, Maria Orban, Cosmin Perța, Mirela Retegan, Horea Sibișteanu, Simona Sigartău, Bogdan-Alexandru Stănescu, Denisa Ștefan, Mihail Vakulovski, Elise Wilk.

Finalul Festivalului NOD îl va avea invitat pe Cristian Mungiu. Filmul Jaful secolului, regizat de Teodora Ana Mihai, pe o scenariu de Cristian Mungiu, film care este propunerea României la Premiile Oscar, va fi difuzat la închiderea festivalului, precedat de un dialog între jurnalistul Horia Ghibuțiu și regizorul, scenaristul și scriitorul Cristian Mungiu.
Jaful secolului a câștigat Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia (2024), Premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo (2024) acordat actriței Anamaria Vartolomei, Balkan Film Award (premiul pentru cel mai bun film din competiția balcanică) în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sofia, Premiului Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai.


Edward Ashton s-a născut pe 10 ianuarie 1968, în Fairfax, Virginia. Este autorul mai multor romane SF, printre care Mickey7 (Curtea Veche Publishing, 2024), ecranizat în 2025 de celebrul regizor sud-coreean Bong Joon Ho, cu titlul Mickey 17 și avându-i în distribuție pe Robert Pattinson, Toni Collette, Mark Ruffalo și Steven Yeun. Edward Ashton locuiește în statul New York, într-o cabană, la munte, împreună cu soția și fiicele sale și un câine simpatic pe nume Max. Scrie sub supravegherea atentă a unei ciocănitori uriașe și a mai multor bufnițe. În timpul liber e preocupat de cercetările privind cancerul, predă fizică cuantică și face mici sculpturi în lemn.


Mickey7 este un Înlocuibil: un angajat dispensabil dintr-o expediție umană trimisă să colonizeze lumea de gheață Niflheim. Ori de câte ori o misiune e prea periculoasă - sinucigașă, chiar -, echipajul apelează la el. Când un exemplar moare, e regenerat un nou corp cu aproape toate amintirile lui intacte. După șase morți, Mickey înțelege termenii contractului său... și de ce ăsta era singurul post neocupat din colonie atunci când l-a acceptat el.

Într-o misiune de rutină, Mickey7 dispare și e crezut mort. Când se întoarce la baza coloniei, ajutat în mod surprinzător de o formă de viață nativă, dă nas în nas cu Mickey8, o nouă clonă care a preluat deja sarcinile de Înlocuibil - și abia acum încep cu adevărat necazurile.

"Romanul Mickey7 e o satiră filosofică inteligentă mascată în roman de aventuri. Îi ademenește pe cititori cu umorul său negru impertinent și o premisă bine găsită, apoi îi înjunghie în spate cu o devastatoare introspecție în ce privește talentul oamenilor de a ascunde adevărurile insuportabile." (New York Journal of Books)

"Cititorii de SF vor fi atrași de premisa inedită și vor rămâne captivi datorită narării îndrăznețe." (Publishers Weekly)


Acum poate te întrebi ce am făcut ca să ajung Înlocuibil. Trebuie să fi fost ceva groaznic, nu? Poate am ucis un cățeluș? Am împins o doamnă în vârstă pe scări?

Nu și nu. Chit că mă crezi sau nu, m‑am oferit voluntar.

Când te conving să devii Înlocuibil, nu folosesc acest nume. Ei spun că vei deveni Nemuritor. Sună mult mai bine, nu?

Nu vreau să par idiot. Știam în ce mă bag, mai mult sau mai puțin, când am semnat contractul. Am stat în biroul recrutatoarei de pe Midgard și i‑am ascultat tot discursul. O chema Gwen Johansen. Era o blondă înaltă, bine făcută, cu o față lipsită de expresie și o voce care suna de parcă își petrecuse toată dimineața înghițind pietriș. Stătea la birou, se holba la un ecran din mâinile ei și citea o listă de lucruri pe care dacă le‑aș fi făcut, ar fi avut ca rezultat cel mai probabil moartea acelei versiuni a mea.

Reparațiile externe în timpul călătoriei interstelare se aflau pe listă. Și expunerea la flora și fauna locală, experimentele medicale necesare, lupta cu orice inamici am fi întâlnit, și multe altele, o listă atât de lungă, încât până la urmă m‑a pierdut. Adevărul este că nu conta ce aveau de gând să facă cu mine. Nu aveam de ales, dacă voiam un post. Nu eram pilot. Nu eram medic. Nu eram genetician sau botanist sau xenobiolog. Nu eram nici măcar vreun figurant. Nu aveam niciun fel de talente practice - dar voiam foarte, foarte tare să scap naibii de pe Midgard, și asta repede. Asta era prima navă‑colonie apărută de la aterizarea noastră cu două sute de ani înainte, și să mă angajez Înlocuibil era singura cale de a pleca.

Știam că, odată ce le dădeam probe de țesut și îi lăsam să mă înregistreze, voi fi primul pe listă pentru orice sarcină periculoasă‑până‑la‑sinucigașă apărută. Ce nu mi‑am dat seama cu adevărat, chiar și după toată litania ținută de Gwen, a fost cât de multe sarcini periculoase‑până‑la‑sinucigașe sunt într‑o colonie avanpost și cât de des voi fi chemat să le îndeplinesc. Ai zice că am folosi echipament care să se ocupe de la distanță de majoritatea chestiilor cu adevărat stupide - cum ar fi explorarea crevaselor posibil instabile, pline cu faună locală carnivoră, ca să aleg doar un exemplu la întâmplare. Așa au făcut pe Midgard, tocmai de asta am crezut că postul ar putea fi până la urmă destul de nesolicitant.

Dar iată că există o grămadă de chestii, majoritatea care presupun doze letale de radiații și alte tipuri de abuz, pe care le poate tolera un corp uman o perioadă considerabil mai lungă decât un mecanism, și o altă grămadă de chestii, majoritatea care presupun experimente medicale de tot felul, pe care un mecanism nu le poate face deloc. Mai mult, un Înlocuibil este de fapt mult mai simplu de înlocuit într‑o colonie decât un mecanism. Nu vom avea niciun fel de extracții serioase de minereu, cu atât mai puțin industrie grea, multă vreme de acum înainte. Orice metal pierdut este pierdut pe veci, până când ne vom ocupa noi de așa ceva. Materialele brute de care au nevoie ca să facă altul ca mine, pe de altă parte, pot fi obținute doar din baza noastră agricolă online.

Nu că am fi realizat noi asta. Să faci să crească orice în afara domului pe Niflheim va fi o provocare serioasă pe termen lung și ceva din microbiomul local pare să ne dea peste cap tot ce încercăm să cultivăm chiar și înăuntru - teoretic, este un proiect pe termen mult mai scurt.

Când Gwen a terminat cu înșiruirea tuturor lucrurilor oribile care mi s‑ar putea întâmpla - unele chiar mi s‑au întâmplat, evident -, s‑a lăsat pe spate în scaun, și‑a încrucișat brațele la piept și s‑a uitat fix la mine un timp îndelungat, stânjenitor.
- Deci, a spus ea în sfârșit. Ți se pare că ar putea fi o slujbă care ți‑ar plăcea?

I‑am zâmbit într‑un mod care speram că pare încrezător și am răspuns:
- Da, cred că da.

A continuat să se uite fix, până am simțit mărgeluțe de sudoare formându‑mi‑se pe frunte. Am menționat că aveam mare, mare nevoie de slujba asta? Tocmai voiam să spun ceva despre cât de ușor îmi asum riscuri, cât de mult cred în capacitatea mea de a rămâne viu în cele mai complicate împrejurări, când s‑a aplecat în față și a spus:
- Ești un idiot total și nerecuperabil?

Asta m‑a blocat o clipă.
- Nu, am spus. Nu cred, adică.
- Ai auzit ce am spus până acum, da? Toată lista?

Am dat din cap.
- Deci când am spus, de exemplu, "iradiere acută", tu ai înțeles. Ai înțeles că înseamnă că ai putea fi chemat să faci activități care ar avea ca rezultat expunerea ta deliberată la o doză letală de radiații ionizante. Ai înțeles că, pe lângă asta, ai putea avea febră, erupții cutanate, bășici și că în final organele tale interne ar fi mai mult sau mai puțin lichefiate sau ți s‑ar scurge din anus zile întregi, având ca rezultat ceea ce mi s‑a explicat că este o moarte extrem de dureroasă. Toate astea au fost clare pentru tine?
- Da, am spus eu, dar asta nu s‑ar întâmpla cu adevărat, nu?
- Ba da, a răspuns ea. Chiar s‑ar putea întâmpla.

Am dat din cap.
- Sigur, aș putea să fiu iradiat sau așa ceva, dar nu aș avea o moarte lungă, agonizantă. M‑aș sinucide, nu? Aș lua o pastilă, aș închide ochii și m‑aș trezi ca un nou eu? Cam asta e ideea când te apuci de backup, nu?
- Da, a spus Gwen. Așa ai zice, nu? Ideea este însă că majoritatea Înlocuibililor nu fac asta.

Am așteptat să continue. Cum nu a făcut‑o, am întrebat:
- Ce nu fac?

A oftat.
- Nu se sinucid. Din câte am înțeles, asta se întâmplă foarte rar, în ciuda faptului că așa ar fi rațional. Se pare că trei ore de pregătire nu sunt suficiente ca să depășească un miliard de ani de instinct de supraviețuire înnăscut. Închipuie‑ți. De asemenea, de multe ori, Înlocuibililor li se cere să rabde până mor chinuitor, indiferent că vor sau nu. Gândește‑te la experimentele medicale, de exemplu. Nu poți să le scurtezi cu o eutanasie prematură. La fel în cazul expunerii la microbiomul local. Centrul trebuie să știe exact ce efecte biologice se produc și n‑o să te lase să mori până nu au terminat de adunat date. Înțelegi?

Am dat din cap. La alt răspuns mai elaborat nu mă ducea capul. Gwen a privit tavanul o vreme. Când în sfârșit a coborât privirea spre mine, am avut senzația că era dezamăgită că încă mă aflam acolo.
- Așadar, spune‑mi, domnule Barnes. Ce ți se pare atât de atrăgător la poziția oferită?

Și‑a pus coatele pe birou și și‑a sprijinit bărbia în mâini.
- Păi, chiar dacă sunt omorât o dată sau de două ori, practic aș fi nemuritor, nu? Asta ai spus.

A oftat din nou, mai tare de data asta.
- Bun. Ești idiot. În mod normal, încercăm să nu facem discriminări, dar problema aici este că Înlocuibilul misiunii este de fapt o poziție extrem de importantă pentru o colonie expediționară. Chiar o minte simplă ca a ta ocupă în mod evident o cantitate aproape inimaginabilă de mare de spațiu de stocare. Pregătirea ta pentru backup este o investiție enormă de resurse. Dacă accepți această poziție, a ta va fi singura personalitate reîncărcabilă și singurul tipar biologic din colonia ta. Asta înseamnă că dacă merge ceva prost, s‑ar putea să rămâi singurul în viață la bordul navei Drakkar, singurul responsabil pentru binele a mii de embrioni umani stocați, printre altele. Este asta o povară pe care ești dispus să o accepți?

Am zâmbit nervos. M‑a privit fix mult timp, apoi s‑a lăsat pe spate în scaunul ei până a ridicat picioarele din față ale acestuia de pe podea, și‑a încrucișat brațele la ceafă și și‑a mutat din nou atenția către tavan.
- Știi câți oameni au venit pentru poziția asta? a întrebat într‑un târziu.
- Ăăă. Nu?
- Ghicește. Am avut peste zece mii de cereri de posturi în expediția asta, cu totul. Șase sute doar pentru poziții de piloți atmosferici. Știi câte poziții avem pentru piloți atmosferici?

Acum știu răspunsul la întrebare, pentru că Berto a zis asta de o mie de ori de când am țâșnit de pe orbită, dar atunci habar n‑aveam.
- Două, a spus ea. Am avut șase sute de cereri de piloți pentru două posturi amărâte - și nu vorbesc despre piloți oarecare de weekend. Absolut toți cei șase sute sunt perfect calificați. Miko Berrigan a cerut să ne conducă departamentul de Fizică. Îți vine să crezi?

Am scuturat din cap. N‑aveam idee cine e Miko Berrigan, dar se pare că era Dumnezeu din ceruri, în materie de fizică.

Acum știu că așa și este.

Știu și că Miko Berrigan e un nenorocit, dar asta nu e relevant pentru poveste.
- Ideea este, a spus Gwen, că am avut de ales dintre cei mai buni pentru expediția asta. După cum sunt sigură că știi, este o onoare extraordinară să fii selectat pentru o misiune în colonie, una în care majoritatea oamenilor nu au vreodată șansa de a ajunge. Dacă am vrea, am putea pune în oricare dintre pozițiile de pe Drakkar pe cineva cu un ochi albastru și unul verde și tot am avea un echipaj complet calificat.

Și‑a readus scaunul pe podea cu un pocnet și s‑a aplecat spre mine. A trebuit să fac un efort să nu tresar.
- Ceea ce mă aduce la Înlocuibilul nostru. Știi câte cereri am avut pentru poziția asta?

Am scuturat din cap.
- Tu, a spus ea. Tu ești singura persoană care a cerut această poziție. Ne gândeam serios să cerem Adunării autoritatea de a mobiliza pe cineva, când ai intrat tu pe ușă. Acum, văd din notele de la testele standard că nu ești complet idiot. De fapt, scrie aici că ești... istoric?

Am dat din cap.
- Asta e o slujbă?
- De fapt, este - sau cel puțin era. Studiul istoriei poate...
- Nu are oricine la dispoziție absolut fiecare crâmpei de istorie, oricând vrea?

Am încuviințat din cap.
- Deci, exact, ce te face pe tine mai istoric decât mine, de exemplu?
- Păi, eu chiar am studiat o mulțime dintre acele crâmpeie.

Și‑a dat ochii peste cap.
- Și cineva te plătește pentru asta?
Am ezitat.
- Să zicem că e mai degrabă hobby decât slujbă.

Citiți un alt fragment din această carte aici.