Prima lună din 2010 e pe sfârşite, iar eu tot cu gândul la cărţile ce
mi-au fost dragi în 2009 rămân. Şi am să le numesc doar pe cele de a căror soartă am fost profund legată, apărute în colecţia
Babel, pe care o coordonez la Editura Nemira.
Primăvara
mi-am petrecut-o în tovărăşia lui Renée,
portăreasa-cărturar din
Eleganţa ariciului de Muriel Barbery, carte care nu poate să ocupe decât locul întâi în topul meu. Nimic nu
m-a mulţumit mai mult decât să aud de la colega mea de la contabilitate ce mult
i-a plăcut romanul sau de la soţia unui prieten că îl citeşte a doua oară. Succesul internaţional al cărţii a pălit în faţa acestor mărturii directe, care ar trebui să fie scopul tipăririi oricărei poveşti.
Cât despre
Nimicul de temut de Julian Barnes, carte autobiografică, eseu, roman, nici nu ştiu cum să o etichetez, a fost lectura mea de căpătâi în luna septembrie. De la
Jurnalul fericirii al lui Steinhardt nu am mai întâlnit o mărturie atât de autentică, cu o forţă care exclude tristeţea sau seninătatea,
aruncându-te faţă în faţă cu propria fiinţă muritoare. O carte care împarte cu romanul franţuzoaicei Barbery locul întâi în topul meu Babel.
Pe locul doi, prietenoasă şi căutată la Gaudeamus de adolescente cu ciorapi coloraţi şi berete şmechere, o carte ca o cutie muzicală:
Mecanica inimii de Mathias Malzieu. E o poveste cu farmecul acela pe care numai în
Micul prinţ îl mai găseşti şi al cărei
tic-tac îţi rămâne în inimă multă vreme după ce ai închis cartea.
Iar pe locul trei, cu detaşarea specifică autorilor deja consacraţi, un volum subţire, dar plin de amintiri frumoase, scrise de Françoise Sagan, copilul teribil al literaturii franceze a deceniului şase:
Cele mai frumoase amintiri. Lipsită de înfloriturile pe care prezentul rememorării le adaugă trecutului, cartea e alcătuită din fragmente de admiraţie faţă de personajele celebre pe care
le-a întâlnit Françoise Sagan
de-a lungul timpului, ca şi faţă de pasiunile ei
de-o viaţă. Un fel de "
Bonjour, Sagan" pentru cei care
i-au citit romanele şi doar au auzit de aventurile şi temperamentul ei năvalnic.
Dincolo de top, evenimentul anului 2009 a fost venirea scriitorului Stéphane Audeguy la Gaudeamus, cu ocazia lansării ultimului său roman tradus în limba română,
Noi, ceilalţi. O întâlnire cu autorul pe care am mizat încă de la romanul său de debut,
Teoria norilor, un om discret, dar cu umor şi cu un simţ al observaţiei care
mi-a spus multe despre oraşul în care trăiesc, despre lumile care coexistă în spaţiul nostru românesc.
Deşi cu nostalgia lecturilor trecute, am deja pe birou prima carte Babel a anului 2010,
Locatarul himeric de Roland Topor, un roman care
l-a inspirat în 1976 pe Roman Polanski să o ecranizeze cu titlul
Chiriaşul. Un psihothriller, cu accente kafkiene, redescoperit în prezent odată cu reactualizarea curentului artistic
mouvement panique, la înfiinţarea căruia a participat în anii şaizeci şi Roland Topor.
În proiect aşteaptă o nouă traducere a celebrului roman satiric japonez
Eu, motanul de Natsume Soseki, în care
naratorul-felină are cuvântul. Şi, din spaţiul francez, un roman special, conceput fragmentar,
Où on va, papa? de
Jean-Louis Fournier, premiul Fémina 2008, despre care am scris mai multe
aici.
Mă opresc acum cu promisiunile de lectură şi sper ca în 2010 să reuşească proiectul minunat, iniţiat de Institutul Francez în parteneriat cu Editura Nemira, de o invita la Gaudeamus pe Muriel Barbery. Sper!
