Andreea Borţun: Alexandria, 2003. Ăla a fost momentul în care ai intrat în trupa de teatru pentru liceeni, TETA. Cum era Alex Ion înainte de momentul asta? Cum a arătat ziua aia de "preselecţie"?
Alexandru Ion: Pfuu. Going back on memory lane. Cred că principala diferenţa dintre atunci şi acum este faptul că atunci nu aveam o direcţie, un drum. Nici măcar nu eram aproape de aşa ceva. Deşi eram la începutul liceului, mă gândeam deja la ce facultate o să dau şi mă "îndreptăm" spre Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Economice. Nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna asta, dar suna smart şi erau mulţi colegi pe care îi auzeam vorbind despre facultatea asta. Eram preocupat în principal de popularitate şi de cum faci să fii "şmecher".
Nu a fost o preselecţie propriu-zisă. Aveam un profesor de religie (căruia îi spuneam Samuraiul) care mi-a spus într-o zi că ar trebui să intru în trupa de teatru a liceului. Probabil pentru că mă văzuse mai extravertit. Tot el m-a recomandat domnului Eugen, laborantul liceului, care coordona trupa de teatru. Pentru că erau foarte puţini doritori domnul Eugen lua în trupa pe oricine era interesat. În perioada aia trupa se pregătea să meargă la un festival pentru adolescenţi la Arad. M-am dus la o repetiţie, mi s-a dat un rol şi de-acolo a început totul. Sunt destul de vagi amintirile primelor zile dar ştiu că îmi surâdea foarte tare ideea să plec în afară oraşului, la un festival unde era clar că vor fi multe fete.
A.B.: Ce visai să te faci când erai mic?
A.I.: Nu-mi amintesc să fi avut vise în legătură cu viitoarea mea meserie. Îmi amintesc însă că mă uităm la filme la televizor, şi nu asociam actorii cu nişte oameni reali. Ideea de a face filme, sau de a fi actor, părea ceva intangibil, complet nerealist. Îmi părea un lucru posibil doar pentru anumiţi oameni care s-au născut în alte spaţii geografice. Sau oameni cărora le-a fost scris să facă asta.
Am avut senzaţia că am inventat apă caldă, mai târziu, când am realizat că e posibil să faci actorie, şi că e realist să faci asta ca meserie.
A.B.: Care a fost prima ta interacţiune cu teatrul şi ce ai simţit / gândit când ai văzut prima oară o piesă de teatru?
A.I.: Nici asta nu-mi amintesc. Primul contact. Primul, primul. Îmi amintesc frânturi pe care nu reuşesc să le ordonez cronologic.
Îmi amintesc întâlnirea cu Angel Rababoc, actor la Teatrul Naţional din Craiova, care a venit să ne ajute la o repetiţie a primului spectacol al trupei în care eram nou intrat. Venise acolo pentru că făcuse parte, pe când era în liceu, din aceeaşi trupă. Am fost fascinat de momentele lui de "demonstraţie actoricească". La un moment dat ne-a arătat cum ar trebui să reacţioneze unul dintre personaje când îi e sete. Era atât de credibil încât am fost la un pas să îi dau sticla mea de apă.
Îmi mai amintesc filmările spectacolelor Scapino şi Puricele pe care habar n-am de unde le aveam dar le-am văzut over and over again pe calculator. Când venea cineva în vizită îl aşezăm la calculator şi îi arătăm momentele amuzante din spectacolele astea.
Îmi mai amintesc teatrul din Arad, primul teatru real în care am intrat vreodată şi fascinaţia pe care mi-o provoca interiorul clădirii. Îmi amintesc şi acum mirosul din teatru.
A.B.: Cum ai descrie cuiva care nu are nicio o idee ce înseamnă să fii actor, ce presupune meseria pe care o faci?
A.I.: Păi în primul rând i-aş spune că e o meserie. O meserie reală. Pe care o înveţi şi pentru care munceşti aşa cum faci pentru orice altă meserie. După care, i-aş spune, probabil, că presupune să te urci pe o scenă şi să spui poveşti unor oameni care sunt acolo că să te privească şi să te asculte.
A.B.: Cum funcţionează mixul de management cultural şi actorie în viaţa ta? Ai renunţa la vreuna în detrimentul celeilalte?
A.I.: S-a dovedit a fi un mix complicat câteodată. Am intrat în contact cu mulţi oameni de teatru la Ideo Ideis, unde mă cunoşteau în postura de manager. Şi am realizat acum câţiva ani că foarte mulţi oameni au uitat că sunt actor. Şi asta se reflecta în propunerile pe care le primeam... sau nu le primeam. Din momentul în care am realizat asta am iniţiat "un program" prin care să le reamintesc oamenilor că sunt actor.
Nu ştiu dacă aş renunţă la vreuna. Îmi plac foarte tare amândouă. Depinde de context şi de oferte. Ştiu însă că vor fi perioade în care voi face mai multă actorie (sper) şi perioade în care voi face mai mult management.
Dar sunt câteva skill-uri pe care le plimb dintr-o parte în altă şi îmi place să cred că echilibrez un pic diferenţa majoră dintre cele două domenii. Ca tânăr actor, nu poţi să baţi la uşa unui regizor şi să îi ceri un rol. Actoria nu-i tocmai o meserie democratică. Pe când, ca manager poţi să creezi de la zero un proiect fără să aştepţi să-ţi sune telefonul ca să te invite cineva.
A.B.: Cum a fost prima ta zi în UNATC? Ce ai simţit?
A.I.: Pe măsură ce progresează interviul asta încep să cred că am probleme de memorie. Nu-mi amintesc prima zi. Îmi amintesc frânturi din primele săptămâni. Ştiu că eram foarte fericit că am intrat şi mă fascina profund locul în sine. Parcă respirăm libertate. Ştiu că eram extrem de curios şi dornic să arăt ce pot. Sau ce credeam eu că pot. Veneam din teatrul de amatori unde primisem câteva confirmări, premii de interpretare, şi aveam senzaţia că ştiu exact ce şi cum e cu teatrul. Din fericire, până la finalul primului an de UNATC, "m-am dat cu capul de tocul uşii" de câteva ori şi m-am liniştit.
A.B.: Povesteşte-ne un moment de răscruce în carieră ta de actor de până acum?
A.I.: Răscruce? Depinde ce înţelegi prin asta. Nu cred că am avut vreo răscruce până acum. Am avut capitole. Iar capitolele încep şi apoi se termină. Cred că e în natura lucrurilor. Dar n-aş spune că am trăit, încă, vreo răscruce.
Dar pot să-ţi povestesc un moment de tipul "a coborât îngerul".
Prin 2004 sau 2005 am văzut la Bulandra spectacolul Troilus şi Cresida al lui Silviu Purcărete. Era o producţie a teatrului Joseph Katona din Budapesta şi m-a bulversat complet. Mi-a întors lumea cu susul în jos. Am ieşit din sala şi nu mai ştiam să merg pe stradă. Atât de tare m-a afectat. Şi mi-a rămas foarte puternic întipărit în minte teatrul ăsta - Joseph Katona.
Ani mai târziu, la finalul lui 2013, am fost invitaţi să jucăm Familia Tót (direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu") chiar la Joseph Katona. Am fost extrem de fericit când am auzit; şi când am ajuns acolo i-am povestit regizoarei tehnice care era responsabilă de noi, de experienţă mea cu Troilus şi Cresida. Înainte de reprezentaţia noastră mi-am dat seama că rămăsesem fără nişte mici bucăţi de hârtie pe care le arunc în aer la un moment dat în spectacol, ca un soi de confetti. Am rugat-o pe regizoarea tehnică să-mi dea nişte foi scrise, care sunt de aruncat. M-a dus într-o cabină de recuzită, a băgat mâna într-un teanc mare de maculatură şi a scos vreo 7-8 foi. Şi-a aruncat o privire peste ele că să se asigure că sunt de aruncat şi mi le-a întins, spunându-mi: "Ha! Ia te uită, sunt chiar din textul folosit la lecturile pentru Troilus şi Cresida." Nu pot să-ţi descriu sentimentul!
Le-am rupt şi le-am folosit în spectacol. Mai bine le înrămăm. Chiar dacă erau în maghiară. Acum aştept să-l cunosc pe Silviu Purcărete ca să îi povestesc şi lui... că mă gândesc că n-o să citească interviul ăsta.
Nu cred că se contabilizează ca răscruce, dar întrebarea ta a declanşat amintirea asta şi am vrut să ţi-o povestesc.
A.B.: Ce te provoacă cel mai mult în actorie?
A.I.: Ideea de a face lucruri care nu s-au mai făcut. Şi de a-mi depăşi propriile limite, oricât de clişeic ar suna.
A.B.: Cum a fost debutul tău pe o scenă de teatru profesionist? Ce frici ai avut, ce provocări te-au încercat?
A.I.: A fost furtunos. Aveam programată o plecare din ţară în postura de co-producător al unui spectacol şi, până să plec, am fost chemat la o întâlnire cu Victor Ioan Frunză. Am mers la întâlnire ştiind că e vorba de Furtuna lui Shakespeare şi pe drum mă gândeam că, dacă totul o să meargă bine, voi juca Ferdinand. Am ajuns la întâlnire, lucrurile au mers bine şi am aflat că o să joc Ferdinand, Trinculo, Alonso şi o foarte mică bucată din Ariel. Am îngheţat. A, şi-am mai aflat că premiera era programată peste două săptămâni şi jumătate; iar data premierei se suprapunea peste plecarea mea. Am renunţat la plecare şi în două săptămâni şi jumătate chiar am scos premieră. Presupun că e de la sine înţeles care au fost fricile şi provocările. Cert e că în două săptămâni jumătate am acumulat şi am învăţat enorm.
A.B.: Te-ai gândit vreodată să renunţi la actorie? Dacă da, în ce context şi de ce?
A.I.: Nu m-am gândit să renunţ. M-am gândit cum ar fi dacă aş renunţa, sau dacă aş fi forţat de împrejurări să renunţ. A fost o perioada în care părea că lucrurile nu duc niciunde şi mă gândeam că s-ar putea, până la urmă, să fie nevoie să mă reorientez. E un traseu sinuos dar cred că şi atunci când un actor începe să practice o altă meserie o face aşteptând rolul cel mare. Să renunţi complet la ideea de a fi actor, în contextul în care eşti pasionat în mod real de domeniul ăsta, e echivalent cu o renunţare la sine. Nu te gândi la asta ca la o metaforă... ci ca la ceva concret. Nu prea ai cum să renunţi la tine. Şi-atunci, aşa cum spuneam, chiar dacă începi să practici altă meserie pentru a putea să supravieţuieşti, tot o să îţi ţii urechile ciulite şi o să aştepţi să sune telefonul.
Acum simt că mi-am găsit o oarecare stabilitate dar nu înseamnă că m-am relaxat. Nici vorbă. E drum lung până departe.
A.B.: Ce îţi aduce teatrul şi meseria de actor? Cu ce te completează în procesul tău de devenire?
A.I.: Îmi aduce, într-o oarecare măsură, un tip de satisfacţie pentru curiozitatea profundă de care sufăr. Când spun curiozitate o asociez cu ideea de cunoaştere. Mă pasionează teribil cunoaşterea. Îmi aduce de asemenea foarte multă diversitate, dinamism şi posibilitatea de a cunoaşte oameni şi lucruri noi cu regularitate.
Cu ce mă completează? Păi mă încurajează, că să nu zic obligă, să privesc deseori spre interior. Şi cred că ăsta e un exerciţiu tare sănătos. Să priveşti spre interior; să te auto-analizezi. Cumva, îţi dă măsura propriei existente şi posibilitatea să explorezi lumi interioare. Şi asta e tot un exerciţiu de cunoaştere... iar asta ne aduce înapoi la curiozitate.
A.B.: Privind în urmă la cariera ta de până acum, ai schimba ceva? Dacă da, ce?
A.I.: Sunt anumite lucruri pe care le-aş face diferit dar nu e un gând în care să mă fi blocat vreodată. Poate că aş încerca să învăţ mai repede ce înseamnă să-ţi setezi obiective şi despre perseverenţa necesară pentru atingerea lor. A, şi-aş învăţa mai repede despre calm şi diplomaţie.
A.B.: Cum îţi imaginai la 18 ani, când ai intrat în UNATC, că vei fi astăzi?
A.I.: Îmi imaginăm că o să joc în blockbustere. Serios. Îmi imaginăm că va fi uşor să reuşesc în meseria asta. N-aş putea spune că e uşor să reuşeşti, nici măcar nu-mi dau seama dacă eu am reuşit... dar n-am renunţat încă la dorinţa de a juca în blockbustere.
A.B.: Crezi în vreun fel în capacitatea artei, a teatrului, de a schimba lucruri în lume?
A.I.: Cred în capacitatea teatrului de a schimba oameni. Iar oamenii pot schimba lumea.
A.B.: Care ar fi rolul (de teatru) pe care l-ai considera determinant în cariera ta şi de ce?
A.I.: Cariera mea... E a doua sau a treia oară când zici asta. Sună cumva... Adică tu crezi că am o carieră? Păi asta-i bine...
Joe Pitt din Îngeri în America (direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, la Teatrul Metropolis). A fost un rol determinant pentru că m-a "zgâlţâit" un pic. M-a pus faţă în faţă cu nişte limite proprii şi m-a dus tare departe de zona mea de confort. Şi asta se întâmpla în interiorul unui spectacol-diptic care se juca în două seri consecutive, în fiecare seară câte 3 ore. Atunci am simţit puternic că sunt actor.
Acum spectacolul a fost comprimat - se joacă într-o singură seară şi durează patru ore şi jumătate.
A.B.: Te-ai gândit vreodată să pleci din România şi să o iei de la zero altundeva?
A.I.: Prin anul II de facultate începusem să fac un research în legătură cu posibilităţile de masterat în afară. Mă oprisem la Yale. Dar povestea nu a depăşit stadiul unui research. De gândit, m-am gândit de multe ori. N-am mers mai departe din două motive: teamă şi oamenii / lucrurile de care simt că sunt legat aici. Nu sunt tocmai un aventurier, deşi sunt momente în care mi-ar plăcea să fiu.
ÎI invidiez maxim pe oamenii care au avut ocazia să trăiască, chiar şi preţ de câteva luni, în alte culturi. E o experienţă pe care mi-o doresc foarte tare. Îmi spun că se va întâmpla atunci când voi avea ocazia să lucrez în afară la vreun proiect ale cărui filmări o să dureze mai multe luni.
A.B.: Care e spectacolul de teatru faţă de care păstrezi cea mai plăcută amintire?
A.I.: Îmi vin în minte multe momente petrecute alături de George Costin, Sorin Miron şi Ioana Barbu în Furtuna (direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, la Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu"). Multe momente în care pur şi simplu nu-mi puteam stăpâni râsul uitându-mă la Sorin Miron şi bucuria pe care o simţeam pentru faptul că joc cu nişte oameni în care am încredere, de la care am multe lucruri de învăţat şi în prezenţa cărora sunt foarte în largul meu. Momentele din Salonul de Aur al Ambasadei României la Paris (pe care nu le pot poveşti detaliat aici) unde aveam costumele pe care le schimbăm foarte rapid în Furtuna şi fuga în plină viteză până la cealaltă intrare în sala de spectacol. Am multe amintiri plăcute de la mai toate spectacolele în care am jucat, dar cele de la Furtuna sunt primele care mi-au venit în minte.
Am descoperit că în timp lucrurile se decantează şi că, indiferent de perioade mai complicate sau uşor neplăcute prin care treci atunci când lucrezi la un spectacol, amintirile acelor momente revin într-o formă de nostalgie combinată cu energii pozitive. Parcă ţi-e şi drag când îţi aminteşti. Cel puţin mie aşa mi se întâmplă.
A.B.: În ce spectacole joci în momentul de faţă şi unde?
A.I.: De ce n-o facem în drum?, regia Neil LaBute la Teatrul ACT, The History Boys, regia Vlad Cristache la Teatrul Excelsior, Furtuna, Familia Tót şi Îngeri în America toate trei semnate de Victor Ioan Frunză, primele două la Centrul Cultural pentru UNESCO "Nicolae Bălcescu" iar al treilea la Teatrul Metropolis şi Cine iubeşte plăteşte, regia Vlad Massaci, la Godot Cafe Teatru.
(foto: Adriana Grand, Adi Bulboacă şi arhiva personală)
Alexandru Ion
Data naşterii: 3 septembrie 1987
Este absolvent al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" din Bucureşti şi are o diplomă de master în Arta Actorului la aceeaşi universitate. Alexandru Ion este unul dintre fondatorii Festivalului Naţional de Teatru Tânăr Ideo Ideis de la Alexandria,
Alexandru Ion a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2015, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2015 sunt: Alexandru Ion, Ali Deac, Ana Covalciuc, Csilla Albert, Erzsébet B. Fülöp, Irina Drăgănescu, Lucian Teodor Rus, Ruxandra Maniu, Silva Helena Schmidt, Réka Szász.