Ana Ularu: Ce te-a făcut să alegi actoria?
Irina Drăgănescu: Timiditatea mea. Am văzut în liceu că atunci când apăream în faţa oamenilor, chiar înainte să le spun ceva, ei zâmbeau şi mă ascultau. Aşa că am ales contextul actoriei ca un prilej de a mă putea exprima şi manifesta, pentru că în viaţa adevărată nu aveam aproape niciodată curajul să fac asta.
A.U.: Care a fost cel mai frumos moment din facultate?
I.D.: Nu l-aş numi chiar frumos. A fost însă un moment de mare revelaţie pentru mine. Eram în anul I, urma să începem cursul de actorie cu Liviu Lucaci, dar era încuiată sala de curs. Aşa că noi ca nişte studenţi conştiincioşi, aşteptam în faţa uşii. Vine proful şi mă întreabă de ce stăm acolo, de ce nu intrăm în sală. La care eu îi răspund foarte serioasă: "Aşteptăm să vină cheia." Nu are rost să povestesc ce a urmat după asta, dar cert este că atunci am înţeles nişte lucruri apropo de pasivitate, lipsă de iniţiativă şi ideea că ce e să pice va pica... eventual din cer.
A.U.: Ce profesori sau ce rol ţi-au oferit o revelaţie în studenţie?
I.D.: Liviu Lucaci, Adriana Popovici şi Anca Ioniţă au contribuit cel mai mult la transformarea mea pe parcursul celor 5 ani petrecuţi în UNATC. Rolurile din facultate m-au învăţat multe, dar oamenilor de mai sus le datorez revelaţiile.
A.U.: A existat vreo clipă în care te-ai îndoit de tine însăţi?
I.D.: Cred că mai corect ar fi să mă întrebi dacă a existat vreo clipă în care nu m-am îndoit de mine însămi. Îndoiala de sine cred că poate face minuni dacă e luată în doze corecte. Eu apelez la ea prea mult. Şi asta mi-a adus multe casting-uri pierdute. Oamenii nu au de unde să ştie că odată ce mă pornesc să lucrez, sunt de neoprit. Aşa că ei mă tot întreabă: "Cum vrei ca eu să îţi acord toată încrederea că poţi face un rol, dacă tu însăţi te îndoieşti?" Iar răspunsul meu mental este de fiecare dată acesta: "Dacă ai începe tu prin a avea încredere în mine şi mi-ai da o şansă, atunci mi-aş câştiga-o şi eu." Şi iată cercul vicios.
A.U.: Joci la "unteatru". Cum percepi teatrul underground versus cel de stat?
I.D.: Teatrul underground mi se pare mai autentic şi mai adevărat. Momentan trec printr-o etapă în care nu mai cred în teatrul clasic şi convenţional. Mi se pare datat, pentru că lumea de astăzi are nevoie de un alt fel de metodă de a primi un mesaj. Oricât de valabile sunt cele transmise prin textele clasice, modalitatea în care acestea ar trebui date mai departe publicului are nevoie mare de o reinventare. Cel puţin în România. Majoritatea teatrelor de stat nu vor să educe oamenii, să îi şocheze şi să le arate alternative inedite. Teatrele de stat vor să vândă cu orice preţ. Şi pe multe dintre ele eu le consider prăfuite şi propagatoare de pseudo-pretenţii inutile. Latura teatrului independent pe care o caut este fenomenul performance-ului, pentru care nu există un context împământenit, care militează pentru oameni şi cauzele lor, care ridică probleme şi dă soluţii. Cred că şi publicul din România poate fi educat, prin multă răbdare, consistenţă şi perseverenţă.
A.U.: Ce ţi se pare cel mai important de făcut când începi lucrul la un rol?
I.D.: Conceptul personajului, ce-i cu el, cine e şi ce vrea.
A.U.: Cum au fost experienţele tale de film până acum?
I.D.: Experienţele mele în film de până acum le pot număra pe degetele de la o mână. Cea mai importantă a fost într-un film de licenţă, Happy End, al lui Ştefan Munteanu, un regizor tânăr extraordinar la lucrul cu actorii. Filmul l-am făcut în 2009, iar eu am jucat unul dintre rolurile principale. Au fost vreo 4 zile de transă, pentru că Ştefan are darul de a te băga fix în universul pe care şi-l doreşte, fără ca tu să îţi dai seama. A fost o experienţă intensă şi minunată.
A.U.: Cum ţi se pare experienţa pe un platou vizavi de lucrul în teatru?
I.D.: Experienţa pe platou este mai mult despre "acum" decât despre traseul pe lung al personajului. Mi se pare mai adevărată în sensul că din ea se păstrează cel mai adevărat moment al fiecărei scene. La teatru rişti să baţi câmpii, mai poţi scăpa personajul, rolul, scopul din vedere, te regrupezi şi mergi mai departe. O iei mereu de la capăt. La film e aici, acum, după ce s-a dat ok-ul pe o secvenţă. Nu prea poţi să minţi, pentru că se vede tot, nu o mai iei niciodată de la capăt, dar munca ta rămâne acolo întru posteritate. E adevăr şi genialitate între marcajele lipite de operator cu bandă adezivă pe podea.
A.U.: Te consideri cinefilă? Ce fel de regizori / filme îţi plac?
I.D.: Da, mă consider cinefilă. Mă emoţionează fraţii Dardenne şi fraţii Coen, John Cassavetes şi a lui Gena Rowlands, Xavier Dolan sau universul lui Wes Anderson.
A.U.: Ai actori preferaţi, străini sau români? Ce anume te atrage la performanţa unui actor? Preferi naturaleţea sau o construcţie elaborată de personaj?
I.D.: O admir pe Cate Blanchett. Mi se pare senzaţională. Nu am văzut-o rău în nimic. Mi se pare o super-femeie: încrezătoare, curajoasă, matură şi maternă. La fel cum mi se pare şi Gena Rowlands în filmele lui Cassavetes. Răpitoare şi puternică; totul dozat la fix.
Cred că naturaleţea şi construcţia elaborată de personaj nu se exclud. Poţi să munceşti din greu la înţelegerea, crearea şi construirea unui personaj, dar dacă reuşeşti să redai tot acest proces prin naturaleţe şi aparentă uşurinţă, cred că ţi-ai făcut binişor treaba. Naturaleţea simplă ajunge să se repete de la un rol la celălalt. Şi dacă eşti la fel în orice joci, atunci care mai e sensul?
A.U.: Cu ce regizori români ai vrea să lucrezi?
I.D.: Cu Cristi Puiu, Răzvan Rădulescu, Radu Muntean, Cristian Mungiu.
A.U.: Ai vreun film românesc preferat?
I.D.: Secvenţe al lui Alexandru Tatos.
A.U.: La ce te aştepţi de la experienţa 10 pentru Film?
I.D.: Nu obişnuiesc să îmi fac aşteptări. O să mă bucur din plin de fiecare zi a festivalului. Dacă va fi locul şi momentul să se lege proiecte după TIFF, atunci va fi minunat. Sigur vor rezulta alte lucruri de care probabil că am mai multă nevoie acum decât îmi dau seama.
(foto: Adi Bulboacă)
Irina Drăgănescu
Data naşterii: 5 mai 1984
Este absolventă a Facultăţii de Teatru din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografica "I.L. Caragiale" din Bucureşti, secţia Arta Actorului (2010).
Irina Drăgănescu îşi desfăşoară activitatea profesională atât în teatre de stat, cum ar fi Teatrul de Comedie, Nottara sau Bulandra din Bucureşti, cât şi în spaţii alternative (Godot Café Teatru).
A jucat în primul sitcom teatral din România, Fata care şi-a pierdut capul, precum şi în spectacolele Născut în '84 sau Copilul rece de Marius von Mayenburg, în regia Catincăi Drăgănescu. De asemenea, joacă şi în Produse domestice, un performance în regia Ioanei Păun despre fenomenul exploatării bonelor filipineze în România.
A câştigat - pentru rolul Sylveta din Romanţioşii, de Edmond Rostand, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, premiul de interpretare COMEDIA ŢINE LA TINEri 2008, oferit de Teatrul de Comedie din Bucureşti, precum şi premiul "Vedeta de mâine", acordat de Irina Petrescu şi Emil Boroghină la Festivalul Vede Teatru, ediţia 2009.
Irina Drăgănescu a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2015, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2015 sunt: Alexandru Ion, Ali Deac, Ana Covalciuc, Csilla Albert, Erzsébet B. Fülöp, Irina Drăgănescu, Lucian Teodor Rus, Ruxandra Maniu, Silva Helena Schmidt, Réka Szász.