Cristina Rusiecki: Când ai simţit prima oară că o să faci teatru?
Szász Réka: Am făcut zece ani de patinaj artistic şi probabil de această experienţă din copilăria de la Miercurea Ciuc se leagă actoria. Aveam un program artistic de prezentat, singură pe un patinoar uriaş, şi trebuia în acelaşi timp să fac şi săriturile de performanţă.
C.R.: Ai făcut patinaj de performanţă?
Sz.R.: Da, am participat la campionate, am luat medalii...
C.R.: Ce medalii?
Sz.R.: Cea mai importantă medalie este un bronz la un campionat internaţional din Ungaria.
C.R.: La ce vârstă ai făcut patinaj?
Sz.R.: De la şapte ani până la sfârşitul liceului. Apoi am decis să fac facultatea de actorie.
C.R.: Cum a venit această decizie?
Sz.R.: Sincer, habar nu am. Nu fusesesm în nici o trupă de teatru, participasem doar la concursuri de poezii. Profesorii mă trimiteau din ce în ce mai des la ele, aşa că a început să-mi placă. Am câştigat şi nişte premii, dar nu ele au contat, ci faptul că-mi plăcea mult partea cu recitarea. Aşa că am început să citesc şi să învăţ texte şi după aceea m-am gândit direct la teatru, deşi la liceu făcusem secţia de matematică-informatică.
C.R.: Mergeai la teatru la Miercurea Ciuc?
Sz.R.: Da, am început de mică să merg la teatru. La noi funcţionează foarte bine sistemul cu abonamente în şcoli, aşa că nu a existat an în care să nu-mi fac abonament. Vedeam cam patru spectacole pe an. Primul care m-a atins, mi-a dat energie bună, când eram mică, a fost Cartea junglei. L-am văzut de trei-patru ori. Am început să cânt acasă, singură, muzica de la spectacol sub duş sau în cameră. Nu am zis nimănui niciodată că aş vrea să fac actorie. Am stat singură, m-am gândit şi la un moment dat, am zis "da, asta e". Prin clasa a douăsprezecea s-a concretizat cumva în mine această intenţie şi atunci le-am dat bomba şi părinţilor, şi prietenilor.
C.R.: Cum au reacţionat?
Sz.R.: Nu pot să zic că s-au bucurat extrem de mult. Un timp m-au tot întrebat dacă sunt sigură că asta vreau, eu am ţinut-o pe a mea şi până la urmă au acceptat. Am plecat la Universitatea din Budapesta, la cea mai mare facultate de actorie din Ungaria. Eram înscrişi peste o mie de candidaţi. Am rămas în primii cincizeci. Din aceşti cincizeci au rămas doar doisprezece printre care eu nu m-am mai numărat. Imediat după această perioadă a urmat admiterea la Cluj. Am considerat că nu are rost să mai stau încă un an ca să-mi încerc norocul printre o mie de candidaţi. Aşa e drumul meu: nu prea plănuiesc, pur şi simplu, mi se întâmplă.
C.R.: Deci ai noroc.
Sz.R.: Da, deocamdată mă consider norocoasă, dar am senzaţia că lucrul adevărat de abia acum începe pentru mine, odată cu venirea în teatru.
C.R.: Din câte ştiu, ai făcut şcoala în limba maghiară iar acum, la Râmnicu Vâlcea, joci în limba română. Cum a fost pasul acesta?
Sz.R.: Sunt întrebată de multe ori, mai ales când oamenii află că sunt sută la sută unguroaică, născută la Miercurea Ciuc din părinţi unguri. Nici nu ştiu cum am pornit spre Râmnicu Vâlcea. L-am însoţit pe Cătălin Vieru care dădea audiţie acolo. Nu mai sunt sigură dacă, înainte de a pleca din Cluj, eu ştiam că o să dau acest casting. M-am trezit gândindu-mă în autocar la un text, dar nu aveam nici unul, pentru că toate textele mele fuseseră pregătite în limba maghiară. Am ajuns în faţa domnului Adrian Roman, directorul teatrului, şi a regizorilor Cristi Juncu şi Vadas László care m-au întrebat dacă am un text. Într-o fracţiune de secundă, am derulat totul în cap şi mi-am dat seama că dacă răspunsul va fi nu, pot să şi plec. Aşa că am zis da, deşi ştiam că nu am textul respectiv. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să traduc pe loc un monolog din maghiară în română. M-am aşezat pe un scaun ca să nu tremur de emoţie şi am început să traduc cuvânt cu cuvânt. Menţionez că nu vorbeam bine română. S-a întâmplat ceva interesant: am reuşit să-i ating pe cei din juriu, dar în nici un caz cum voiam eu, prin actorie, ci prin traducerea în care folosisem nişte cuvinte care nu există. Pur şi simplu, s-au spart de râs în faţa mea. Atunci m-am gândit că dacă mă opresc din cauza ruşinii, nu o să fie bine, deci am continuat. M-am făcut şi mai tare de râs. La un moment dat, autoironic, începusem să folosesc deliberat cuvinte inexistente în română şi spuneam numai prostii. Cei din juriu mai aveau puţin şi cădeau sub masă de râs. Până la urmă, m-au oprit şi m-au întrebat dacă, în caz că îmi dau ei un text, pot să-l citesc. Am făcut-o, apoi am cântat ceva în engleză şi după o săptămână m-am văzut pe lista cu cei angajaţi. Nu-mi venea să cred, chiar nu mă aşteptasem. Între timp, am rememorat de multe ori scena şi mi-am dat seama că a fost probabil un moment foarte viu. Transpiram să traduc corect ceva ce oricum nu-mi ieşea şi mă sortea comicului. Până la urmă, momentul s-a întâmplat să iasă bine.
C.R.: Colegii tăi de facultate joacă?
Sz.R.: Cam jumătate din cei zece. Unul la Oradea, unul în Studio M, două fete în teatrul independent, doi au plecat la Budapesta să-şi încerce norocul tot la independenţi. Nu am primit prea multe propuneri. Ne aşteptaserăm la asta, aşa că fiecare încearcă să-şi găsească ceva, să supravieţuiască şi să rămână în meserie.
C.R.: Ce s-a mai întâmplat după ce te-ai trezit angajată?
Sz.R.: Mi-aduc aminte foarte clar de prima lectură de la Revizorul, cu o traducere destul de arhaică pentru mine. Le făceam tot timpul semne cu cotul colegilor şi îi întrebam "Ce înseamnă asta?". Apoi, mi-am dat seama că sunt prea multe cuvinte pe care nu le ştiam, deci nu avea nici un rost să mai tot întreb. M-am închis în cameră cu dicţionarul şi cu laptopul şi am început să caut variante. Nu era de ajuns să citesc traducerea, ci trebuia să prind exact sensurile cuvântului, ca să-l pot simţi. Am căutat fiecare cuvânt ca să văd ce semnificaţii are în diferite contexte. Munceam enorm. Mergeam la repetiţii, apoi treceam în cameră la dicţionar.
C.R.: Cât de bine ştiai română la vremea aceea?
Sz.R.: Destul de puţin. Am terminat clasa a XII-a ştiind pe de rost câte un rezumat la Dl Goe sau Harap Alb. Mi-am dat seama că nu pot să comunic. La început, toţi aveau impresia că sunt o persoană foarte tăcută. Când mi-am mai dat drumul la limba română, au văzut că vorbesc enorm de mult. A fost o muncă grea, dar m-a îmbogăţit foarte mult. Nu am învăţat în toţi anii de liceu atât de mult şi nu mă refer doar la limbă. Pur şi simplu, m-am deschis pentru că m-am văzut în alt context decât cel cu care eram obişnuită. Am învăţat mult de la colegi şi de la oamenii care mă înconjurau. Erau multe aspecte culturale neobişnuite pentru mine. Am descoperit obiceiuri, cuvinte noi, sensuri noi, chiar un alt fel de a juca pentru că în şcoala maghiară se joacă puţin diferit. Cel mai mare avantaj de a juca în limba română ţine de faptul că eu pot să combin cele două şcoli. Fiecare are o grămadă de calităţi iar eu vreau să fiu deschisă. Nu-mi place să zic nu înainte de a încerca, chiar dacă şansa e de numai de 1%. În timpul facultăţii, deseori asistam, împreună cu colegii la examenele de la secţia română şi ne întrebam "oare cum fac ei să se arunce chiar aşa?". În acelaşi timp, şi colegii români veneau la noi şi îşi puneau aceleaşi întrebări. Ne ajutăm şi să ne învăţăm unii pe alţii.
C.R.: Voi toţi din trupa de la Râmnicu Vâlcea sunteţi foarte tineri. Ţi se pare un avantaj?
Sz.R.: Da. Toţi suntem plini de energie şi toţi avem acelaşi scop: vrem să jucăm. Rar se întâmplă într-un teatru ca întreaga trupă să fie plină de puritate. Nu ne gândim la nimic altceva decât să jucăm teatru. Vrem să facem spectacole bune şi încercăm să dăm totul, iar acesta e un mare avantaj. Aproape toţi am terminat la Cluj, am fost colegi şi ne înţelegem foarte bine. Ne-am dus acolo ca nişte prieteni, ca să jucăm teatru. Ceea ce facem noi la Teatrul "Anton Pann" seamănă un pic cu lucrul într-un teatru-laborator.
C.R.: Mi-aduc aminte că la Gala Hop, un coleg te machia, altul îţi aranja părul...
Sz.R.: Da, Ana Şuşca şi Vlad Bîrzanu. El mi-a făcut un machiaj superb, a făcut tot ce a putut ca să-mi transforme faţa în cea a lui Edith Piaf. Ana mă ajuta cu părul şi cu tot ce mai aveam nevoie. A fost o bucurie mare, mai ales când am ieşit de la partea cu monologul. Mă simţeam în priză. Dacă aş fi fost singură, m-aş fi grăbit pentru proba următoare şi aş fi fost neglijentă. Ei m-au liniştit, mi-au spus "acum stai liniştită, noi facem totul, tu trebuie să te gândeşti doar la ceea ce ai de făcut". Alături de ei, m-am simţit aproape la fel de bine ca pe scenă.
C.R.: Ştiu că e o poveste extrem de interesantă legată de cum s-a scris monologul de la celălalt moment.
Sz.R.: Am vrut să merg la Gala Hop, unde una dintre probe pleca de la patru fotografii din care noi trebuia să alegem. M-am apucat să scriu ceva, nu mi-a plăcut. Nicicum nu-mi ieşeau mai mult de două propoziţii. N-am putut să scot din mine un text bun. Cu o zi înainte de înscriere, aveam o groază de hârtii aruncate prin cameră. Şi atunci mi-am amintit de Székely Csaba cu care am lucrat la Târgu Mureş, acum trei-patru ani, într-un proiect pentru studenţi unde el a scris, cumva pentru noi, Flori de mină. De atunci nu mai vorbisem cu el. Dar mi-am făcut curaj şi mi-am zis: "Cunoşti un dramaturg, în condiţiile de înscriere se menţionează că textul poate fi scris şi de un dramaturg, nu numai de concurenţi, aşa că roagă-l pe Székely Csaba să-ţi scrie". Mai vorbesc eu aşa cu mine. L-am sunat, nu mi-a răspuns, i-am scris repede pe Facebook şi mi-a spus că o să încerce. M-a întrebat de la care dintre cele patru poze să pornească şi l-am rugat să aleagă el, să scrie un monolog, doar să fie pentru o fată, nu contează vârsta. Şi în două ore am primit textul pe mail. Nu-mi venea să cred, mai ales că era şi foarte bun. M-am gândit la toată perioada în care eu încercasem să sciru un text, dar nu ieşise nimic. Iar Csaba, în nici două ore, mi-a scris textul cu care am şi participat la Gală.
C.R.: Ai schimbat ceva la el?
Sz.R.: Foarte puţin, câteva lucruri, în timpul repetiţiilor. M-am apucat să mă pregătesc pentru Gala Hop şi orice idee îmi venea, dacă improvizam ceva, îl întrebam dacă mai putem să adăugăm. Mi-a răspuns de fiecare dată prompt schimbând în direcţia în care îl rugam. Csaba scrie extrem de bine.
C.R.: De acord. Şi aşa Tudor Giurgiu, care era în juriu, te-a ales la 10 pentru TIFF.
Sz.R.: Da. A fost o adevărată surpriză, mai ales că acest premiu nu exista până atunci. Acolo mi s-a mai întâmplat ceva foarte frumos: privirea doamnei Mariana Mihuţ. În monolog, eu vorbeam cu mama. Şi aş fi avut nevoie de o femeie, de orice vârstă, din public, cu care să pot vorbi, în ai cărei ochi să mă pot uita. Când m-am oprit în locul în care plănuisem să-mi încep monologul, în faţa mea stătea doamna Mariana Mihuţ. Atunci am avut nişte emoţii îngrozitoare. Voiam să încep monologul iar mie nu-mi trecea prin cap decât că mă aflu în faţa actriţei Mariana Mihuţ. Mi-am spus că nu degeaba stătea în faţa mea şi că aş putea să-mi pun planul în aplicare chiar cu dumneaei. După puţin timp, am simţit că am în faţă un partener şi că monologul începe să devină dialog. Şi aşa şi era, pentru că doamna Mariana Mihuţ, la finalul monologului, mi-a şi răspuns. Nu mă aşteptam! Am descoperit nişte ochi care se uitau la mine şi din prima secundă în care am rostit "Mamă!" am văzut că a intrat în convenţie, acceptând tot ce spusesem. Era partenera mea.
C.R.: Care era întrebarea pe care o puneai în cursul monologului?
Sz.R.: "Mamă, mâine mă duci la o audiţie? Mă duci? Mă duci?" Am mai întrebat de câteva ori şi într-un final a zis "da". De fapt, după cum construisem eu, în mintea mea, răspunsul ar fi trebuit să fie nu. Aşa că a trebuit să improvizez un pic, dar, oricum, eram la final. De când s-a terminat Gala Hop, am avut un gând: să-i scriu o scrisoare. E foarte rar să răsară aşa din senin, în faţa ta, un om viu, un actor care să te ajute doar fiind acolo. Faptul că a intrat în joc şi maniera în care a făcut-o sunt fascinante pentru mine. La un moment dat, am venit la Bucureşti cu un singur scop: voiam să o văd într-un spectacol. Am fost la Căsătoria. Nici acum nu ştiu de ce nu m-am dus la dumneaei măcar ca să o salut şi să o felicit. Aş mai vrea să o văd pe scenă, mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu nici de ce nu am scris acea scrisoare.
C.R.: După monolog Mariana Mihuţ te-a felicitat?
Sz.R.: Da şi mi-a spus câteva lucruri despre momentul meu cu Edith Piaf, care îi plăcuse. Mi-a dat nişte sfaturi şi cred că de aici îmi vine nevoia de a-i scrie, fiindcă am simţit că în numai douăzeci de minute m-a cam mirosit. Mi-a spus câteva lucruri pe care mi le spun şi eu zilnic. La Hop mi s-a părut că doamna Mihuţ, din public, s-a deschis şi dumneaei în faţa mea. Fără dumneaei cred că momentul nu mi-ar fi ieşit aşa de bine. Ne e frică de ziduri, de respingere din partea publicului, iar eu am găsit atunci o parteneră.
C.R.: La Râmnicu Vâlcea jucaţi aproape numai teatru contemporan.
Sz.R.: Cred că aceasta e o problemă mare pentru regizori, că trebuie să găsească texte pentru o trupă în care majoritatea suntem tineri. Ne trebuie un text pentru cinci-zece tineri.
C.R.: Asta da provocare! Dar vă simţiţi bine jucând texte contemporane.
Sz.R.: Absolut, da. Nu pot să spun că nu mi-ar plăcea o piesă clasică, pentru că aş vrea să fac de toate. Dar mai ales în trupa aceasta nu prea avem cum să facem Cehov, că majoritatea suntem "puşti" şi "puştoaice".
C.R.: Te gândeşti vreodată la ce rol ţi-ar plăcea să joci?
Sz.R.: Nu. Aş vrea să joc cât mai mult şi cât mai diversificat. Să mă descopăr pe mine altfel de fiecare dată, să nu mă blochez în nici o cutiuţă şi să ştiu că pot să ies oricând dintr-o categorie. Eu, Réka, nu ştiu prea bine cine sunt, dar aş vrea ca pe scenă să mă descopăr în cât mai multe feluri. Acesta ar fi scopul meu, nu neapărat un rol sau altul.
C.R.: Care consideri că sunt cele mai mari calităţi ale actriţei Szász Réka?
Sz.R.: Asta e o întrebare grea. Cred că disciplina. Apoi că pot să umplu un rol. Sunt foarte emotivă şi atunci scot mai uşor din mine diferitele lucruri pe care le cere rolul. Nu vorbesc de formă, ci de interiorul personajului. Dar aceasta nu e tot timpul o calitate. Nu ştiu, să spună alţii dacă am calităţi, nu eu.
C.R.: Şi acum o întrebare şi mai grea: care sunt principalele calităţi ale omului Szász Réka?
Sz.R.: Poate optimismul. Pentru mine e o calitate. Foarte greu poate să mă întristeze cineva sau ceva. Şi, chiar dacă se întâmplă, nu ţine mult. Aceasta e o calitate care mă uimeşte şi pe mine însămi. Mă întâlnesc cu o situaţie grea şi-mi zic: "e o situaţie neagră, dar e bine pentru că..., pentru că..., pentru că...". Şi nu cred că mă mint: cred că totul are un sens, că se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple şi de aceea nu-mi fac planuri, nu-mi fixez scopuri pe care ar trebui să le ating neapărat. Tot ce pot să fac eu este să muncesc, să fac ceea ce îmi place foarte mult. Restul ţine de întâmplare, de o grămadă de ingrediente, cum ar fi norocul, şansa de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. De aceea rămân optimistă şi sper ca optimismul să mă ţină şi în situaţii mult mai grele. Dar, când am probleme, supărarea nu rezistă foarte mult, apoi merg mai departe, că viaţa e frumoasă. Şi mai am o calitate: dacă iubesc, iubesc enorm. Asta nu tot timpul îmi face bine, dar când nu-mi face bine, intervine optimismul.
C.R.: Frumuseţea ta fizică funcţionează ca un avantaj sau ca un dezavantaj?
Sz.R.: Şi, şi... Cred că mă descurc. Un dezavantaj ar fi că în teatru eu aş vrea să fiu oricum, în toate felurile, nu numai frumoasă. Cred că foarte rar un regizor o să-mi dea să joc personajul acela considerat din start foarte urât şi nenorocit, deşi poate că l-aş face foarte bine. Frumuseţea reprezintă mai degrabă un contur, nişte linii, dar cred că, de fapt, frumuseţea mea se datorează mai mult optimismului şi iubirii faţă de oameni decât moştenirii genetice. Dacă aş fi goală pe dinăuntru, poate că nimeni nu ar mai zice despre mine că sunt frumoasă. De fapt, eu simt clar asta: când ies din casă şi mă simt bine, eventual frumoasă, păi atunci sunt. Când am o problemă şi nu vreau decât să nu mă observe nimeni, să merg până la magazin şi înapoi, păi atunci nu mă observă nimeni. Sau poate eu nu-i observ? Nu ştiu. Oricare ar fi datele fizice, frumuseţea vine de altundeva.
C.R.: Nici un avantaj, totuşi? Să nu-l mâniem pe Dumnezeu.
Sz.R.: Nici pe Dumnezeu, nici pe părinţi, nici genetica... Avantaj? Eu nu mă gândesc decât la actorie. Avantajul ţine de revers, de ceea ce eu pot să joc şi alţii, poate, nu. Vreau să joc mai mult decât oameni "frumoşi". Aşa că "muncă, muncă, muncă!".
C.R.: Film ai făcut?
Sz.R.: Da, chiar în anul întâi, am făcut un lungmetraj, Antigona sau cum să facem film împreună în Ardeal, un film despre faptul că nu se poate face în Ardeal un film de calibrul Antigona. Eu o jucam pe actriţa care ar fi trebuit să joace Antigona. Eram mică şi nu mai ţin minte prea bine experienţa.
C.R.: Ţi-ar plăcea să faci film?
Sz.R.: Cu siguranţă. Aş vrea să experimentez, să văd cum mă comport. Mai ales că actriţa din mine e mai mult interesată de adevăr decât de formă. Dar sunt curioasă, exact cum sunt curioasă de tot ce mişcă în jurul meu. Trebuie să ştiu şi să încerc tot, să am experienţe, pentru ca apoi să le folosesc pe scenă. Că asta facem noi: trăim uşor şi liniştit şi, la un moment dat, într-o scenă, avem şansa să dăm într-o oră ce am trăit în câţiva ani. E un lux.
Réka Szász
Data naşterii: 18 mai 1989, Miercurea-Ciuc
A absolvit în 2011 la Cluj, la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Teatru şi Televiziune, Arta Actorului, limba maghiară. A continuat masterul şi doctoratul în cadrul aceleiaşi universităţi, iar în prezent este actriţă a Teatrului "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea.
Din 2011 până în prezent a lucrat cu regizori precum Vadas László, Cristi Juncu, Adrian Roman, Botos Bálint, Tudor Lucanu sau Vlad Massaci.
În 2014, Szász Réka a fost una dintre actriţele nominalizate la Gala HOP (Gala Tânărului Actor), unde a şi câştigat premiul "10 pentru Film". A colaborat cu Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova pentru spectacolul Legături primejdioase, în regia Romaniţei Ionescu şi Ralucăi Păun.
În stagiunea 2014-2015, pe Szász Réka o puteţi vedea în Eşti un animal. Viskovitz!, regia: Tudor Lucanu, şi Femei / Bărbaţi, regia: Vlad Massaci, ambele spectacole produse de Teatrul "Anton Pann" din Râmnicu Vâlcea.
Szász Réka a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2015, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2015 sunt: Alexandru Ion, Ali Deac, Ana Covalciuc, Csilla Albert, Erzsébet B. Fülöp, Irina Drăgănescu, Lucian Teodor Rus, Ruxandra Maniu, Silva Helena Schmidt, Réka Szász.