Alex Călin: Ba da, mai liber e. Uite, prima e aşa...
Ana: L-ai pus? (telefonul, n.r.)
Alex: Da.
Ana: Ai emoţii?
Alex: Da.
Ana: Şi eu.:)
Alex: Ţi se întâmplă multe lucruri frumoase din punct de vedere profesional, nominalizarea la UNITER, prezenţa la "10 pentru FILM", în cadrul TIFF... Cum priveşti toate astea?
Ana: Sincer nu prea am apucat să mă gândesc la lucrurile astea. Am lucrat din proiect în proiect şi veştile astea au venit în timp ce fugeam de la o repetiţie la alta. S-ar putea să-mi mai trebuiască nişte timp ca să realizez ce mi se întâmplă şi ce înseamnă, sau dacă într-adevăr înseamnă ceva.
Cred că beneficiez acum de o oarecare vizibilitate, dar asta vine după mai bine de 10 ani de muncă susţinută, n-a venit din senin. De când m-am mutat în Bucureşti pentru facultate am "construit" având convingerea că dacă eu îmi văd de treaba mea, restul va veni de la sine şi cred că asta se întâmplă acum. Faptul că am lucrat tot timpul în proiecte foarte diferite, cum a fost chiar stagiunea asta, când am scos cinci premiere şi urmează a şasea, şi că au fost în medii diferite, atât în cel independent cât şi în cel de stat, proiecte sociale (chiar am muncit foarte mult, a fost o stagiune "nebună"), cred că asta mi-a adus un plus de vizibilitate şi probabil puţin credit în ochii celor din branşă. Dar eu am făcut asta tot timpul. Am avut şi alte proiecte, unele de-a dreptul extraordinare, care n-au avut şansa să-şi găsească un teatru gazdă şi care au avut doar câteva reprezentaţii şi practic n-au intrat "în circuit" şi nu m-a văzut "nimeni". Dar asta este... Asta deja nu mai ţine de mine. E o meserie destul de dură şi de efemeră, iar noi, ca actori, trebuie să ne asumăm asta. Deşi recunosc, în astfel de cazuri mă revolt şi mă lupt până în ultima clipă.
Alex: Îţi doreai să fii nominalizată? Te-ai gândit sau ai făcut ceva expre să ajungi acolo?
Ana: Expre, nu, în niciun caz. Nu repeţi niciodată la un proiect cu gândul că "tre' să fac bine rolul ăsta, că sigur vor veni cei de la UNITER să mă vadă".:) Când lucrezi, lucrezi ca să îţi fie cât mai bine acolo, cât de bine poţi în momentul şi în contextul ăla şi să ştii tu că ai făcut ce ai putut mai bine pentru proiectul respectiv.
Pe de altă parte, cred că există în fiecare actor, în sufletul lui, un copil mic, aşa cum eram eu prin şcoala primară, sau gimnaziu, nu mai ştiu exact, când eram la bunici şi mă trezeam noaptea, la ora trei, să mă uit la Oscaruri. Recunosc că undeva în adolescenţa mea au existat astfel de vise puerile care m-au făcut să-mi doresc genul ăsta de recunoaştere, dar după ce am venit la Bucureşti şi am "dat de greu", am înţeles că de fapt în meseria asta e vorba mult mai mult de muncă decât de "glorie". Şi că dacă vrei într-adevăr să faci asta, trebuie să poţi supravieţui unui travaliu foarte serios, din toate punctele de vedere. Şi fizic şi psihic... Şi dacă munca asta nu îţi place - ea, în sine - dacă nu îţi aduce bucurie şi energie, pur şi simplu nu ai cum să rezişti, ca să te vadă cineva.
Alex: Te influenţează în vreun fel premiile, sau genul ăsta de distincţii?
Ana: E greu de răspuns la asta. Sunt mai multe etape... Întâi m-am gândit la ai mei, care sunt sigură că sunt fericiţi şi că pentru ei contează lucrurile astea. Pare ceva mai concret decât ce le povestesc eu de obicei. Şi pentru ei chiar m-am gândit că e ca "o mărgică" pe care le-o întorc pentru toată susţinerea din toţii anii ăştia.:) (Şi au mai fost bineînţeles, diverşi oameni din Iaşi care au aflat că după 10 ani de când am plecat de-acolo, totuşi fac şi eu ceva cu viaţa mea.)
Dar apoi, în breaslă au fost reacţii foarte diferite, unele destul de agresive chiar, care m-au surprins foarte tare. A fost un soi de "cutia Pandorei" care s-a răsfrânt asupra mea şi au fost momente în care mi-am dorit sincer să nu fi fost nominalizată, pentru că m-au afectat destul de rău, dar într-un fel m-au şi întărit, după aia. Mi-am dat seama că "asta-i viaţa!": sunt oameni care se pot bucura pentru tine, chiar şi atunci când nu faci lucruri extraordinare, pur şi simplu se bucură că munca ta e apreciată, dar sunt şi alţii pentru care bănuiesc că am devenit vizibilă abia atunci, într-o formă sinonimă cu "ameninţarea"... dar asta spune ceva despre ei, nu despre mine. A fost o lecţie foarte serioasă pentru mine, să îmi văd eu de treaba mea şi să învăţ să îmi păstrez încrederea, chiar dacă în aceeaşi săptămână cineva îmi spune că sunt "genială", iar altcineva "catastrofală". Cred foarte tare că trebuie să ai un echilibru al tău, interior, să stai în "matca ta" şi să nu laşi astfel de lucruri să te "mute".
Nu ai cum să aştepţi premiile. Dacă vin, vin. Dar sunt ca un bonus. Înseamnă că anumiţi oameni, care au format un juriu, au apreciat munca ta într-un anumit moment, într-un anumit rol. Totul e foarte specific şi foarte subiectiv. Sunt perfect conştientă de asta. Puteau fi alţi oameni, cu alte gusturi. De asta cel mai important e să continui să-ţi vezi de treaba ta, cu grijă şi responsabilitate. Cred că, de fapt, munca ta te judecă mai tare decât premiile pe care le iei într-un moment sau altul, sau vizibilitatea pe care uneori o ai, uneori nu.
Uite, poate că eu acum am un "an bun" din acest punct de vedere, dar poate că la anul n-o să fie la fel, lucrurile astea se uită foarte uşor. Dar eu de jucat, tot voi juca. Am prieteni care au fost nominalizaţi la UNITER, unii l-au şi luat, dar nu ştiu în ce măsură i-a ajutat, sau dacă i-a ajutat în vreun fel, e foarte greu de cuantificat asta. Dar pentru că sunt oameni muncitori şi talentaţi îi poţi vedea şi acum în teatre, poţi să te bucuri de creaţiile lor şi să le apreciezi munca spectacol de spectacol, indiferent că "au luat", s-au că "n-au luat". E "un moment". Un moment bun, pentru care sunt recunoscătoare, dar totuşi conştientă că e doar un moment şi că o să treacă la fel de natural precum a apărut.
Alex: Vrei să împărtăşeşti celor care te citesc la ce lucrezi acum?
Ana: Săptămâna asta, luni, am avut spectacolul Omul cel bun din Seciuan, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Bulandra - nominalizatul :) -, după care am fugit la o repetiţie de noapte pentru o avanpremieră la Teatrul Elisabeta, S-a furat mireasa, în regia lui Radu Popescu. Iar în weekend, trei seri la rând, am făcut parte dintr-un spectacol itinerant organizat de asociaţia DramaStock, care a avut loc într-o casă veche, superbă, de pe strada Thomas Masaryk. Se numeşte 11.1/Echo Point, în regia lui Sebastian Marina. Sunt 11 "fragmente de relaţie", răspândite în 11 camere, pe care tu, ca spectator, le poţi pune cap la cap, să-ţi formezi propria ta poveste, sau să le priveşti ca pe nişte poveşti disparate, sau ca pe o poveste spusă de la coadă la cap... Sunt mai multe feluri de a privi "călătoria" din casă, aşa că experienţa fiecărui spectator va fi cu adevărat inedită.
Alex: Ai mai făcut aşa ceva?
Ana: Nu. Dar m-a bucurat foarte tare. Am cunoscut actori din toată ţara, au fost implicaţi 28 de artişti din Sf. Gheorghe, Târgovişte, Cluj, Bucureşti... Oameni foarte interesanţi şi creativi, care au împărtăşit câte o bucăţică din ei, acolo, în casă. Plus experienţa cu publicul foarte aproape de tine, care intră în grupuri mici (maxim 11) şi jucatul "în buclă" - o scenă pe care o joci o dată la o jumătate de oră. Chiar a fost interesant.
Alex: Unde te simţi mai liberă, în teatrul de stat sau cel independent?
Ana: "Liberă?" Hm... Mă întreb dacă sunt undeva cu-adevărat liberă... Cred că presiune există de ambele părţi. Tu ca actor eşti la fel de expus şi la fel de responsabil în ambele cazuri.
Ador libertatea de a lucra cu grupuri diferite, în contexte diferite pentru că asta te provoacă să te redescoperi de fiecare dată în alt fel. Nu am făcut niciodată discriminări, dacă lucram la două sau trei proiecte în aceeaşi zi, nu l-am tratat niciodată pe vreunul ca fiind mai important decât celălalt.
Cred că libertatea în teatru şi ca artist este ceva ce poţi doar să-ţi doreşti să atingi la un moment dat, este ceva spre care eu tind. Eu mă lupt cu tot felul de frici interioare, de limite, de presiunea pe care poate mi-o pun singură, poate mai mare decât este ea în realitate.
Presiunea poate să vină fie din afară, din partea regizorului să zicem, dar se poate întâmpla ca tu să fii cel care să nu fie mulţumit. Am început să depistez momente în care îmi vine uşor ceva, îmi iese uşor o scenă sau o intuiesc repede şi a început să nu mă mai mulţumească chestia asta, îmi doresc să nu mă repet şi să fac mai ales lucruri care nu-mi sunt uşoare. Poate că în sensul ăsta mi-a prins bine faptul că am lucrat cu regizori care mi-au cerut foarte mult şi care m-au împins dincolo de ce credeam eu că pot să fac. Am luat lucrurile alea ca pe o provocare şi nu ca pe ceva demoralizator.
Alex: Ziceai de limite?
Ana: Cred că încrederea unui actor este ceva foarte fragil şi testat încontinuu. Eu cu asta mă lupt. Uneori am nevoie să mi se dea încredere şi acum de asta încerc să scap, aş vrea să-mi pot oferi singură încrederea aia, ca să pot să mă arunc.
Cred că şi regizorul are un rol foarte important în lucrul cu actorul şi cu fragilitatea lui. Este o relaţie de dependenţă între cei doi. Actorul vrea să facă, să încerce orice, dar are nevoie de o "plasă de siguranţă", iar regizorul cred că acolo ar trebui să fie, să-i ofere un soi de confort actorului, începând de la atmosfera de la repetiţii, până la tipul de discuţii pe care le poartă. Să-i creeze actorului un mediu în care să se poată deschide real, să poată căuta şi să nu-i fie frică să greşească. De multe ori însă nu stă nimeni după tine şi trebuie să-ţi dai singur încrederea asta. Totul este oricum foarte pe muchie, trebuie să ai încredere şi să te îndoieşti în acelaşi timp.
Alex: Cum este când începi să lucrezi la un rol?
Ana: La început sunt entuziasmată, aproape nu pot să dorm, este o stare care seamănă mult cu îndrăgostirea. Sunt curioasă, abia aştept să descopăr, totul e nou, simt multă adrenalină şi cred că sunt foarte liberă, de fapt, pentru că nu am păreri despre personaj. Nu e fixat nimic, aşa că îmi permit să mă joc. Apoi apar tot felul de presiuni din partea mea, a regizorului, a teatrului, pe care lupt să le depăşesc, să cristalizez personajul, pentru ca în ultima etapă să îi dau voie să trăiască un pic dincolo de ce am gândit iniţial.
Alex: Cum ţi se pare statutul acesta de liber-profesionist?
Ana: Deocamdată îmi place tare mult, pentru că joc mult şi pentru că îmi dă senzaţia că sunt propriul meu stăpân. Nu cred că aş rezista să mă duc la teatru şi să fiu obligată să fac un proiect care să nu mă bucure. Există un fel de selecţie naturală. Eu aleg la ce castinguri să mă duc, regizorii aleg oamenii pe care îi vor la ei în proiect. Din clipa în care ne-am ales unii pe alţii, am stabilit deja că vrem să lucrăm unul cu altul şi că avem cel puţin un motiv solid pentru care vrem să fim acolo. Cred că asta ador, faptul că mă duc în fiecare zi cu bucurie la repetiţii, fie că am la Bulandra, la Elisabeta, într-o casă semi-părăsită. Faptul că nu trebuie să trag de mine să mă duc la muncă mi se pare cel mai mare privilegiu. Ca liber-profesionist eşti propriul "stăpân", propriul antrenor, propriul PR.
Însă, din păcate, există şi partea mai puţin plăcută a nesiguranţei financiare, fiind un statut încă marginalizat de "sistem", ceea ce duce de multe ori la exploatare din partea unor angajatori. Sper tare să se concretizeze cât mai curând acel sindicat care să ne apere drepturile.
Alex: Care crezi că este rolul tău în societate, aşa cum este ea azi?
Ana: Grea întrebare. Încă îl caut, "rolul" ăsta. Dintotdeauna actorii au spus "poveşti". Noi cu asta ne ocupăm. Iar "poveştile" astea ar trebui să ajungă la sufletul oamenilor, să le deschidă minţile, să îi modifice, cumva. Eu una mă bucur dacă le-am modificat oamenilor măcar seara, cât de puţin. Şi sper de fiecare dată, că se vor gândi şi mai târziu la ce au văzut. Că ceva de acolo îi va face mai atenţi, sau mai empatici, sau mai revoltaţi... Poate că ăsta e rolul nostru, să îi trezim puţin din automatisme, să le reactivăm umanul, să le dăm curaj să-şi formuleze un punct de vedere.
Alex: Care crezi că sunt punctele tale forte ca actriţă?
Ana: Am o putere foarte mare de a crede în ceea ce fac şi de aici vine disponibilitatea de a face aproape orice, în scenă. Ar mai fi curiozitatea, rezistenţa, disciplina... cred că ştiu să ascult! Îmi place să cred că sunt un partener bun, de multe ori am mai multă încredere în partener decât în mine.
Alex: Iar punctele slabe?
Ana: Cred că nu am destulă răbdare. Uneori îmi doresc să fac totul bine din prima, mă supăr pe mine că nu îmi iese. Cred că ar trebui să am mai multă răbdare şi cu mine şi cu ceilalţi. Uneori cred că mă îngrijorez mai mult decât e cazul, dar este din cauza faptului că acel proiect devine foarte important şi totul capătă miză, totul contează pentru mine. Poate că dau o importanţă prea mare lucrurilor minore.
Alex: Crezi că te ajută faptul că eşti o femeie frumoasă? Mi-ai povestit mai demult că în şcoală încercai să faci cât mai multe contre-emplouri...
Ana: Sunt etape în viaţă când cauţi să te descoperi şi de aceea nu suporţi etichetele. Habar n-aveam nici eu cine eram, sau cum puteam fi şi nu vroiam ca alţii să mă pună într-un şablon de "frumoasă" şi atât. Aşa că am profitat de fiecare examen de regie sau rolişor care mi se părea mai complex tocmai pentru că nu avea nici o legătură cu vreo trăsătură fizică evidentă. Dar bineînţeles că există şi personaje fascinante care sunt frumoase, cum sunt personajele cehoviene de care m-am îndrăgostit. Olga Ivanovna, din Zvăpăiata, (regia Elena Morar) de exemplu, era o femeie frumoasă, dar avea ceva în ea care devenea sub ochii spectatorilor din ce în ce mai complex, şi de acel "ceva" erau atraşi toţi bărbaţii din piesă. A trebuit să lucrez serios la asta.
Înţeleg acum, pentru că am mai crescut, că sunt percepută ca o femeie frumoasă, dar frumuseţea e relativă, ţine de gust şi în plus cred că doar asta nu ar ţine niciodată. Cu asta te obişnuieşti în primele două minute după care, dacă nu este nimic altceva, te plictiseşti, apoi începe să te enerveze, frumuseţea stearpă poate deveni grav antipatică.
Am învăţat că fiecare din noi trebuie să îşi asume felul în care arată acum pe scenă, pentru că fiecare lucru pe care îl faci acolo este un semn. Eu am jucat mult şi acum 5 ani când aveam zece kilograme în plus. Cred că dacă lumea m-a luat şi m-a distribuit a fost pentru alte lucruri pe care le-am făcut într-o probă, sau în alte spectacole. Chiar am avut roluri la care a trebuit să îmi pun diverse burţi, să-mi fac mustaţă, negi, dinţi lipsă şi în continuare am genul acesta de partituri. Ador să caut diferenţele fizice de la un personaj la altul.
Alex: Ce nu ai fi vrut să fii, dacă nu ai fi fost actriţă?
Ana: Hm... Nu cred că m-am ferit de ceva anume, dar cred că nu aş putea face ceva care să nu-mi placă, sau care să mi se pară că nu are sens. Fiecare muncă are gradul său de dificultate, dar trebuie să te pasioneze într-o măsură semnificativă ca să poţi obţine performanţe. Nu îmi imaginez cum e să te trezeşti dimineaţa şi să ştii că te aşteaptă 10-12 ore de muncă pe care o urăşti, sau care te stoarce de energie. Ar fi un chin, o corvoadă. Când iubeşti ceea ce faci, se creează un paradox: energia nu se consumă, se regenerează. La fel şi motivaţia.
Alex: Ce ţi-ai dori să mai faci în teatru? E vreun rol anume?
Ana: Nu ştiu. Nu mi-am creat vreun obligo anume. Sunt liberă şi curioasă faţă de ce va veni. Nu cred că un rol e mai important ca altul, şi oricum nu poţi anticipa ce e mai bine pentru tine sau pentru cariera ta. Poţi doar să te bucuri de ceea ce lucrezi şi să vezi ce spune proiectul respectiv şi dacă te reprezintă într-o oarecare măsură.
Poate că asta mi-aş dori: să pot strânge nişte fonduri pentru a (re)genera nişte proiecte independente în care cred foarte tare, atât ca echipă, dar mai ales ca mesaj. Unul dintre ele este Pool (no water) în regia lui Dragoş Muşoiu - un spectacol extraordinar, pe un text foarte puternic, cu o echipă extrem de talentată, dar care nu s-a putut juca decât de trei ori, în gala absolvenţilor, la UNATC. Spectacolul ăsta a avut viaţa lui, cumva dincolo de voinţa noastră, sau de primele intenţii ale regizorului. S-a născut dintr-o întâlnire - a noastră, ca grup, cu textul, cu revolta din noi, cu dezamăgirile şi visele noastre - un spectacol care vorbea despre oameni, dar şi despre artă şi care nu putea să te lase indiferent. Cu toate astea, încă nu am găsit un teatru care să aibă curajul să-l găzduiască şi iată că deja a trecut o stagiune.
Asta mi-aş dori, să pot atrage fonduri către spectacole care cred eu că pot schimba lumea, care pot modifica mentalităţi, care pot pune nişte semne de întrebare.
Alex: Ce experienţe ai avut pe film?
Ana: În 2015 am filmat un scurtmetraj: Dumneavoastră, tu, în regia lui Bogdan Theodor Olteanu, care a ajuns la Cannes 2015, într-o secţiune numită Romanian Short Waves şi am avut o apariţie în #Selfie 2 în regia Cristinei Iacob, la care abia s-au terminat filmările.
Din facultate, am filmat pentru mai multe scurtmetraje ale unor tineri regizori ca Stanca Radu, Ana Maria Chioveanu, Paul Negoescu, Matei Mocanu, sau Vlad Trandafir, iar în lungmetraj am avut câteva apariţii în filmele unor regizori ca Nae Caranfil, Francis Ford Coppola sau Cristi Puiu.
Alex: Cu cine ţi-ai dori să joci în film?
Ana: Oricine, oricine? Greu de ales... Sunt atât de mulţi! Clive Owen, Kevin Spacey, Meryl Streep, Cate Blanchett, Cillian Murphy, Tom Hardy, Emma Thompson... Ryan Gosling... Joaquin Phoenix... Charlize Theron, Jessica Chastain... şi aş putea continua.:)
Alex: Cum ţi se pare comparaţia teatru-film?
Ana: Cred că în esenţă sunt la fel, dar în formă şi tehnică, total diferite. Cred că, fundamental, suntem cu toţii uniţi şi interesaţi de ceva viu, autentic, recognoscibil, iar asta e valabil atât în teatru, cât şi în film. Vezi filmele lui Cassavetes! - e ceva acolo atât de simplu, de real, că nu mai ţine de tehnică. El făcea şi teatru şi film în aceeaşi măsură şi cu aceiaşi actori.
Totuşi, filmul este o formă de artă mult mediată, sunt multe instanţe între actor şi spectator, ceea ce presupune dezvoltarea altor abilităţi, altui fel de tehnică, de răbdare şi mai ales de asumare a unei condiţii mult mai lipsite de control.
Alex: Ce mai apuci să faci în puţinul timp liber?
Ana: Citesc, dansez tango argentinian, uneori fac yoga sau înot. Îmi place să mă plimb mult şi să intru singură la câte un film, de obicei la cinematecă, sau oricum, într-un cinematograf mai vechi şi mai puţin popular.
Îmi mai place uneori să îmi iau o cafea şi să stau să mă uit la oameni. Aş putea sta aşa ore în şir. Mă fascinează viaţa, diversitatea.
Mă văd cu prietenii. Şi discutăm tot despre teatru şi film.:)
(Foto: Adi Bulboacă)
Ana Covalciuc
Data naşterii: 14 decembrie 1984
Este absolventă a Facultăţii de Teatru, secţia Actorie, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti (2008), unde a obţinut ulterior diploma de master (2010) şi cea de doctorat (2014). Colaborează din 2008 cu Teatrul "L.S.Bulandra", Teatrul Metropolis, Teatrul de Comedie şi ArCuB, în spectacole regizate de Andrei Şerban, Gelu Colceag, Horaţiu Mălăele, Elena Morar sau Dragoş Câmpan. Face parte din numeroase proiecte independente găzduite de Godot Café-Teatru, Teatrul de Artă, La Scena, Teatrul Mignon sau din proiecte sociale itinerante. A jucat în scurtmetraje regizate de Paul Negoescu, Matei Mocanu, Bogdan Theodor Olteanu, Lavinia Cioacă şi Vlad Trandafir.
A obţinut Premiul pentru cea mai bună actriţă într-un spectacol de regie la Gala UNATC (2010), pentru rolul Olga Ivanovna din spectacolul Zvăpăiata. În 2015 a fost nominalizată la categoria Cea mai bună actriţă într-un rol secundar la Premiile UNITER 2015, pentru rolul Proprietăreasa din spectacolul Omul cel bun din Seciuan, regia Andrei Şerban.
Ana Covalciuc a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2015, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2015 sunt: Alexandru Ion, Ali Deac, Ana Covalciuc, Csilla Albert, Erzsébet B. Fülöp, Irina Drăgănescu, Lucian Teodor Rus, Ruxandra Maniu, Silva Helena Schmidt, Réka Szász.