Cristina Rusiecki: Tocmai aţi ieşit din scenă după spectacolul Tihna, în regia lui Radu Afrim. Am să încep întrebându-vă dacă vă mai place să jucaţi teatru?
Fülöp B. Erzsébet: Foarte mult. Când sunt într-o pauză sau am puţin timp să reflectez la ce am făcut până acum, îmi dau seama că sunt prea ataşată de teatru. La vârsta mea, s-ar cuveni să mă mai detaşez. Când intru într-un rol, intensitatea e foarte bună, dar după aceea e nevoie şi de distanţare. Nu ştiu, ar trebui să găsesc o cale de mijloc, dar mie, la fiecare rol, mi se întâmplă la fel: visez la spectacol, îl iau scenă cu scenă, moment cu moment, nopţi întregi mă gândesc la el şi la conceptul regizoral. De exemplu, cu Tihna asta, m-a preocupat zi-lumină cum ar trebui să-mi fac rolul, cum îmbătrâneşti, care sunt fazele, ce are caracteristic perioada respectivă, cum te uiţi la lume.
C.R.: Care v-a fost rolul cel mai drag?
F.E.: Fiecare, pentru că scriu fiecare rol cu corpul meu. Fie atmosfera, fie un gest îmi rămân în cap. Port în mine fiecare rol, totuşi, unele îmi reuşesc mai bine. Le scot din mine mai uşor. Am iubit multe roluri: de exemplu, cel de acum, din Tihna, cel din Castingul dracului (spectacolele lui Radu Afrim) sau Charlotta din Livada de vişini, în regia Andreei Vulpe, cel din Regele Lear, în regia lui Bocsárdi László, cel din Doi gemeni veneţieni, în regia lui Vlad Mugur. Toate au rămas în mine.
C.R.: Există un anumit tip de personaj de care vă simţiţi mai ataşată, pe care vă vine mai uşor să-l creaţi, care vi se potriveşte mai bine?
F.E.: Am mare noroc pentru că sunt, cum zice Shakespeare, "nici peşte, nici carne". "Cum arată femeia?", întreabă Falstaff. "Nici peşte, nici carne". Cred că eu nu arăt nicicum şi atunci regizorii nu pot să mă categorisească şi să mă pună în cutiuţe. Totdeauna am jucat roluri interesante, bizare, groteşti, am jucat chiar şi animale. O broască, de exemplu.
C.R.: O broască?
F.E.: De fapt, era o curvă care se îmbăta atât de tare încât începea să joace o broască. Tipologic, probabil că nu sunt nici femeie, nici bărbat... şi asta e bine pentru mine ca actriţă, fiindcă mi se oferă mai multe oportunităţi. Dacă cineva mă întreabă ce aş vrea să joc, ocolesc răspunsul şi spun mai degrabă cu ce regizori aş vrea să lucrez. Aceasta este ideea mea fixă. Dacă lucrez cu un regizor ataşat de textul pe care îl face, îmi dă, pur şi simplu, aripi. Poate să scoată din mine mult. De exemplu acum, la Tihna, ultimul spectacol la care am lucrat, Radu Afrim mi-a spus clar: "Nu faci ce ai făcut în Castingul dracului". Când voiam să improvizez, îmi spunea: "Nu te las, nu faci nimic!". Până la urmă, am înţeles că a nu face nimic e bine, mai ales după Castingul dracului, unde fac tot, ca să ies în evidenţă ca profesoară suplinitoare de muzică. În Tihna nu fac nimic şi, pentru ca acest nimic să ţină, e nevoie de multă fineţe. Dar tu tot mai vrei să improvizezi, să mai pui accente, să faci gesturi... Să nu faci nimic e mult mai greu.
C.R.: Nu trebuie să faceţi nimic pentru că personajul din Tihna este din ce în ce mai bătrân. Nu vă simţiţi limitată şi încorsetată de acest nimic?
F.E.: Când ajungi la ultima fază a creaţiei pentru un rol, când îl îmbraci, de abia atunci îl înţelegi. După un timp, începe să funcţioneze. La primele repetiţii, voiam tot timpul să improvizez. Şi acum de abia aştept momentele când, totuşi, mai fac ceva, de exemplu, când cânt sau când mor. Dar până atunci trebuie numai să sugerez fazele îmbătrânirii: joc numai cu corpul, cu privirea, care nu mai e vie, ca să devin, cu fiecare scenă, din ce în ce mai bătrână. Rigiditatea corpului mi s-a părut o temă grea. Interpretarea acestor faze fine, care nu ies neapărat în evidenţă, s-a dovedit destul de complicată.
C.R.: Aveţi nevoie de mult timp pentru pregătirea acestor faze fine?
F.E.: Sunt seri, de exemplu, când intru în spectacol cu mare energie. Vreau să joc şi lucrul acesta nu e bun pentru rol. Dacă încep cu multă energie, nu e bine, că sunt prea vie după ce îmbătrânesc. Aceasta e problema cu rolul din Tihna. Dar pentru fiecare rol există modalităţi diferite de a intra în el, de a mă concentra. Sunt roluri pentru care înainte nu mai respir, în altele văd imagini cu care intru în scenă... De exemplu, acum joc şi într-un spectacol de operetă în care trebuie să cânt, ceea ce nu am mai făcut niciodată. Joc o subretă, un tip de rol cu care, de asemenea, nu m-am mai întâlnit. Am cinzeci de ani şi cânt arii de coloratură. Ca să intru în acest rol, trebuie să-mi adun toată energia şi vitalitatea. Şi atunci folosesc o metodă total diferită.
C.R: Care?
F.E.: Fac exerciţii energetice de respiraţie care îmi cresc energia vitală a corpului. Timp de trei ore, în spectacol, cânt, dansez, joc stări total diferite, drept pentru care pierd multă energie în fiecare scenă. Aşa că trebuie să fac mult sport înainte ca să-mi asigur vitalitatea.
C.R.: Dacă cineva v-ar spune "mâine îţi aduc regizorul cutare", în afară de Radu Afrim, care ar fi acesta?
F.E.: Tare aş vrea să lucrez cu Silviu Purcărete.
C.R.: Atât?
F.E.: Şi cu Cristi Juncu. Totdeauna mă uit la spectacolele sale şi mă întreb care o fi metoda lui, cum lucrează cu actorii. De exemplu, mi-am dorit mult să lucrez cu Afrim şi nu am avut şansa. Simţeam că suprarealismul, grotescul lui mi-ar fi plăcut foarte mult. Dar când a venit el în Cluj, eu am plecat. Când eu veneam aici, la Tg. Mureş, pleca el. Am o mare stimă pentru el şi asta contează. Ar putea să-mi ceară orice. Fac pentru el, fiindcă ştie ce vrea. E foarte mare lucru pentru un actor, pentru că îi dă aripi. Poţi să faci orice cu un tip de regizor cu care rezonezi.
C.R.: Orice? Ce ar însemna orice-ul acesta?
F.E.: Nu ştiu. Ar putea să-mi ceară orice, nu există să nu fac. Poate că nu-mi iese, dar de făcut, fac.
C.R.: Dar acest orice e valabil doar pentru Afrim, nu şi pentru alţi regizori? Dacă alţi regizori v-ar cere ceva bizar, aţi avea o reacţie diferită?
F.E.: Când lucrezi cu un regizor, începi să simţi lumea lui, atmosfera din jurul lui. Tu, ca actor, intuieşti dacă regizorul are un concept clar despre piesa pe care vrea să o facă. Ştie textul, are ceva în comun cu el? Şi aşa mai departe. Dacă lumea lui şi a scriitorului e fascinantă, cum se întâmplă în Tihna, actorul o descoperă. De exemplu, în Tihna, după momentul cu Shakespeare, încep să cânt. În mod normal, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să fac aşa ceva. Actorul gândeşte totdeauna liniar: cum ajunge de la a la b. Şi regizorul vine şi îţi cere dintr-odată z. Tu faci ce îţi cere şi îţi dai seama ce excitant, ce fantastic e. De unde a apărut imaginea aceasta fascinantă? "Cântă ceva", îmi spune Afrim. Şi eu cânt ce-mi vine prima dată în cap, un cântec despre zbor. "Bine, bine, acum transformă puţin cântecul, înnebuneşte-l, repede, repede... nu gândi". Şi cânt cum îmi spune el pe moment. Şi aşa rămâne. "Acum, să refaci", zice Afrim. Şi eu mă gândesc oare ce am făcut. E foarte interesant să intri în lumea regizorilor. Sunt şi excepţii, când simţi că regizorul ori nu are chef, ori e obosit, ori piesa nu îl fascinează şi atunci tu, ca actor, tragi de tine să faci ce îţi cere. Am lucrat şi cu regizori care probabil mă credeau tâmpită, că îi tot întrebam "Se mai poate ceva aici?". Iar pe faţa lor se citea clar "Uf, de ce nu mă lasă asta în pace?". O dată, unul, în ultimele trei zile de repetiţii, mi-a spus "Te rog frumos să nu mai faci nimic. Aşa rămâne, nu mai schimbăm nimic". Dar eu tot insistam: "Nu se mai poate aici?...". "Nu, nu, aşa rămâne!"
C.R: Sunteţi şi profesoară de actorie la Universitatea de Artă din Târgu Mureş. Care sunt cele câteva principii de bază cu care trebuie să plece neapărat studenţii de la dumneavoastră, în afară de tehnică, metodă, exerciţii etc.? Presupun că există un set de trei valori sau trei reguli sau trei principii cu care aţi vrea ca orice student să rămână după facultate. Care ar fi acestea?
F.E.: 1. Să-şi caute propria personalitate. Despre fiecare actor bun se spune că e tipul obraznicului, tipul duioasei, tipul excentricului sau al curajosului etc. Cu alte cuvinte, trebuie să-şi caute marca definitorie, cartea lui de vizită. 2. Să fie deschişi. Dacă, după un timp de meserie, te plafonezi (se întâmplă mai ales la vârsta de mijloc), dacă nu mai eşti deschis la concepţia regizorală nu e deloc bine, pentru că asta înseamnă rutină. Actorul trebuie să se întrebe ce, cum, să fie totdeauna atent la impulsurile de pe stradă, la colegi, la regizor. Pentru mine acest lucru e foarte important. De exemplu, ies cu prietenii sau merg la repetiţie, apoi mă întorc acasă şi mă gândesc că în ziua aceea nu am fost destul de deschisă sau de atentă la colega mea care îşi pregătea rolul. Eram prea concentrată la pregătirea rolului meu. Nu e bine.
C.R.: De ce nu e bine?
F.E.: Trebuie să te pregăteşti, dar să rămâi cu ochii deschişi la tot ce e în jur, la colegi, la spectatori...
C.R.: Care este al treilea principiu pe care e necesar să-l deprindă studenţii?
F.E.: Trebuie să lucreze totdeauna cu fantezia, să improvizeze. Acesta e un principiu esenţial. Iar fantezia se ajută de impulsurile primite. Simţi atmosfera de pe stradă, vezi un gest... De exemplu, acum câteva zile am vrut să dau unui cerşetor o sumă un pic mai mare, pentru că e în vârstă şi pentru că am intuit omenia şi onestitatea din el. Mi-a împins mâna cu forţă şi mi-a spus: "N-am nevoie!". Am rămas pe loc. Stăteam acolo şi nu înţelegeam. Şi acum senzaţia aceea este încă prezentă în mine. Nu ştiu în ce spectacol o să folosesc gestul, dar el se păstrează undeva.
C.R.: Se tezaurizează în sensibilitatea actorului.
F.E.: Cel mai bine ar fi ca egoul actorului să nu persiste. Actorul trebuie să fie ca un burete care acumulează diferite gesturi şi le scoate din el când are nevoie.
C.R.: Dacă ar fi să ne luăm după primul dintre cele trei principii enunţate de dumneavoastră, conform căruia actorul trebuie să aibă o trăsătură definitorie, daţi-mi voie să vă întreb care e dominanta actriţei Fülöp B. Erzsébet?
F.E.: Grotescul şi curajul. Mă implic foarte tare, fără să mă intereseze ce efect vor avea încercările mele. De exemplu, se poate întâmpla ca în repetiţie să improvizez ca un diletant. Dar important e că vreau să-mi distrug propriile hotare. În spectacolul cu curva aceea de care vă povesteam, făcut de un regizor tânăr şi interesant din Ungaria, aveam o scenă unde trebuia să fac semne cu limba la bărbaţi... Or, eu nu sunt aşa de obscenă. În primele săptămâni, simţeam în mine un zid de netrecut. Dar am distrus barierele acestea şi am intrat în rol cu curaj. Pe scenă, le auzeam pe spectatoarele mai bătrâne din sală spunând "Vai, doamne!". Aveau aceeaşi reacţie ca şi mine la început, când am aflat ce trebuie să fac. Dar pe mine nu mă mai interesa, pentru că eram deja în rol. Eram o nebună care voia să arate că are şi ea dreptatea ei şi poate să se ia de piept cu lumea.
C.R.: Cum vă relaxaţi?
F.E.: Nu prea o fac. Câteodată ies în aer liber, în pădure, cu câinii mei. Caut linişte. În cap, mi se derulează încontinuu rolul la care lucrez, mă întreb cum ar trebui să-l pregătesc, ce ar trebui să fac... aşa că radioul mental merge tot timpul. Nu mă uit la televizor, muzică ascult foarte rar. E mare linişte în casa mea, ca să pot să mă gândesc la ce sunt eu, ce fac, încotro mă îndrept, în ce direcţie curge viaţa mea.
C.R.: În ce direcţie aţi vrea să curgă viaţa dumneavoastră acum, pentru că presupun că în fiecare etapă au fost direcţii diferite?
F.E.: Acum aş vrea să mă uit mai mult la oamenii din jur, să mă intereseze mai mult umanitatea, să depăşesc stadiul barbar în care nu mă gândesc decât la actorie, să nu fiu egocentrică, să-mi deschid inima, să-mi strunesc egoul care tot vrea să iasă în evidenţă. Meseria aceasta e foarte grea, pentru că în fiecare seară vrem să o facem bine. La un moment dat, colegii mei au lucrat cu un regizor rus. Îmi povesteau că nu mai există un asemenea tip de creator, unul care să nu vrea să se autodezvolte prin spectacolul lui. Le spunea să joace de dragul de a face acolo ceva. Eu nu am jucat în acest spectacol, dar mi s-ar părea foarte interesant să nu vreau să mă exprim pe mine, ci să fiu acolo doar de dragul prezenţei şi al jocului. Asta ar fi ideal în meserie. Zeami spune despre actorul Nô că trebuie să simtă spectatorii cu inima. Or, spectatorii sunt diferiţi în fiecare seară. Actorul trebuie să stea în spate, înainte de a intra în scenă, să simtă publicul şi să joace diferit, în funcţie de cum îl percepe în seara respectivă.
C.R.: Puteţi să vă racordaţi la prezenţa spectatorilor cât ai bate din palme şi să jucaţi în funcţie de cum sunt ei în seara respectivă? Înţeleg că în actor se schimbă ceva în funcţie de pulsul sălii, dar cât se poate modifica el, de la o seară la alta, ca să se armonizeze cu publicul?
F.E.: În orice spectacol sunt repere care nu se schimbă. Dar, de exemplu, la Tihna, aud într-o seară că spectatorii râd mai mult. Atunci încerc să intru cu mai multă linişte, să fac mai multe pauze în scenele dintre mamă şi fiu, care sunt mai interiorizate. Dacă simţi că spectatorii nu au răbdare, atunci trebuie să accelerezi, să dinamizezi, să dai maximum, fără să ai timp să cauţi gestul cel mai potrivit, să dai o anume nuanţă.
C.R.: Ce rol urmează acum?
F.E.: Nu ştiu. Anul acesta e bine datorită direcţiunii. Contează foarte mult că l-au invitat pe Radu Afrim cu care voiam să lucrez de o viaţă. Şi vor să invite regizori importanţi cu care nu ai şansa să lucrezi dacă direcţiunea nu îi cheamă. E bine şi că am început să mă redescopăr. Pentru că, la fel ca fiecare actor, am avut şi eu perioade când sus, când jos. Cel mai greu este să aştepţi până când te mai descoperă un regizor, să nu pierzi deschiderea, energia de a lucra, voinţa de a fi în orice rolişor, nu contează care. 2014 şi 2015 au fost norocoşi pentru mine, dar sunt pregătită şi pentru perioadele în care nu o să lucrez. Atunci va trebui să-mi menţin vie dorinţa de a mă exprima, de a fi prezentă într-un rol.
C.R.: Perioadele în care nu jucaţi sunt reconfortante sau aşteptarea unui rol viitor mai degrabă vă chinuieşte?
F.E.: Mă chinuieşte.
C.R.: Nu vă bucuraţi de linişte şi de timpul în care puteţi să vă reîncărcaţi bateriile?
F.E.: Dacă trece mai mult de jumătate de an e chinuitor.
C.R.: Deci simţiţi nevoia să repetaţi.
F.E.: Da. Am marea şansă cu studenţii, că mai joc cu ei. Dar totuşi să cauţi, să te gândeşti, să te deschizi, să aduni elemente pentru un rol nou e un alt fel de proces teatral.
C.R.: Cu studenţii sunteţi nevoită să faceţi şi regie. Vi se pare mai greu sau mai uşor decât să jucaţi?
F.E.: Mai uşor. Nu prea regizez mult. De exemplu, am pregătit la clasă piesa Gianinei Cărbunariu, mady-baby.edu care îmi place la nebunie. Studenţii tot intrau în rol, apoi îşi schimbau rolurile. Pe urmă, a venit o studentă şi mi-a propus să facem un one woman show. Am ieşit pe stradă, în autobuz şi am făcut spectacolul într-un spaţiu civil, non-teatral. Am avut bucuria să observ reacţiile spectatorilor civili care treceau pe acolo. Mă inhibau, dar era foarte interesant. E mai uşor, totuşi, decât în teatru, unde trebuie să nu pierzi conceptul regizoral, să refaci în fiecare seară aceeaşi prezenţă, să joci cu aceeaşi intensitate pe care ai găsit-o la repetiţii. Acesta e un efort mult mai mare.
C.R.: Dar e şi mai plăcut, nu?
F.E.: Dacă reuşeşti, da. De fiecare dată când simt că mi-a reuşit, am o bucurie care nu se poate compara cu nici o alta din viaţa civilă.
C.R.: Să înţeleg că există şi seri în care nu vă reuşeşte?
F.E.: Da, pot să-mi aduc aminte de săptămâni întregi în care am fost obsedată că nu mi-a reuşit nu ştiu ce moment.
C.R.: În asemenea momente vă supăraţi pe dumneavoastră înşivă?
F.E.: Acum încerc să gestionez mai bine situaţia, să mă gândesc că sunt om din carne şi oase, că există şi seri în care nu-mi iese la fel de bine, că nu poţi să fii perfect... Totuşi, eu sunt perfecţionistă. Vreau să-mi iasă cel mai bine posibil.
Fülöp B. Erzsébet
Data naşterii: 22 septembrie 1967.
Este absolventă a Facultăţii de Teatru din cadrul Universităţii de Artă Teatrală Târgu-Mureş (1994) şi doctor în teatru la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, Budapesta, Ungaria din 2006. Din 1998 este actriţă a Teatrului Naţional Târgu Mureş, Compania "Tompa Miklós", şi lector universitar la Universitatea de Arte Târgu-Mureş.
A interpretat numeroase roluri în spectacole regizate de Vlad Mugur, Tompa Gábor, Anca Bradu, Andreea Vulpe, Victor Ioan Frunză, Bocsárdi László, Barabás Olga, Bodó Viktor, Sorin Militaru, David Zinder, Radu Afrim şi mulţi alţii. În film, a jucat în Apărarea chinezească, regia Tompa Gábor (2008) şi Liniştea trandafirului / A rózsa csöndje, regia Erőss László (2014).
A obţinut numeroase premii naţionale şi internaţionale, printre care Premiul Special al Spectatorilor pentru rol feminin acordat de HTMSZF Kisvárda la Festivalul Teatrelor Maghiare (2009) şi Premiul pentru cea mai bună actriţă în rol principal acordat de Festivalului Internaţional de Teatru Atelier din Sfântu Gheorghe (2014).
Fülöp B. Erzsébet a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2015, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2015 sunt: Alexandru Ion, Ali Deac, Ana Covalciuc, Csilla Albert, Erzsébet B. Fülöp, Irina Drăgănescu, Lucian Teodor Rus, Ruxandra Maniu, Silva Helena Schmidt, Réka Szász.