10 pentru Film la TIFF, 2015 - Cât e de frumos să ai această meserie a meseriilor

L-am aşteptat într-o sală aproape cufundată în linişte. Chelnerii păşeau moale şi repede pe mocheta groasă. Se auzeau mai degrabă şoaptele, decât sunetele unei melodii de jazz. Cafeaua îşi stăpânea aburii în ceaşcă, dincolo de stratul spumos de lapte, iar zgomotul pieţei rămăsese lângă zidurile groase ale Casei Luxemburg din Sibiu. Când a intrat, pe fondul acesta de pânză goală, dar pregătită pentru culori şi mişcări rapide de pensulă, o întreagă paletă de energie tânără s-a desfăcut din privirile, mimica şi gesturile lui, umplând încăperea cu tablouri de poveşti şi personaje, de senzaţii şi gânduri, în nuanţe vii de teatru, în alb-negru de fotografie, în imagini mişcătoare de film.


Doina Giurgiu: Povesteşte-ne despre tine, Ali Deac.
Ali Deac: Am fost un copil super-agitat, super-energic, părinţii mei spuneau că eram atent, mă fascina totul în jurul meu. Nu mă număr printre actorii care şi-au dorit să fie actori de când erau mici. Eu mă visam fotbalist, idolul meu era Ronaldo. Am şi făcut fotbal, de la opt ani până la şaptesprezece ani. Şi mi-a prins bine că am făcut sport. La liceu s-a întâmplat să apară un proiect în care liceul fusese invitat în Italia şi trebuia să facem un spectacol, iar profesoara de engleză m-a întrebat şi pe mine dacă nu aş vrea să particip. Mi-a plăcut ideea. Aşa am ajuns să jucăm Păcală în Italia, să fim foarte apreciaţi şi să am primul contact cu teatrul, cu scena, cu reacţiile publicului, să fim prima dată aplaudaţi. Însă la vremea aceea nu am conştientizat foarte tare că toate acele aplauze sunt pentru noi şi pentru munca noastră. Credeam că aşa e obiceiul: s-a terminat spectacolul şi lumea aplaudă. Am jucat rolul lui Păcală, eram cel mai mic de înălţime şi mi se potrivea. Profesoara de germană a contat destul de mult în alegerea mea de a da la facultatea de teatru. La sfârşitul clasei a XII-a mi-a spus că a auzit că sunt locuri la secţia germană a facultăţii, să încerc.
D.G.: Ce părere au avut părinţii tăi despre această alegere?
A.D.: Am fost foarte norocos din punctul acesta de vedere. Am colegi care nu au primit sprijinul părinţilor. Părinţii mei m-au susţinut de la început.

D.G.: Vin să îţi vadă spectacolele?
A.D.: Da, şi ei şi bunica, care are 86 de ani şi vine la toate spectacolele, chiar şi la cele în care nu joc, o cunoaşte deja toată lumea. Bunica a avut cel mai important rol în drumul meu spre teatru, pentru că eu, neavând visul acesta de a deveni actor, nu mă interesasem ce şi cum e la admitere. Şi m-am dus puţin nepregătit, pentru că nu aveam un dosar întreg de monoloage, fabule, cum aveau majoritatea. Eu aveam impresia că o să primim un text, un rol, o să-l citim, o să încercăm să îl interpretăm, să arătăm ce putem. Şi atunci am zis că nu merg mai departe. Plecând spre casă, m-am oprit la bunica, care mi-a spus că trebuie să mă duc, şi mi-a dat o carte de poezii de Ion Pribeagu, şi am ales "Calul lui Guţă". Bunica îmi spune des că semăn cu ea, pentru că tatonase şi ea în tinereţe zona de teatru amator, era prietenă cu domnul Besoiu, cu Mihai Bica. Mi-a zis că dacă nu merg, ea nu mai vorbeşte cu mine, nu o să-mi mai răspundă la telefon, pentru că nu crede că nepotul ei se lasă atât de uşor.

D.G.: Cum a fost studenţia la facultatea din Sibiu? Nu ţi-a părut rău că nu ai plecat mai departe, la Bucureşti?
A.D.: Foarte frumoasă. Nu mi-a părut rău nici un pic. Am avut marele noroc de a-l avea profesor pe domnul George Ivaşcu, căruia îi datorez foarte mult, care m-a schimbat din toate punctele de vedere, pentru că eu aveam şi alte idei despre viaţă, destul de superficiale. Pe toţi ne-a cizelat, ne-a susţinut personalitatea şi ne-a întărit caracterul. Am simţit că suntem mai norocoşi decât cei din Bucureşti, pentru că cei de acolo nu îl vedeau la fel de intens ca noi. Aici venea o dată pe lună, dar trei-patru zile pline, de dimineaţa până seara, şi atunci altfel se năşteau lucrurile, altfel lucram. Spectacolul de licenţă trebuia să îl facem în zece zile, dar nu îl terminasem, şi el a venit încă o săptămână în plus, deşi avea filmări de noapte la Bucureşti. În acest timp pleca seara cu avionul, filma până la 5-6 dimineaţa, la 7 avea zbor la Sibiu, la 9 ne întâlneam şi lucram până seara. A ţinut-o aşa şapte sau opt zile şi am reuşit să terminăm spectacolul. E o profesie care necesită intimitate, apropiere şi încredere în profesor, pentru că trebuie să înţelegi nişte mecanisme. Şi eu, noi, am beneficiat de asta din partea domului profesor Ivaşcu. Pentru că actorul aduce povestea lui într-un rol, experienţele lui, trăirile, emoţiile, şi dacă nu reuşeşti să le arăţi oamenilor, nu reuşeşti nici să emoţionezi. Cred că aici, la Sibiu, am fost mai norocoşi.

La început înţelegeam teatrul ca fiind lumini, aplauze, succes, lucruri superficiale, care nu aparţin profunzimii acestei meserii minunate. Cu toţii avem însă, la un moment dat, acea revelaţie în care înţelegi lucrurile. Pentru că iniţial ai impresia că totul e foarte greu, dar domnul Ivaşcu ne arăta şi brusc părea foarte uşor. Şi ne întrebam cum face? Şi ne spunea că fiecare vom avea un moment de revelaţie, un clic. Când se întâmplă asta, îţi dai seama cât e de simplu. Şi cât e de frumos să ai această meserie a meseriilor. Pentru că în fiecare seară poţi fi altceva: azi eşti doctor, mâine eşti rege şi e o meserie în care, sufleteşte, nu îmbătrâneşti niciodată, trebuie să ai un suflet tânăr, de copil, pentru că te joci permanent, nu poţi lăsa să se depună praf.

D.G.: Ai şi alte pasiuni, în afara teatrului ?
A.D.: Îmi place să cânt. Mă vedeam la un moment dat cântăreţ. De rock alternativ, chiar jazz. Dar, mai ales cu stilurile astea, e foarte greu în România şi nu numai, pentru că e la putere comercialul prost, nu cel de calitate.

D.G.: Când ai văzut prima dată un spectacol de teatru şi care a fost acela?
A.D.: Cred că eram în ciclul primar şi era un spectacol cu păpuşi. Dar primul spectacol de teatru clasic a fost Steaua fără nume, spectacolul de licenţă al clasei din care făcea parte Florin Coşuleţ, în regia doamnei Adriana Popovici, şi cred că aveam 14 sau 15 ani. Dar nu m-am gândit că aş putea face şi eu asta. Eram încă "setat" pe fotbal.

D.G.: Care a fost ultimul film pe care l-ai văzut?
A.D.: Whiplash. Sunt total împotriva violenţelor, jignirilor, dar, uneori, cred că natura omului e puţin leneşă şi are nevoie de un boost ca să treacă de zona de confort, pe care rareori o depăşim dacă ni se spune că a fost bine ce am făcut. Asta făcea domnul Virgil Flonda. Chiar dacă ceea ce făceai era perfect, găsea ceva de observat: "OK, dar ai văzut că stăteai cocoşat? Stăteai cocoşat! Nu se poate, trebuie să stai drept!". Nu te lăsa să te mulţumeşti şi ne şi învăţa să nu facem asta, pentru că întotdeauna poţi să cauţi, să sapi mai mult, să te perfecţionezi. În film era dusă la extrem. Dar sintagma din film, good job, a omorât foarte multe talente. E nevoie de un profesor care să nu te lase să te mulţumeşti, să te ţină tot timpul în priză.

D.G.: Dacă copilăria ta ar fi subiectul unui film, ce ai alege pentru prima scenă?
A.D.: Am putea începe cu câmpul din zona Ţiglari, din Sibiu, unde m-am dus când aveam 6 sau 7 ani, cu un prieten care era deja fotbalist, la un club care era acolo, unde antrenorul venea cu nişte porţi de fier, cu tricouri în geantă. Mă luase să mă vadă antrenorul, care m-a pus să joc cu băieţi mult mai mari şi apoi a venit la mine şi mi-a zis să vin a doua zi la stadion, că avem meci. A doua zi m-am dus cu mama şi sora mea, care au fost singurele persoane din tribună, şi am jucat vreo zece minute. N-am jucat bine, pentru că există şi acolo nişte reguli, iar eu nu ştiam cum se stă în teren. Omul a vrut să mă testeze, să îmi dea încredere şi dacă am zis că vreau să joc atacant, aşa m-a pus. Pe stradă, când băteam mingea, nu aveam nicio treabă, eram Ronaldo II. Pe teren am fost pierdut, pentru că fiecare avea locul lui, iar când am primit mingea nu ştiam nici în ce parte să mă uit. Dar la final, antrenorul nu m-a zis decât: "Mâine, la opt, la antrenament". A văzut ceva în mine şi am mers câţiva ani buni. Aşa începe copilăria mea, cu turnee de fotbal la Mediaş, la Copşa-Mică, cu echipe mult mai mari, unde pierdeam cu 15-0. Dar noi ne simţeam bine, pentru că ne plăcea, aveam echipament, iar eu eram un mic Ronaldo, în devenire.

D.G.: Te-a fascinat vreun personaj de film în copilărie?
A.D.: Îmi plăcea Indiana Jones. Sunt un adrenalin-freak şi îmi plăcea idea de explorator, de aventurier.

D.G.: Care a fost rolul cel mai dificil pe care l-ai jucat?
A.D.: Rol dificil nu aş putea spune că am avut, pentru că fiecare rol e o bucurie. Dar cred că a fost în spectacolul domnului Victor-Ioan Frunză, Crăiasa Zăpezii, care din păcate nu s-a jucat foarte mult, rolul Kay. El a fost primul care mi-a oferit un rol principal, care mi-a oferit genul de încredere de rol principal. A fost prima dată când inclusiv colegii mai în vârstă mi-au spus: "Ai făcut un pas mare înainte!". Pentru că, până atunci, aveam adevăr, aveam asumare, dar era totul la nivel de facultate şi mi se spunea că nu treceam rampa. Nu fost neapărat cel mai dificil rol, dar a fost primul meu declic spre încredere şi înţelegere. M-a consumat pentru că mi-am dorit să iasă bine şi să răsplătesc încrederea oferită. Simţeam că e o responsabilitate mare, un rol important şi că de el vor depinde probabil viitoarele roluri. Şi, vorbind de roluri, cred că Adi-Taximetristul din Solitaritate, în regia Gianinei Cărbunariu, şi Tiger din Tattoo, în regia lui Radu Afrim, sunt, în mare parte, motivele pentru care sunt în 2015 în 10 pentru FILM, la TIFF.

D.G.: În Tattoo, spectacolul secţiei germane a Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, joci un personaj complex, Tiger, care e şi scânteia şi dinamita conflictelor din piesa lui Igor Bauersima şi a Réjanei Desvignes. Din ce se construieşte acest personaj?
A.D.: Din start m-am legat de Tiger şi speram să-l joc. De când am citit rolul am avut în cap direcţia lui, nebunia asta de tânăr artist, libertatea, energia, forţa, chiar şi puţin sadism, pentru că el se joacă un pic cu minţile oamenilor, ale prietenilor lui. Dar cred că e un personaj care poate fi şi iubit şi urât, pentru că scoate la iveală adevărata faţa a oamenilor, pentru că, din păcate, banii sunt o piesă importantă în viaţa multora dintre noi şi foarte uşor te poţi lăsa ademenit în jocul lor.

D.G.: Una dintre mizele piesei este valoarea relaţiilor dintre oameni, preţul prieteniei în sens ideal, dar şi material. Crezi că orice prietenie poate ajunge în punctul de ruptură al evaluării ei monetare şi până la urmă a calculării limitelor ei?
A.D: Toate prieteniile pot ajunge acolo. Cred că depinde de caracterul omului. Toate prieteniile sunt supuse unor teste, unor încercări materiale sau emoţionale. Şi ţine de tăria de caracter a fiecăruia dacă va da curs acestor ispite. Asta se întâmplă şi în spectacol. Eu le spun: "Nu mă vinde, ţine-mă lângă tine, chiar dacă sunt o bucată de carne plastifiată". Pentru că asta e întrebarea. Facem promisiuni, dar le ţinem, dacă persoana nu mai e?

D.G.: Eşti un idealist sau crezi că orice om e coruptibil?
A.D: În mare parte cred că majoritatea e coruptibilă într-un fel sau altul, dar există şi excepţii care întăresc regula, de obicei fiind oameni la care nu te aştepţi. Şi atunci e ca o gură de aer proaspăt.

D.G.: Există vreo legătură între locul unde se naşte, se formează, trăieşte un actor şi felul în care simte şi construieşte rolurile, modul în care ele se construiesc în el?
A.D: Suntem influenţabili şi influenţaţi de zona în care ne naştem, de obiceiurile, mediul în care creştem, de educaţia pe care o primim. Spunea domnul Şerban Puiu că talentul unui actor te poate duce doar până la un punct. Din talent, fără să lucrezi cu tine, fără să îţi perfecţionezi dicţia, corporalitatea, mintea, poţi face unu, două, trei, zece roluri extraordinare. După care începi să te repeţi, pentru că ai un bagaj, pe care dacă nu ţi-l extinzi, nu ai de unde scoate resurse. Şi începi să te repeţi. Sigur că există o linie comună. Eu nu cred în roluri total diferite, pentru că eşti tot tu la bază. Ca să emoţionezi, trebuie să te emoţionezi şi o faci tot din trăirile tale, nu poţi s-o faci din ceva fictiv, pentru că nu are aceeaşi intensitate. Dar îţi poţi îmbogăţi bagajul. Vezi lumea, trăieşti experienţe noi, le aduni în tine şi apoi le poţi oferi altora.

D.G.: Să încercăm să facem un scurt portret al preferinţelor tale. Care e scriitorul favorit?
A.D: Gabriel García Márquez.

D.G.: Cehov sau Shakespeare?
A.D: Aş alege Cehov. Cu câteva inserţii de Shakespeare.

D.G.: Ibsen sau Tennessee Williams?
A.D: Ibsen.

D.G.: Vladimir sau Estragon?
A.D: Aşteptându-l pe Godot a fost ultimul spectacol în care l-am văzut pe domnul Flonda. Avea mereu o energie şi o căldură speciale, dar era spre finalul vieţii lui şi avea un plus din toate astea. Şi se vedea prietenia de o viaţă cu domnul Chiriac, se completau frumos. E greu de ales având în minte imaginea asta cu ei, care era perfectă.

D.G.: Shylock (Neguţătorul din Veneţia) sau Alceste (Mizantropul)?
A.D: Shylock.

D.G.: Care sunt cele trei filme pe care le-ai putea revedea oricând?
A.D: The Godfather, pentru intensitate şi complexitate. It's a Wonderful Life, al lui Frank Capra, pentru că filmele vechi nu aveau efecte speciale, lasere, ecrane verzi, dar erau actorie, dialog, erau aproape teatru. Sunt multe filme care mi-au plăcut, unele mai comerciale. De exemplu, Interstellar.

D.G.: Film mut sau film noir?
A.D: În facultate, domnul Ivaşcu s-a gândit că ar fi bine să învăţăm să ne exprimăm fără cuvinte şi a adus-o pe Barbara Crişan, cu care am făcut pantomimă. Am făcut şi un al doilea spectacol de licenţă, Clişee?!?, cu care am luat Premiul publicului la Gala Hop din 2009. Am învăţat foarte multe prin pantomimă. Domnul Ivaşcu e mare fan Charlie Chaplin şi probabil că ne-a transmis şi nouă pasiunea asta, pentru că îmi place foarte mult Chaplin. Şi Buster Keaton. Am fost total de acord cu premiul Oscar acordat filmului The Artist. Filmul mut, dacă e făcut şi jucat bine, poate fi senzaţional.

D.G.: Telenovelă sau film horror?
A.D: Nu-mi place niciuna, nici alta, dar aş alege oricând filmul horror. Telenovela te ţine la un nivel foarte jos. Îmi place Hitchcock, dar filmele horror de acum sunt atât de amuzante! La ultimele pe care le-am văzut, am râs cu lacrimi.

D.G.: Jaws sau Alien?
A.D: Alien.

D.G.: Titanic sau Dirty Dancing?
A.D: Dirty Dancing. În Titanic sunt multe lucruri care dau în telenovelă şi puţin cam neveridice. Acolo l-am văzut a doua oară pe Leonardo DiCaprio şi mi s-a părut foarte slab. După asta l-am văzut în The Departed şi nu îmi venea să cred că e atât de bun.

D.G.: Fellini sau Bergman?
A.D: Cred că l-aş alege pe Fellini.

D.G.: Kubrick sau Ridley Scott?
A.D: Kubrick a făcut un film care mi-a marcat tinereţea: Full Metal Jacket. Dar e foarte greu de ales. Kubrick.

D.G.: Almodovar sau von Trier?
A.D: Almodovar. Nu sunt fan von Trier. Nu îmi plac, în general, oamenii care încearcă să şocheze. Nu e stilul meu.

D.G.: Să ne întoarcem la scena de teatru. E locul care aduce actorului răspunsul direct al publicului: râsul, exclamaţiile, liniştea încremenită a emoţiei, aplauzele, privirile recunoscătoare sau fascinate. Cum simţi acest răspuns?
A.D: Depinde de spectacol. Pentru că la o comedie, dacă nu ai aplauze... De multe ori un spectacol creşte datorită publicului. Spectacolele ies întotdeauna mult mai bine când publicul e viu, e prezent, e cu tine, simte. Dacă e mai rece, retras, ai senzaţia că nu faci destul şi asta e o mare capcană, trebuie să ştii să te temperezi. Am văzut mulţi actori care încearcă să pluseze şi atunci trec în cealaltă parte, a falsului, a cabotinismului. Reacţiile publicului contează foarte mult. Şi e foarte frumos să te joci cu ele. Asta ne spunea domnul Ivaşcu: "O să vedeţi ce satisfacţie veţi simţi când o să aveţi un stop în respiraţie şi publicul stă cu voi, nu se mişcă. E foarte importantă reacţia, de asta faci teatru. Teatrul e pentru oameni, nu pentru cronici, nu pentru premii. Sunt binevenite şi ele şi te bucură, dar pentru mine juriul cel mai important e publicul."

D.G.: Filmul în schimb pune un zid între public şi actor - emoţia, reacţia imediată nu mai ajunge la el. Crezi că ai putea trăi doar în umbra, altfel generoasă în diferite moduri, a acestei cortine permanent închise?
A.D: Nu cred că aş putea face doar film. Când ai trăit o dată experienţa şi energia autentică din sală, nu cred că mai poţi lucra doar cu o cameră şi nişte lumini. Feedback-ul vine, dar nu mai ai aplauzele. Actorii din asta trăiesc, din aplauze, e o hrană energetică foarte importantă.

D.G.: Ar putea deveni actoria, într-o bună zi, îndepărtată, doar un serviciu? Te-ai putea blaza?
A.D: Eu sper că nu, dar în lumea asta orice e posibil, pentru că există o tendinţă la dezumanizare, prin lipsă de contact direct. Dar ar fi trist. Lumea vine la teatru pentru emoţia autentică, să li se spună o poveste, să râdă, să plângă. Să fie cu tine.

D.G.: Care e cel mai mare defect al tău?
A.D: Am cu siguranţă mai multe defecte. Cred că sunt încă prea haotic, vorbesc prea mult şi nu îl las pe cel de lângă mine să o facă, dar neintenţionat, pentru că am multe idei, pe care încerc să le filtrez. De asta mă şi consum foarte mult.

D.G.: Care e cea mai mare calitate?
A.D: Ambiţia. Dacă cineva îmi spune că ceva nu se poate face, o fac tocmai ca să dovedesc că pot.

D.G.: De ce îţi e cel mai frică?
A.D: De singurătate. De lipsa de contact uman. Am senzaţia că lumea tinde spre însingurare. Asta nu se va întâmpla mâine, dar e puţin trist că lumea se răceşte.

D.G.: Jocul pe scenă înseamnă fericire? Cum arată fericirea pentru Ali Deac?
A.D: Fericirea e legată de teatru, dar în mare parte şi de familie, de iubita mea şi de linişte, de cei doi-trei prieteni buni. E alcătuită din micile bucurii din fiecare zi. Cred că mulţi nu caută fericirea unde trebuie. Simplul fapt că vezi un chip luminos de copil care descoperă lumea e fascinant. Mergeam pe o stradă plină de castani şi tei şi mirosea incredibil, şi poţi să nu observi asta sau să vezi ce mizerie e pe jos, dar faptul că am simţit asta a rămas cu mine. Faptul că poţi face o bucurie cuiva, că poţi ajuta sau că tu primeşti ajutor sunt lucruri mici, care, adunate, fac fericirea.

Ali Deac
Data naşterii: 16 august 1985
Este absolvent al Facultăţii de Litere şi Arte din Sibiu, secţia Actorie, clasa profesorului George Ivaşcu, 2008. În 2009, la un an după absolvire, a fost laureat al Galei Hop, unde a primit Premiul Publicului pentru spectacolul Clişee?!?, în regia Barbarei Crişan.
Este actor al Teatrului Naţional "Radu Stanca" din Sibiu din 2008, unde a lucrat cu regizori celebri precum Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Gigi Căciuleanu, Lia Bugnar, Victor Ioan Frunză, Geanina Cărbunariu, Şerban Puiu sau Radu Afrim. A participat la festivaluri internaţionale de teatru la Frankfurt şi Edinburgh cu spectacolul Faust, în regia lui Silviu Purcărete şi, recent, la Festival d'Avignon cu spectacolul Solitaritate, în regia Gianinei Cărbunariu.
În prezent joacă la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu în spectacolele Tatoo, Girafe. Fabula urbană nr. 1 şi Bizoni. Fabula urbană nr. 2 (regia Radu Afrim), Mozart Steps - un spectacol de teatru coregrafic marca Gigi Căciuleanu - şi Solitaritate (regia Gianina Cărbunariu).
Ali Deac a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2015, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2015 sunt: Alexandru Ion, Ali Deac, Ana Covalciuc, Csilla Albert, Erzsébet B. Fülöp, Irina Drăgănescu, Lucian Teodor Rus, Ruxandra Maniu, Silva Helena Schmidt, Réka Szász.