(Aș adăuga acum Mama și Miruna pe această listă, și poate încă un personaj efemer, care m-a învățat cele mai importante lecții, dar de departe și cele mai dureroase.)
Așa îmi începeam retrospectiva bipartită pentru anul 2021, intitulată Anul Păsării Phoenix. Un text pe care l-am recitit acum, pentru pura plăcere de a analiza cum s-au schimbat lucrurile, ce predicții de succes am făcut în unele situații și cât de naivă am fost în altele, lăsându-mi garda jos pentru amenințări pe care nu le-aș fi văzut vreodată venind. Tocmai din acest motiv voi trasa paralele între cele două retrospective și voi puncta felul în care au evoluat situațiile.
Începând cu titlul. Din nou, deși am tot respectul pentru trupa omonimă (De ce tot încheagă românii trupe folk/rock cu nume de păsări?), am ales acest nume pentru anul care a trecut dintr-un cu totul alt motiv. Dacă 2021 a fost anul realizărilor, anul în care am hotărât să recapăt controlul vieții mele și să fac ceea ce mă face fericită, anul 2022 a fost anul lecțiilor. Am "renăscut din propria cenușă" spre sfârșitul lui - din nou -, dar m-a făcut să mă simt atât de mică și neînsemnată. Precum un colibri multicolor care încearcă să își găsească calea printr-un codru întunecat. Câteodată atinge o rază de soare, dar apoi aceasta dispare rapid după trunchiurile copacilor. Iar el zboară mai departe, neputincios, în căutarea unei noi surse de lumină.
Sună clișeic, dar așa a fost anul 2022 pentru mine. Moarte, platou de filmare, minciuni, Cannes, poliție, Roma, abuz, concert Guns N' Roses, telefon furat, TIFF, interdicție, Neversea, bătaie, Untold, accident de mașină. Una caldă, una rece. Am trecut printr-o multitudine de experiențe noi la care nu m-aș fi așteptat niciodată, unele aflate la un pol, altele la celălalt.
Pe plan profesional, cel puțin, pot spune că am avut parte aproape doar de bucurii. Primul fir narativ ar fi cel care îl are ca protagonist pe domnul regizor Cristian Mungiu. Totul a început cu reluarea filmărilor pentru R.M.N., unde m-am distrat extraordinar alături de oameni minunați care speram că vor rămâne cu mine pentru totdeauna, unde m-am dat cu sacul de gunoi pe zăpadă și unde mi-am reamintit de pasiunea mea pentru actorie. A continuat apoi cu selectarea filmului în Competiția Oficială a Festivalului de Film de la Cannes, fapt care m-a determinat să întreb, mai în glumă, mai în serios "Cum ar fi să văd primul film în care apar direct pe ecran la Cannes?". Ceea ce am ajuns să și fac. Au fost câteva secunde de glorie.
Dar, trecând peste glumă, această acreditare ca jurnalist al LiterNet-ului la Cannes mi-a oferit prilejul de a-i lua interviu domnului Mungiu și de a scrie o cronică pentru filmul său - care, cumulate cu articolul despre experiența de pe platou, erau deja trei materiale dedicate acestei anticipate producții. Probabil dânsul și-a dat seama că nu scapă de mine prea ușor, așa că m-a invitat să colaborăm în viitorul apropiat. Am crezut că este doar una dintre acele fraze de formă pe care le adaugi din politețe la final de e-mail doar pentru a încheia o conversație digitală, așa că mare a fost mirarea mea când am primit în iulie un apel de la Diana Smeu din echipa Voodoo Films. Mă invita la proiecția specială R.M.N. de la Rimetea, ocazie cu care am putut să discut pe îndelete cu domnul regizor despre viitoarea mea colaborare, care s-a materializat la Les Films de Cannes à Cluj. La Cinema Arta, am avut plăcerea de a prezenta - cu spaimă și multe emoții - trei filme, printre care și câștigătorul marelui premiu Palme d'Or 2022, Triangle of Sadness, proiectat în premieră națională.
Celălalt fir narativ pleacă de la TIFF, unde am fost, pentru al doilea an la rând, atât acreditată de LiterNet, cât și în redacția revistei AperiTIFF - pentru care am avut oportunitatea de a face trei cover-uri, cum ar spune americanu', adică trei texte semnate de mine au apărut pe prima pagină a ziarului. Printr-o aliniere perfectă a astrelor, festivalul mi-a oferit vizibilitatea necesară pentru a fi invitată să colaborez la Films in Frame și astfel a luat formă primul meu articol tipărit într-o revistă care se vinde în librării (și tocmai la Cărturești, magazinul meu preferat din orice mall!!!). Chiar mai mult, mi-a adus ocazia de a savura o cafea one-on-one cu nimeni altul decât directorul TIFF-ului, Tudor Giurgiu - căruia am putut în sfârșit să îi destăinui "dezamăgirea" mea cu privire la scena tăiată din cel mai nou film al său, Libertate, în care trebuia să apar ca figurație (eu eram fiica țăranului). Nu îmi amintesc totuși dacă i-am mărturisit și că am mers la casting pentru producția lui și cumva am ajuns pe platou la Cristian Mungiu. Universul funcționează în moduri necunoscute. Dar trecând peste orice experiență de platou sau apariție pe ecran, cadoul cel mai frumos este chiar timpul pe care mi l-au dedicat, din proprie inițiativă, acești doi mari regizori contemporani ai României, timp în care am încercat să "fur" cât am putut din discuțiile purtate, din cultura și abilitățile lor.
În rest, am participat grație LiterNet la alte evenimente care nu au fost neapărat interconectate: premiera spectacolului Oedipus al lui Andrei Șerban la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj sau SPOT 60 - 60 de ani de teatru în limba română la Târgu-Mureș, o mini-stagiune cu adevărat specială pentru mine, care m-a făcut să mă îndrăgostesc de orașul și teatrul lor. Am luat interviuri cu ocazia Premiilor Gopo unor personalități din cinematografie pe care le admir (Bogdan George Apetri și Alexandru Potocean). Am scris despre filmele lansate de Independența Film la începutul anului. Am continuat să fiu model pentru picturile lui Tara von Neudorf, dar și pentru studenții de la Universitatea de Artă din Cluj. Am învățat să mânuiesc o cameră în filmarea unui live pe Youtube, grație practicii de la studioul Numa Film. Și mi-am făcut curaj, la îndemnul lui Răzvan Penescu, să vorbesc la Cannes cu stimabila Irina Margareta Nistor - pentru mine este o realizare, a fost singura persoană cu care am interacționat pe lângă colegul meu de LiterNet, Alberto Păduraru.
În concluzie, cariera a mers și merge bine. Aș fi putut munci mai mult, aș fi putut ajunge la mai multe festivaluri dacă timpul și sănătatea mea mentală mi-ar fi permis, însă nimeni și nimic nu e perfect. Mereu se poate mai bine. Și mi-am antrenat perfecționismul să nu mai semnalizeze fiecare "pierdere" și să fie mai îngăduitor cu persoana mea.
Pe de altă parte, pe planul personal... vai, mamă!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 15 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)