Tarot

Citiți o proză-cronică a acestei cărți aici.


Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de filologie (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări și reporter. În prezent este colaborator la revistele Timpul, Dilema Veche și Familia. Din când în când (destul de des), dă o mână de ajutor la LiterNet și pe Ficțiuni Reale. A lucrat ca bișnițar în anii '90 (Cracovia, Istanbul, Praga), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București din 2006 (copywriter). În ianuarie 2014 a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist, experiență descrisă în cartea Gastarbeiter (2017). A publicat în 2006 romanul Berile de Aur, în 2018 Jimmy și Povestea lui Vasile Pogor, în 2019 Recrutorii, în 2021 Paralel, în 2022 Vulcan. Lumina vine de la Asfințit și Frunza. În 2025, a publicat cartea pentru copii Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera și volumul de povestiri Dă diriga de băut la Editura Litera. În prezent locuiește la Bruxelles.
Într-un apartament din Bruxelles, bărbații stau pe balcon la un pahar, femeile discută în bucătărie și copiii se joacă − un cadru casnic cât se poate de banal. Se pare totuși că Mircea are o relație nesănătoasă cu băutura, iar Mihai, un fost alcoolic ieșit la liman, primește sarcina de a-l face din nou bine. Motivat inițial de bani, el concepe un plan de bătaie, care va depăși repede simplele plimbări și exerciții fizice și va ținti spre cauza profundă a problemei. Mihai vorbește mult, dar știe și să tacă și se mândrește cu faptul că este un observator atent și nu uită nimic. Astfel, condus de spiritul său de investigație și de firea întreprinzătoare, ajunge în poziția de a da cărțile pe față nu numai pentru Mircel, ci pentru întregul grup de prieteni și chiar mai mult, descoperind cele mai murdare secrete și, nu de puține ori, participând la ele. Se dovedește că toată lumea are ceva de ascuns, ceva după care tânjește, ceva care o macină. Fiecare este marcat de cel puțin o slăbiciune, de cel puțin o traumă din copilărie, pe care caută s-o aline cu orice preț − iar acolo, în marele oraș, prețul nu este niciodată mic.


- Ooo... dar poftiți, maestre, intrați! Să ne iertați că...
- Că ce?
- Că ne-am permis să începem fără dumneavoastră... suntem ultimii oameni...
- Bine, Fănele. Aveți clemența mea. Dar numai de data asta! Să nu se mai întâmple, da?
- Bună, Mihai!

Roxana și Alecu au ieșit atunci din bucătărie și m-au scăpat din ghearele lui Fane. Alecu m-a și pupat pe obraji, dar Roxana doar m-a întrebat:
- Unde îți sunt fetele? Să nu-mi spui că ai venit singur!
- Monica nu se simte bine. I-au ieșit niște bubulițe... nevastă-mea a zis că te sună ea, dar se vede treaba c-o fi uitat!
- Lasă c-o sun eu acum. Ți-e foame? Îți dau ceva să guști?
- Mulțumesc, nu. Am mâncat acum vreo două ore, mai degrabă aș bea o bere... băieții-s pe balcon?
- Păi unde să fie? Cu Ștefan al meu nu știu ce e, că numai de tine a trăncănit până acum! Tot zicea că are ceva să-ți spună, să te întrebe, că vrea să te bage-n ședință, nu știu ce tot vorbea el acolo... ia-i și tu ușor, Mihai! Te rog eu frumos!
- Promit, doamnă! Dar ce, sunt deja luați?
- N-au început demult, nu știu ce e cu ei!
- Lasă că mă prind eu care-i mersul.

Fetițele erau cu Coca și cu cea mică în camera Liei, acolo nici n-am băgat capul, că nu aveam ce căuta fără Monica, așa că am lăsat-o pe Roxana cu Alecu în bucătărie și m-am dus ață pe balcon. Că era ceva ciudat se vedea de la o poștă: Mircel nu bea nimic, Fane era agitat, iar Bărbătuș făcea pe tăcutul, cu râtu-n vinuleț.
- Noroc, domnilor! Să fim sănătoși!
- Să trăiască Rambo, maestrul nostru! Ia zi, maestre! Cum merge tratamentul?
- Pâș-pâș, ce să zic. Nu merge rău, dar mai e mult până departe.
- I-auzi, Bărbătușe, că maestrul e mulțumit de opera lui!
- Fane, tu să nu faci pe post-ironicul cu mine! Ia zi, ce ți-a cășunat?
- Mie?! Nimic, Rambo! Ce să-mi cășune mie pe un maestru ca tine? Cine-s eu să îmi permit?
- Bine, mă. Nu vrei să spui, nu spune! Treaba ta. Țigările sunt la liber?
- Servește-te, tati. Lasă-mi să ți-o aprind eu! Acordă-mi această onoare!
- Du-te dreacu'.

Am băut cu sete din primul Jupiler, l-am uscat rapid. M-am întins spre navetă să-mi mai iau unul, cum făceam de obicei, cum făceam toți:
- Da' ia, Rambo, nu te jena! Simte-te ca la tine acasă! A, stai, că la tine acasă nu ai voie să bei decât vineri seara... simte-te ca la Mircel acasă! A, stai, că el n-are voie să bea la el acasă decât închis în camera lui! Știi ce, Rambo? Simte-te ca la mine acasă! Simte-te și tu ca într-o casă de bărbat. Că bărbatul, mă, când câștigă și el, nu mai e găină! Poate cucurigí dac-așa are chef, poa' să bea și el bere, la o adică...

Am lăsat berea să cadă înapoi în navetă. Cu Fănică era ceva grav. Fănică pe care îl știam eu nu vorbea niciodată despre bani; niciodată! Cine era această persoană dintr-o dată futută de grija banilor mei? Ce se întâmpla? Ce se-ntâmplase?
- Care-i problema, băi Fane?
- Problema? Nu e nicio problemă, maestre! Am zis eu ceva de vreo problemă?
- Da. Nu-mi fă pe tâmpitul. De când îmi faci tu mie contabilitatea?
- De când vii cu faze de căcat!

Cu ce faze de căcat venisem eu?
- Cu ce faze de căcat am venit eu, mă?
- De când te știu. Stai în cap și bei pișat, după care faci mișto! Dar eu sunt băiat bun, eu am uitat; am zis să treacă de la mine, hai, fie și-un lup mâncat de oaie! Da' acum te-ai pus cu gura și pe ăsta? L-ai văzut mai moacă și ce ți-ai zis? "Lasă, bă, că merge!". E, tati, uite că nu merge! Ne-ne-ne, nu merge așa, nu merge deloc!
- Tu bei pișat?, mă întreabă și Bărbătuș, nevinovat ca Maica Tereza.
- Decât să mănânc căcat... bă, Fane! Tu zici de faza aia de la masa de șah, din părculeț? Acolo, în spate la D5?
- Ce fază?, întreabă Bărbătuș, încă și mai inocent ca înainte.
- Ce fază, ce fază... o fază!, se rățoiește Fane, care parc-a-nnebunit. Eram cu ăștia, cu băieții, la o țigară și-un șpriț într-o seară, c-aveam bani de la șah, de la niște țigani; și vine vorba, dracu' știe, despre cum se antrenează fiecare. Cei mai mulți nu făceau nimic, nici eu, că și-așa mă futeau ai mei cu sporturile lor de obosiți, dar erau și vreo doi-trei care făceau flotări, sau genuflexiuni, sau abdomene, sau toate trei. Și se vorbea acolo, și erau unii peste alții, își luau vorba din gură, era mișto, și nu mai știu care zice: "Bă, da' tracțiuni face careva?" și piticul de la parter, fratele lui Pepe Țiganu, zice: "Face labagiul ăla din D23", adică Mihăiță, aici de față. "Face la bara de covoare", zicea piticul "futu-l în gură să-l fut de fițos, că nu face ziua, să-l ia lumea la pulă! Face noaptea, când crede că nu-l vede nimeni, deci io să-l bag la mă-sa-n pizdă" - acum, na, piticul și-o cam fura, că avea gura mare, și Mihăiță l-o fi miluit cu niște șuturi în cur, dracu' știe, da' piticul avea boală pe el. "Hai, bă", zice Pepe Țiganu, "să-i facem greaua la muist! Hai să-i tăiem bara cu bomfaierul, da' nu de tot, să i-o tăiem trei sferturi, să cadă figurantul, să-și spargă muia de asfalt!". Da' Grasu de colo: "Nu cade, bă. Nu cazi c-o bară d-aia de la tracțiuni", da' piticul sare-n sus, "Ba ăsta o să cadă, Grasule, că l-am văzut io noaptea de la fereastra de la baie" - piticul, săracul, făcea multă labă, ziua și noaptea, nu putea să se abțină, că tot așa a ajuns el și la zdup, nu de la labă, mă, de la un viol în grup, că era terminat să fute și el ceva și nu-l băgau gagicile-n seamă, că era pitic, țigan, sărac și bețiv, vai de capul lui - "nu face numai tracțiuni, face și d-alea peste cap, tumbe d-alea, se dă de-a berbeleaca peste bară de face bara vâj, vâj, vâj, cade sigur la una de-aia, cade jegul cu tot cu bară și rămâne schilod, dac-o vrea bunul Dumnezeu și Maica Precista!", că piticul încă de-atuncea era bisericos, după ce-a ieșit de la pușcărie s-a făcut și mai și, mielul lui Dumnezeu, da' degeaba, că tot a murit de la droguri. Ia zi, Rambo, cum îi zicea la căcatul ăla de-l făceai tu?
- Roata mică.
- Așa, mă, zi să-i zic. Și când înjura piticul mai cu foc, cine vine la masă acolo?
- Cine?, susură Bărbătuș.
- Ăsta, cine. Că hai noroc băieți, că ce mai faceți, că hâr, că mâr. Piticul, mucles, măcar că era cu frac-su, da' și Mihăiță era cu Grasu, dacă era la o adică, așa că Piticu nu mai zicea nimic. Și, cum vine chestia, îi spunem noi lui Mihăiță ce vorbeam, și el zice că da, sunt o grămadă de exerciții posibile, da' că el s-a tras mai nou pe concentrare, pe nu știu ce tot zicea el acolo, și io l-am întrebat adică cum, și el a zis c-a-nvățat să stea în cap. Și nu mai știu care a zis că e greu, că nu crede, și Mihăiță s-a pus în cap ca să ne arate că chiar învățase - era foarte mândru de asta. Și io i-am zis, da' fără răutate, doar așa pe simpatie, că nu e bine să stai în cap pentru că-ți vine sângele în cap, și știți ce-mi zice ăsta? Ia zi, Rambo!
- "Da' ce, Fane, tu n-ai sânge-n cap?", îmi imit eu vocea de acum 35 de ani.
- Bă, și-ncep ăștia să râdă ca animalele, că adică ei se făceau c-au înțeles că Mihăiță mă făcuse prost în față! Adică, știi, dacă zici de unul că n-are sânge-n pulă, îl faci impotent; acuma, ei se prefăceau că asta ar fi înțeles de la Mihăiță, că n-am eu sânge-n cap și că nu m-ajută capul - bine, aveau și ei ce-aveau, că toți erau cam tâmpiți, adică din banii mei de la șah bea și fuma toată gașca, dacă e s-o luăm așa. Și Pepe o ținea una și bună, "Te-a făcut, Fănică, te-a făcut ăsta, să moară mama-n cancer!", și atunci l-am luat și eu pe Mihăiță, că de unde a învățat el să stea-n cap, și ăsta nu s-a prins ce-aveam de gând, și-a zis că dintr-o carte de yoga - io o știam, că mi-o arătase la școală, era una franțuzească...
- Le guide Marabout du yoga. Ediția 1968, o văd și-acum.
-... și era cu femei, adică în poze era și-o yoghină d-aia, cam purie dar nu ne păsa, că era bună baba, avea cu vreo zece ani mai puțin decât avem noi, bă Rambo...
- Avea cât ai tu acum, îi zic lui Bărbătuș.
-... nu contează, bă, era bună de pulă. Și io știam cartea aia, dar băieții nu știau c-o știu, iar Mihăiță uitase, că ne-o arătase la mai mulți...
- Nu uitasem. Dar nu m-am așteptat să fii așa porc.
-... și io zic tare, așa, la surprindere: "Yoga! Păi ce, Mihăiță, tu ești ioghist d-ăla care bea pișat?", că așa era moda atunci, și toți încep să râdă ca dracii, și fraierul ăsta tot încerca să explice că adevărata yoga nu e cu băut pișat...
- Ție încercam să-ți explic, nu lor.
-... și faza a fost că a plecat ăsta cu coada-ntre picioare, iar dup-aia a rămas cu tinicheaua că bea pișat, da' băga-mi-aș, că și io-am rămas cu vorba că n-am sânge-n cap. Și mi-a căzut greu, că na, tocmai Mihăiță să-mi facă mie una ca asta! Am venit noaptea cu bomfaierul lui tata, că Pepe și piticul oricum n-aveau, și-am tăiat la bara aia de ni s-a urât, am făcut bășici la mâini, da' pe trei sferturi tot n-am putut s-o tăiem, am lăsat-o la jum'ate. Am dat cu vaselină să nu se vadă tăietura, dup-aia am așteptat vreun an să cadă Mihăiță cu bara, dar n-a căzut. Nu s-a rupt cu el, nu s-a rupt cu nimeni, și-au bătut oamenii covoarele acolo fără nicio problemă.
- Bara aia e acolo și acum, băi Fane. Bună treabă ați făcut! Bravo, mă!
- Stai, Rambo, că de tine nici nu m-am apucat. De când îi spui tu lu' ăsta ce să citească, mă? Aud?

Mircel se uita la mine și eu la Fănel. Amândoi, cu gura căscată. Bărbătuș pândea.
- Eu? De când îi dau lui Mircel de citit? De când ne-am întors de la Paris. De ce?
- Păi cine ești tu, mă, să faci de recomandări de lectură? Ce te pricepi tu? Cât ai citit tu la viața ta? Și mai ales, ce?

Abia atunci mi-a picat fisa. Fane citea. Fane era singurul om cunoscut de mine care continuase să citească fără întrerupere din școala primară și până în prezent. Mai întâi în română, apoi în toate trei limbile. Faptul că nu lui, care citise biblioteci întregi, ci mie (care, ce e drept, citisem mult, mult mai puțin decât el) i se adresase Mircel - ăsta era ghimpele din inima lui Fane, asta era crucea pe care suferea el acum. Din câte îmi aminteam, lecturile lui Fane erau totuși din alte zone de interes:
- Stai, bă, Fane... stai așa că nu-i așa! Eu îi spun ce să citească așa, în ton cu tratamentul! Biografii romanțate, biografii în general, romane-cult, astea!
- Ce tratament, bă, ce tratament? Tu crezi că io-s Alecu, să pun botul la orice? Zi mai bine că-i iei banul femeii și-ți bați joc de ea cu tratamentu'! Te plimbi cu ăsta la Paris și pe urmă vii cu texte! La muncă, Rambo, nu la țepuit lumea!
- Muncesc, Fane, muncesc de nu-mi văd capul de treabă!
- Ce muncești tu, tati? Hai s-aud. Hai, că m-ai făcut curios. Ia, tati!
- Scriu.
- Aia nu e muncă, bă!
- De ce?
- Păi că nu câștigi! Muncă e aia din care îți iese de-o fasolică, acolo! Muncești - câștigi. Nu câștigi - deci nu muncești! Atârni la nevastă-ta, Rambo, asta faci! Acum atârni și la Alecu; bine, mă! Bravo, tati! Neveste-mii când îi vine rândul, ia zi? Hai, zi, că nici ea n-are ce face cu leafa! Mihăiță... să stai acasă și să freci pula e ușor. Să te duci la muncă zi de zi, tati, la serviciu, la birou - aia este greu!
- Ca tine.
- Ce face? Eu muncesc pe bani, Rambo, nu pe semințe!
- Văd. Ai pereții plini. Plus ce-ai adunat în garaj. Așa e, Fane, ai dreptate: greu este să te duci zi la serviciu, să aduci o leafă acasă, nu să freci pula acasă, creativule!
- Bă, io măcar am clientela mea!
- Da. O știu. Mămici cu copii. Cu jumătate din portrete rămâi pe cap, că-ți ies urâți și nu le place clientelor produsul finit... mai bine se duc la fotograf!
- E vina mea c-au făcut ele boraci urâți? Eu nu fac rabat la calitate! Artă, tati!
- Nu contest. Da, ești bun pe ce faci, sunt primul care să admită.
- Și-atunci de ce nu te duci la muncă?
- Tocmai ce ți-am spus. Scriu. Pentru mine, scrisu-i muncă.
- Ce scrii tu, tati?
- Cărți, articole. Ce simt că e deja pârguit în mine, hop, aia pun pe hârtie.
- Aia să faci în timpul tău liber! Să scrii noaptea! Nu în timpul de lucru!
- Da' ce, tu pictezi noaptea?
- Ce te tot compari cu mine, tati? De când ai tu valoarea mea, sau valoare, așa în general? Nu vezi, mă, că ești minciună? Tot ce vrei e să te lauzi, să te dai mare, da' problema e că n-ai cu ce. Asta e problema ta. N-ai cu ce, Rambo, n-ai cu ce!
- Dă un search pe google.
- A, deci băiatu' e șmecher tare!
- Șmecheru' pulii, zice Bărbătuș, ațâțat.

Greșeală. Stăteam în stânga lui, între el și Mircel, iar față-n față cu mine era Fane, care-și scosese telefonul din buzunar. L-am apucat pe Bărbătuș cu dreapta de partea interioară a coapsei (doare de-ți dau lacrimile; Elise mă-nvățase mai demult) și-am strâns sănătos, gospodărește. Bărbătuș a țipat de-a scuturat frunzele din copaci, a răsunat toată strada, parcă-l scopea cineva (e nașpa durerea asta). Totul s-a petrecut foarte repede, iar eu l-am lăsat pe Bărbătuș încovrigat pe jos, pe balcon, și m-am dus la bucătărie, să beau niște apă, că aveam nevoie. Îmi pierdusem busola din cauza lui Fane, deși doar puțin, dar destul cât să pun inimă în priza aia.

Cât beam eu apă, toată lumea s-a bulucit spre balcon, să afle sursa țipetelor. S-au luat la ceartă, dar nu m-am dus acolo, mi se luase, mai degrabă m-aș fi dus acasă, iar în drum puteam să mă opresc să cumpăr beri la pachet, că "cinste" ca la Fane, la nimeni - cel puțin, așa a fost în seara aia. Mai târziu, Mircel mi-a povestit că Alecu se rățoise la Fane cu tot șvungul ei ("Ba să știi că tratamentul funcționează! Mircea nu mai bea nopțile, acum stă și scrie! Ștefan, să-ți fie rușine!"), iar Roxana nu sărise să-și apere bărbatul, ci tăcuse mâlc și se uitase cu tristețe la Fane și cu fericire la Bărbătuș cel încovrigat pe jos. Nu-mi părea rău de ce făcusem. De fapt, aveam deja o teorie. Acolo nu era lucru curat. Fane fusese montat.

Cât timp Bărbătuș a fost luat de pe jos și dus pe un fotoliu în living, cât timp Coca a pregătit-o pe cea mică de plecare, toată acțiunea era acolo, iar eu stăteam singur în bucătărie. Așteptam să văd dacă va avea curaj să zică ceva. A avut.
- Am venit să beau apă.
- Te servesc eu.

I-am turnat Cocuței un pahar cu apă și i l-am oferit, iar ea mi-a spus, zâmbind frumos, cu ochi micșorați de ură:
- Am auzit că te interesezi de mine.
- De trecutul tău, mai exact.
- Eu zic să stai liniștit pe curul tău. Am și eu metodele mele.
- Și eu pe ale mele, doamnă scumpă. Asta e doar una dintre ele.
- Adică tu mă ameninți?
- Vai de mine, dar nicidecum. Aș prefera să vorbim. Să discutăm. Ce zici?
- Când?
- Răspoimâine. Vin eu la tine la muncă. Vreau să spun, nu la muncă, ci la bistroul ăla mic, vietnamez, mai încoa' de sinagogă, îl știi?
- Da, dar nu e bine acolo. La Starbucks e mai bine. Ăla de la intersecție. Despre ce vrei să vorbim? Sunt foarte ocupată.
- Despre Geneva, de exemplu. Dar dacă ești foarte ocupată...
- La unu fix. Să fii acolo. Eu nu aștept după nimeni.
- Nici eu.

Incredibil, incredibil! Bărbătuș, cocalarul de Bărbătuș, de la care nici n-aș fi visat una ca asta, a ținut să vină la mine înainte de plecare și să-și ceară scuze (scuze! Scuze de la un cocalar! Așa ceva nu există! Dar iată că miracolele mai există, pe ici pe colo); nu numai că și-a cerut scuze cu politețe și naturalețe, dar mai mult, și-a asumat vina ("Mi-am meritat-o, nu trebuia să te jignesc. Am greșit, m-a luat valul. Îmi pare sincer rău"). Pe mine, unul, m-a lăsat cu gura căscată. Numai dacă și ăsta n-o fi fost un scenariu pus la cale de Cocuța... cine știe.

Când am rămas numai noi patru, că Roxana s-a dus în cameră cu fetițele, Fane a deschis iar discuția cu Alecu, evitând să ne privească în ochi pe Mircel și pe mine:
- Da' de ce să-mi fie rușine mie? Ce, eu am sărit la bătaie, sau Mihăiță?
- Ștefan, dacă nu vorbești serios, noi doi ne certăm!
- Ce vrei, Alecule? Na, vorbim serios!
- Ce nu-ți convine? Mircea e mult mai bine și asta contează! Tu, ca prieten, nu-i dorești binele?
- Ba tocmai că i-l doresc! Asta zic! Dar dacă Mihăiță îl învață numai prostii?
- Adică ce? Să citească? Să scrie și el? Și ce dacă scrie! Să bea mai puțin? Să nu bea deloc nopți la rând? Să înoate, să facă plimbări prin natură? Ce?
- Lasă astea... or fi, nu zic. Dar dacă-i dă să citească prostii?
- Ce ți-a dat să citești?, își întreabă Alecu bărbatul.

Mircel a enumerat o parte din titlurile pe care i le scrisesem pe listă. Trei, parcă.
- Astea-s prostii, Ștefane?
- Da! Fleacuri! Mofturi! Pizdeală! Uite aici ce trebuie să citească un om care vrea să vadă clar ce este pe lumea asta! Bine, și p-ailaltă, la o adică.

S-a dus la bibliotecă și a venit cu un volum pe care scria Tarot.
- Uite asta! Interpretarea subtilă a conexiunilor! Nu căcaturi, nu lăbăreală d-aia!
- De care, Ștefane?
- Literatură! Mă piș pe ea de literatură! Mă fut pe ele de romane! Mă cac pe ea de proză scurtă! Așa ceva îi trebuie lui? Literatura e pentru femei, pentru tâmpite!
- Mulțumesc, Ștefan, ești prea amabil. Mihai?
- Da, Alecule.
- Ce e literatura?
- Păi... Alecule... ca să zic așa... literatura e... adică... era o fată, știi?
- Așa, și?
- Și-a venit un băiat, care-a iubit și-a plecat. Asta e literatura.
- De unde știi?
- Păi eu eram fata aia.

Pe Fănică Nervosul l-a bufnit râsul, s-a dus pe balcon și mi-a adus personal un Jupiler bun și rece. Mi l-a desfăcut fulgerător cu bricheta lui:
- Tati, m-ai ucis. Hai, noroc. Alecule, gata, pace-pace. Mircele, tu vrei, mă?

A vrut și Mircel, Fane s-a dus pe balcon și-a venit cu încă trei beri.
- Eu nu beau, zice Alecu.
- Las' că bea Rambo. E fiert de poftă, după apa aia!

A avut dreptate. Am băut două Jupiler în timp ce Fănică și Mircel n-au apucat să ducă nici măcar jumătate din fiecare sticlă. Alecu ne-a lăsat să bem, apoi:
- Și, totuși, de ce te-ai aprins așa pe cititul lui Mircea?
- Păi eu de câți ani îi tot zic să pună mâna pe-o carte și el, nimic?

Abia atunci am aflat și eu că Fane al meu îl alimentase cu sacoșe de cărți pe bietul Mircel, pe motiv că "trebuie să se înceapă de la surse": Hermes Trismegistus, Epopeea lui Ghilgameș, Cartea lui Enoh, Misterele Catedralelor, Cartea Morților și încă vreo 50 de titluri ca astea, care de care mai vesele. Mircel făcuse pe niznaiul, Fane se enervase și își luase misterele-napoi, furios și decis să nu mai aibă niciodată de-a face cu oamenii. Clar, oamenii erau prea mici pentru Fănică.

Mircel a băut două beri mari și late, dar Fane și cu mine ne-am turtit ca pe vremuri. La plecare, un Fănel duios l-a luat deoparte pe Mircel și i-a dăruit o carte. Nu cu titlu de împrumut, ca să nu i-o poată cere înapoi la o adică, ci cu titlu de cadou.

Kama Sutra.

Citiți o proză-cronică a acestei cărți aici.