Cîteva miracole din biografia fraţilor mari

Între 7 - 12 iunie 2007 a avut loc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău cea de-a doua ediţie a Festivalului de Literatură "European Borderlands".

Prima ediţie a avut loc în septembrie 2006 la Lvov (Ucraina), proiectul fiind conceput pentru o perioadă de mai mulţi ani şi propunându-şi să intensifice legăturile dintre autori, traducători, editori şi jurnalişti culturali din ţările aflate de o parte şi de alta a noii graniţe UE.

Manifestarea a debutat la Bucureşti, joi, 7 iunie 2007 la Clubul Ţăranului (M.Ţ.R., Şos.Kisseleff, nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)

11 scriitori din 8 ţări au citit din operele lor: Mircea Dinescu, Filip Florian (România); Nicoleta Esinencu (Republica Moldova); Attila Bartis, György Dragoman (Ungaria); Vojislav Karanovic (Serbia); Alek Popov (Bulgaria); Tanja Maliarciuk (Ucraina); Ilma Rakusa (Elveţia), Monika Rinck şi Julia Schoch (Germania).

Criticul Marius Chivu a moderat întâlnirea.

Fiecare autor a avut ocazia să prezinte în original un scurt fragment, iar din operele autorilor străini s-a citit şi traducerea în limba română.

După debutul de la Bucureşti, festivalul s-a mutat la Iaşi (9 - 10 iunie 2007) şi Chişinău (12 iunie 2007), unde participanţilor din Bucureşti li s-au alăturat: Nichita Danilov (România); Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu (Republica Moldova).

Organizatori: Goethe-Institut Bucureşti, Centrul de Carte Germană, Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul Allianz Kulturstiftung
Partener: Institutul Cultural Român.


Partea proastă este că eu nu i-am văzut niciodată pe Ştim şi Ştam, poate fiindcă sînt ochelarist, poate din alte motive. Îl auzeam pe Matei vorbind prin casă şi, de ce să vă păcălesc, credeam că vorbeşte singur. (...) Ce mi-ar mai rămîne de făcut, mie, Filip, ascuns pînă acum sub masca fraţii mari? Să mă gîndesc cu nostalgie cum le trăgeam şuturi în fund fraţilor mici, să mă scufund printre miracolele mele şi să înot pe-acolo liniştit.

MIRACOLUL A: împreună cu spiriduşul meu (al cărui nume nu-l divulg) şi urmărit din umbră de îngerul meu păzitor (al cărui nume nu vi-l spun pentru că eu însumi nu l-am aflat niciodată), am încins un foc în camera mare, pe-un preş de iută, la care am folosit un teanc de ziare, două cărţi cu poveşti urîte şi un sul de hîrtie igienică. Din fericire, n-am intenţionat nici o clipă să fie un foc de tabără, cu vîlvătăi, scăpărător, ci, tocmai, unul mititel, ca-n preerie, să nu mă încolţească feţele palide ori triburile duşmane după dîra de fum. Resturile covoraşului le-am înghesuit la sfîrşit în coşul cu rufe murdare, iar cenuşa şi scrumul le-am împins cu mătura sub patul meu din camera mică. Mama n-a vorbit cu mine cinci zile, nici un cuvinţel, cinci zile!

MIRACOLUL B: în duminica aia am descoperit ce greşeală uriaşă este ca, locuind în H 3, să te plimbi pe Valea Cernei cînd bîzîie bondarii, cînd razele soarelui se strecoară prin frunzişul arinilor şi umplu cu punctuleţe lucitoare rîul, cînd treci printr-o herghelie şi inima îţi bate fericit-speriată de parcă fiecare cal ar fi şi prinţ, şi balaur, cînd mama şi tata se pupă, cînd zgîndări cu un băţ muşuroaiele de furnici, cînd clefăi gumă de mestecat sîrbească, roz, care imită ţigaretele cu filtru, cînd intri desculţ în apa rece ca gheaţa şi ieşi cît ai clipi, uimit şi îngrozit, auzind rîsul părinţilor. Ei bine, după toate astea, cînd ajungi acasă (aici se vede greşeala) găseşti o mare de caca şi pipi în întregul apartament, pînă puţin mai jos de genunchi, o inundaţie ca la carte datorată înfundării coloanei de scurgere la etajul unu (cum explică oamenii mari), o situaţie pe care tu o numeşti infundaţie şi, datorită bucuriei lingvistice a mamei, o transformi iarăşi în rîs.

MIRACOLUL C: cînd grădiniţa era închisă şi cînd Ramona era şi ea în vacanţă, cu alte cuvinte atunci cînd nu ne ţineam de mînă şi nu coboram pe grămada de cărbuni din curte aplaudaţi şi ovaţionaţi de toţi ceilalţi, jucîndu-ne şi noi, sub zîmbetele educatoarelor, de-a Nicolae şi Elena Ceauşescu coborînd din avionul prezidenţial, mă încuiau (după cum v-am mai spus) în casă. Într-o zi, să zicem joi, atunci cînd nu sînt trei ceasuri rele şi nici nu se posteşte, tata s-a întors de la fabrică să ia un dosar uitat şi m-a găsit în faţa blocului. Nu spărsesem yala, nici n-o descuiasem cu un şperaclu. Pur şi simplu ieşisem pe fereastra de la bucătărie, bucătăria noastră mică, cu butelie, de la etajul doi. N-a fost ideea mea, recunosc, mă învăţase Cerasela să leg două cearceafuri şi mă aşteptase pe copertina de la intrarea în bloc (a fost, în fond, primul rapel din viaţa mea, unul premonitoriu, fiindcă aveam să fac armata la vînători de munte). Trecusem după aceea de pe copertină în casa scării, tot pe-o fereastră, şi ajunsesem afară, de unde, ce-i drept, nu mă mai puteam întoarce sus. Noroc cu tata, care, în afară de faptul că mi-a tras nişte palme cît opt injecţii cu moldamin, avea cheile de la uşă în buzunar.

MIRACOLUL D: vara e aşa o căldură în Severin, o cloceală, că încerci să te ascunzi la umbră pe unde nimereşti. Noi ne-am ascuns între nişte tufe din cimitir, ne-am întins păturica pe-o piatră mare de tot (pe care cineva cioplise nişte litere şi nişte numere), ne-am aranjat lucrurile prin casă şi ne-am apucat să gătim într-o cutie de conserve ruginită (în care cineva aprinsese nişte lumînări), eu am adus patru rîme, le-am rupt bucăţele şi le-am lăsat să fiarbă în tocăniţă, fetele au mărunţit petale de trandafiri, boboci de crăiţe, frunze de stînjenei, au presărat pietriş şi praf, au amestecat bine în oală, să nu se prindă de fund şi, cînd a fost gata, au pus mîncarea în farfurii (nişte bucăţi de ziar rupte cît mai rotund). Dup-aia, dacă tot ne jucam de-a mama şi de-a tata, a trebuit să ne dezbrăcăm în pielea goală şi să stăm şi noi prin casă, să ne uităm la televizor, ne-am agăţat hainele în cuier, o cruce de lemn (pe care cineva cioplise nişte litere şi nişte numere), dar tot nu era bine, fiindcă mama şi copilul n-aveau puţe, aşa că am căutat două beţe mici şi le-am potrivit cum trebuie, ca să aibă şi Cerasela şi Lori cîte-o puţă, ca toţi oamenii.

MIRACOLUL E: Pobeda bej pleca pe pămîntul ca o bătătură şi ridica nori de praf, pleca prin băltoace şi arunca stropi ca o şalupă, pleca prin zăpadă şi lăsa în urma ei şanţuri, dar se întorcea uruind în acelaşi loc, ca s-o văd eu pe fereastră, parcată de-a latul. Mai era şi treaba cu Fane din a şasea, care de obicei îmi trăgea palme peste ceafă şi zicea că am capul ca o lubeniţă, care după fiecare etapă ori meci al naţionalei mă alerga, mă prindea, îmi sucea mîinile la spate şi-mi dădea bobîrnace în urechi (şi ce urechi clăpăuge!) pînă cînd mă ustura aşa de tare, că începeam să plîng. Şi într-o miercuri, cînd campionatul era întrerupt, iar în Severin nu-şi mai amintea nimeni de cupă, fiindcă Rapidu' bătuse Ştiinţa în finală şi patruzeci de zile nu e bine să-i tulburi pe morţi, Fane mi-a împrumutat praştia lui. Şi a zis că nu pot să nimeresc Pobeda. Şi Pobeda nu mai stătea de-a latul, pentru că eu nu eram sus, în camera mare sau în camera mică, ci eram jos, pe pămîntul ca o bătătură, într-un loc din care Pobeda se vedea parcată de-a lungul. Şi normal c-am nimerit, am nimerit din prima, i-am făcut parbrizul pulbere, am umplut capota de cioburi mici şi albăstrii (ca solzii de plătică), iar Fane m-a alergat, m-a prins şi mi-a sucit mîinile la spate pînă au venit plutonierul şi nevastă-sa (asistenta care îmi făcuse odată moldamin, cînd eram răcit), ţipau roşii ca racii fierţi, el în pijama, ea în capot, au venit pe urmă toţi şi Fane le-a zis că ţin cu Dinamo. Mai tîrziu a venit şi tata (care ţinea cu Steagu'), pe urmă a plecat, nu chiar imediat, peste vreo două zile, a plecat la Bucureşti să cumpere un parbriz de Pobeda cu banii lui de concediu pregătiţi să mergem la Sarmizegetusa.

MIRACOLUL F: Harun Al Raşid era de ceva timp la război, îşi iubea ţara şi voia s-o apere. Dar îşi iubea şi soţia, aşa că, după ce c-o păzeau eunucii de oamenii răi, Harun Al Raşid, fără ştirea ei, mai aranjase s-o păzească şi djinii lui credincioşi, ca să nu se întîmple cine ştie ce. Şi ştiţi ce s-a întîmplat? Eunucii ăia nu erau eunuci, se prefăceau că sînt eunuci, dar de fapt puteau să facă tot felul de lucruri şi, cum şi femeii îi era dor de ce-i făcea Harun Al Raşid cînd era pace, ea s-a înţeles cu eunucii să-i facă ei lucrurile alea sau, în fine, să le facă împreună. Noroc cu djinii. S-au înfuriat groaznic de ce-au văzut prin iatace şi s-au băgat sub palat (pe la fundaţii, cred) şi-au început să-l zgîlţîie cu toată forţa lor, tare, tare de tot, ca s-o pedepsească pe soţia lui Harun Al Raşid şi pe eunucii care minţiseră că sînt eunuci. Şi atunci, cînd citeam în O mie una de nopţi cum se zgîlţîia palatul şi ce supăraţi erau djinii, chiar a început să se zgîlţîie tot, deşi blocul din aleea Băiuţ nu era un palat. Pereţii şi mobilele trosneau, lampa se balansa de parcă m-aş fi suit pe-un scaun şi i-aş fi dat vînt cu mîna, jucăriile, caietele, cărţile, creioanele tropăiau pe rafturi, pe policioare şi pe masă, veioza sălta pe noptieră, chiar şi eu, oricît m-aş fi străduit să stau locului, alunecam către marginea patului, dar cel mai cumplit era zgomotul, clănţănitul geamurilor în cercevele, bîţîitul uşilor, nişte bufnituri, apoi o bufnitură mare, un vacarm care răzbătea din altă parte, obiectele care se săturaseră să tropăie şi cădeau pe podea, djinii ăia erau apucaţi de streche, oricît de credincioşi i-ar fi fost lui Harun Al Raşid prea semănau cu duhurile rele din Crihala şi năvăliseră în Drumul Taberei, nu pricepeam cu ce-am greşit eu, un copil de nouă ani (mai inofensiv ca eunucii), şi am aruncat pătura şi am sărit în picioare şi pe culoar m-am întîlnit cu tata, care venea pe trei cărări, sculat din somn, în chiloţi, fără ochelari pe nas şi a apărut şi mama, a ieşit din baie, udă, doar cu un prosop în jurul corpului. Eu încercam să le spun despre djini (ca să înţeleagă), bolboroseam, tremuram şi mă încurcam în cuvinte, ne clătinam toţi trei ca pe-o corabie în furtună, mama mă strîngea la piept, mă mîngîia pe păr, a înţeles deodată ce era cu djinii şi mi-a zis că e cutremur. Era cutremur, ştiţi, un mare cutremur şi, cînd am aflat asta, m-am liniştit. Tata se trezise de-a binelea, ne-a tras sub tocul unei uşi (tata se pricepea foarte bine ce trebuie făcut cînd e cîte-un cutremur), ne sprijinea cu braţele şi am stat acolo lipiţi unul de altul, mult, mult de tot, pînă cînd obiectele s-au potolit, trosniturile, tropăiala, clănţănitul, bîţîitul şi bufniturile au încetat, lumina electrică s-a oprit, a rămas doar lumina lunii (o lună mare şi roşiatică) şi au început să tropăie oamenii, să iasă din blocuri ca furnicile din muşuroaie, să ţipe şi să fugă, cred că lor nu le spusese nimeni că a fost cutremur şi n-a fost furia djinilor abătută peste Drumul Taberei. Pe urmă am dibuit cu lumînări ce fusese bufnitura mare dintre bufniturile mici, fusese televizorul, căruia îi plesnise ecranul ca un parbriz de Pobeda ţintit cu praştia. Înainte de-a adormi, mama mi-a povestit cum dintr-o ciupercă cu picăţele albe ieşeau o groază de pitici, care fugeau printre floricele şi printre firele de iarbă din poieniţă şi ţipau fericiţi, la fel ca oamenii de afară.

MIRACOLUL G: profesoara de spaniolă stătea picior peste picior, fusta profesoarei de spaniolă stătea răsfrîntă într-o parte şi-n alta, eu stăteam în picioare lîngă catedră şi urmăream cum profesoara de spaniolă îmi corecta cu cerneală roşie o compunere, pulpa stîngă a profesoarei de spaniolă era dezgolită, ziua era însorită, pantoful cu toc al profesoarei de spaniolă se bîţîia uşor, pe compunerea mea cu cerneală albastră pulsau tot felul de semne roşii, pulpa stîngă a profesoarei de spaniolă se colora în cafeniu cînd vreun norişor aducea un pic de umbră, aş fi vrut să fi scris o compunere lungă, lungă, cu destule greşeli, fiindcă pulpa stîngă a profesoarei de spaniolă aţipise, sigur aţipise, se vedea după cum respiră, şi nu merita trezită pentru nimic în lume.

MIRACOLUL H: băieţii pe Anfield Road, Dumnezeule, şi inima mea ţîţîind încă de dimineaţă, mai întîi o inimă cît un triunghi de brînză topită, cît o prună după orele de chimie şi geografie, cît o ridiche după toate orele, la prînz ca o cireaşă, după-amiaza cît un căţel de usturoi, seara, lîngă un dinamovist (Matei) prea mic ca să tremure în aşteptarea unui meci aşa de mare, o inimă ca o boabă de piper. Pe urmă seara s-a făcut noapte, mama şi Matei s-au culcat, în apartamentul 40 s-a întins liniştea ţiuitoare dinaintea bătăliei şi inima mea s-a făcut cît un purice, fiindcă trupele (ambele sub steaguri alb-roşii) nu aveau să se înfrunte în zori, cum se obişnuise secole de-a rîndul, ci peste o jumătate de ceas, la fluierul unui tip în şort şi tricou negru, nu la semnalul trompeţilor şi gorniştilor. Şi cum să nu fi ţiuit liniştea în momentele alea, cum să nu fi bîzîit ca un transformator electric cînd mustaţa lui Ian Rush tocmai se zburlea într-un vestiar, cînd pupilele lui Kenny Dalglish prindeau să sfîrîie şi să scapere ca jarul, cînd Whelan fornăia uşor, iar palmele lui Ţeţe Moraru, în celălalt vestiar, creşteau văzînd cu ochii, împreună cu chica Ţînţarului şi cu pofta de samba a lui Gigi Mulţescu. Secundele se leneviseră, treceau şontîc, şontîc, rămîneau mai mult de o mie, am renunţat să le mai ţin socoteala şi am dat pe programul doi. Acolo o fată cu părul negru legat în coadă şi un tînăr blonziu se iubeau grozav şi s-au logodit şi a început războiul şi cele două echipe trebuie să fi ieşit la încălzire şi el a trebuit să plece pe front pentru măicuţa Rusie şi ea era aşa de frumoasă şi de tulburată şi el i-a dăruit un coşuleţ cu alune, pentru că ea era veveriţuşca lui şi la fundul coşuleţului, sub alune, era ascunsă o scrisoare de dragoste, dar ea n-a ştiut şi a alergat după camionul cu care el, în uniformă, pierdut într-un şuvoi de uniforme, pleca pe front şi imnul You'll Never Walk Alone, intonat de zeci de mii de glasuri, trebuie să fi vuit dincolo de danele portului, pînă deasupra mării, şi el avea un frate pianist care o curta la rîndul lui pe fata cu părul negru legat în coadă, un frate care nu fusese chemat sub arme pentru că armata roşie avea şi ea nevoie de puţină muzică (nu numai cormoranii) şi nişte conţopişti vlăguiţi de atîtea retrageri din faţa nemţilor şi de atîtea pierderi de vieţi omeneşti le-au trimis o misivă oficială, ei şi fratelui pianist, anunţîndu-i că el a murit şi ea a plîns, a plîns, a plîns pînă s-a măritat cu pianistul şi cine ştie cum ataca F.C. Liverpool şi ea a rămas însărcinată şi pianistul a început să bea şi s-o lovească şi, într-o bună zi, fata a găsit scrisoarea de dragoste ascunsă în coşuleţul cu alune, a citit-o şi a plîns, a plîns, a plîns, mai ales că a mai primit o scrisoare, tot de la el, care de fapt nu murise şi lupta cu bravură, şi cine ştie cum rezista apărarea lui Dinamo şi pianistul se purta ca o cizmă şi ea a născut un băieţel şi el, aflînd pe front ce s-a întîmplat acasă, s-a aruncat în calea gloanţelor inamice într-o misiune nobilă, şi-a salvat camarazii şi s-a stins şi cine ştie cum s-ar fi clădit istoria dacă smocul acela de iarbă (blestemat) n-ar fi schimbat traiectoria şutului cînd Oneaţă Augustin a pornit singur de la mijlocul terenului, a trecut ca un bolid pe lîngă fundaşii insulari, l-a păcălit pe Grobbelaar şi mingea a muşcat bara şi el, înainte de-a-şi da duhul, a văzut o lumină blajină risipindu-se prin frunzişul mestecenilor, o lumină din ce în ce mai intensă, reveria propriei lui nunţi cu fata cu părul negru legat în coadă, aşa de frumoşi unul lîngă altul, el în frac, ea într-o rochie ca spuma laptelui, radiind amîndoi sub cîntări pravoslavnice şi cine ştie cum ar fi fost dacă n-ar fi fost golul insipid al lui Souness (de fapt golul a fost marcat de Sammy Lee - nota redacţiei) şi pianistul băutor, brutal, curvar şi cartofor a primit din partea sorţii ce merita şi, cînd s-a proclamat pacea, deodată cu încheierea meciului, fata a plecat să-şi aştepte iubitul într-o revărsare de soldaţi fericiţi, într-o gară, neştiind că el ajunsese în armata îngerilor (conţopiştii n-o mai înştiinţaseră a doua oară asupra decesului sau pianistul tăinuise vestea, nu-mi mai amintesc), şi un vlăjgan de la infanterie i-a smuls copilul din braţe, l-a ridicat către cer şi a rostit nişte vorbe memorabile despre viitor şi după aceea a scris pe ecran koneţ filma, în alfabetul slav, şi eu, ca dinamovist aprig, cu lacrimi în ochi, am aflat că văzusem Zboară cocorii şi nu semifinala Cupei Campionilor Europeni. Ratarea lui Oneaţă Augustin şi golul nesărat al lui Souness mă urmăresc datorită reluărilor televiziunii, iar scîncetul pe care mi s-a părut că-l aud în noaptea aia, spre sfîrşitul filmului, se explică abia acum. Erau Ştim şi Ştam, care probabil plîngeau împreună cu mine.