Macaraua

Între 7 - 12 iunie 2007 a avut loc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău cea de-a doua ediţie a Festivalului de Literatură "European Borderlands".

Prima ediţie a avut loc în septembrie 2006 la Lvov (Ucraina), proiectul fiind conceput pentru o perioadă de mai mulţi ani şi propunându-şi să intensifice legăturile dintre autori, traducători, editori şi jurnalişti culturali din ţările aflate de o parte şi de alta a noii graniţe UE.

Manifestarea a debutat la Bucureşti, joi, 7 iunie 2007 la Clubul Ţăranului (M.Ţ.R., Şos.Kisseleff, nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)

11 scriitori din 8 ţări au citit din operele lor: Mircea Dinescu, Filip Florian (România); Nicoleta Esinencu (Republica Moldova); Attila Bartis, György Dragoman (Ungaria); Vojislav Karanovic (Serbia); Alek Popov (Bulgaria); Tanja Maliarciuk (Ucraina); Ilma Rakusa (Elveţia), Monika Rinck şi Julia Schoch (Germania).

Criticul Marius Chivu a moderat întâlnirea.

Fiecare autor a avut ocazia să prezinte în original un scurt fragment, iar din operele autorilor străini s-a citit şi traducerea în limba română.

După debutul de la Bucureşti, festivalul s-a mutat la Iaşi (9 - 10 iunie 2007) şi Chişinău (12 iunie 2007), unde participanţilor din Bucureşti li s-au alăturat: Nichita Danilov (România); Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu (Republica Moldova).

Organizatori: Goethe-Institut Bucureşti, Centrul de Carte Germană, Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul Allianz Kulturstiftung
Partener: Institutul Cultural Român.


Pensionara Dochiţa Barbalat murise subit într-o duminică cu cer senin, pe cînd se întorcea de la piaţă cu sacoşele pline, iar vestea despre moartea ei înspăimîntătoare se răspîndi în scurt timp în tot Chişinăul, înainte ca ziariştii locali să abandoneze dulcea letargie a sfîrşitului de săptămînă. O macara gigantică - ce străjuia nişte clădiri în construcţie - se prăbuşi brusc în curtea unui bloc de locuinţe învecinat, strivind doi arbori şi un jiguli, băgînd în sperieţi cîţiva copii şi transformînd-o în chiseliţă pe biata gospodină care trecea pe acolo. Trecătorii şi locatarii cartierului se îngrămădiseră cît ai zice peşte şi curtea se umplu de murmurul înăbuşit al vocilor triste. Din obişnuinţă, cineva chemase salvarea şi miliţia care - în cazul dat - nu prea aveau ce face. Cîţiva martori oculari ai tragediei se mirau de precizia cu care macaraua ucigaşă îşi lovise victima. Unul dintre ei susţinea că Dochiţa Barbalat văzuse cum se prăbuşeşte macaraua şi că ar fi rămas în viaţă dacă n-ar fi ezitat să arunce sacoşele grele şi să fugă. Părinţii copiilor înspăimîntaţi îşi calmau odraslele şi-i mulţumeau în sinea lor providenţei pentru milostivire. Nişte locatari agitaţi se întrebau dacă nu cumva macaraua putea să cadă peste blocul lor.

Nicolae Barbalat făcea conserve şi punea murături în bucătărioara strîmtă, plină cu aburi. Îşi probozea în gînd soţia pentru încetineală, cînd un vecin îi aduse vestea năucitoare. Un borcan de trei litri îi căzu din mîini şi se făcu cioburi. Se repezi din casă şi, ghidat de vecinul speriat, ajunse într-un suflet în curtea în care se îmbulzeau o grămadă de oameni. Îşi făcu loc, împingîndu-i cu coatele, iar ceea ce văzu îi îngheţă inima. Îngrozit, aproape că se prăbuşi la pămînt. Sub macaraua întinsă de la un capăt la altul al curţii, mustea sîngele dintr-un amestec terciuit de carne şi haine. Dintr-o sacoşă, rămasă printr-un miracol neatinsă, se rostogoliseră cîţiva ardei graşi, castraveţi, cartofi. Se apropie de ceea ce fusese soţia sa cu ochii măriţi de spaimă, simţind că întreaga viaţă îi era întoarsă pe dos.

Dochiţa Barbalat fusese o fiinţă paşnică, generoasă şi smerită şi mulţi oameni se ataşaseră de ea. "De ce tocmai ei să i se fi întîmplat una ca asta?" le trecu prin minte celor care o cunoşteau. Faptul că soarta e atît de vitregă cu o soţie devotată şi o mamă iubitoare era de neconceput. După înmormîntare, Nicolae Barbalat zăcu aproape o lună în casă, pradă deznădejdii, gîndindu-se la Dochiţa. Din cînd în cînd, îi telefonau fiul, nora şi prietenii, încercînd zadarnic să-l îmbărbăteze. Mînca pe apucate, nu se mai bărbierea şi nu se mai spăla pe dinţi. Stătea culcat, cu privirea pironită în tavan, şi vedea chipul Dochiţei, al nedespărţitei sale tovarăşe de viaţă. Îşi amintea cum de cîteva ori, pe cînd erau tineri, se supărase pe ea aproape fără nici un motiv şi cum urlase la ea doar pentru că îl rugase să bea cu măsură. O vedea în ziua căsătoriei, sfioasă şi gingaşă. Retrăia emoţia din ziua în care i se născuse singurul fiu. Uneori se uita îndelung la certificatul de deces şi avea accese sumbre de depresiune nervoasă. Moartea soţiei devenea tot mai insuportabilă pe măsură ce conştientiza absurditatea accidentului. Cum era posibil ca o macara să se prăbuşească peste un om ziua-n amiaza mare? Şi nu undeva departe, într-o ţară burgheză în care domnesc haosul şi incertitudinea, ci în capitala Moldovei sovietice, în ţara în care, aşa cum zicea un scriitor al poporului, "te simţi pătruns de încredere în viitor, în ziua de mîine, în propria-ţi muncă şi viaţă". Dispariţia subită a soţiei era o nedreptate flagrantă şi dureroasă, dar mai ales ilogică. Adevărat era că oamenii mureau şi pe timp de pace, dar una era să mori din cauza unei boli grave sau a unui accident de circulaţie şi alta - să fii strivit în toiul zilei de o macara. Şi cum de căzuse macaraua blestemată anume peste Dochiţa? Ar fi putut doar să se prăbuşească în orice altă parte. Niciodată în lunga lui viaţă nu se mai simţise Nicolae Barbalat atît de neputincios şi de nesigur. Nu mai putea repara nimic! Se foia în pat nopţile, măcinat de insomnie, gîndindu-se la fragilitatea fiinţei umane. Nimic nu mai părea raţional, temeinic, "ocrotit de Lege". Realitatea devenise brusc ostilă şi incomprehensibilă. Într-o noapte, îi trecu prin minte gîndul că şi el, şi fiul, şi nepoţii îşi au macaraua lor şi inima începu să-i bată violent. Îi telefonă fiului odată cu zorile şi-l imploră să le interzică nepoţilor să treacă pe lîngă blocurile în construcţie. La Rîşcanovca se construiau multe blocuri, zeci de macarale se înălţau ameninţătoare, putînd oricînd să curme vieţile oamenilor nevinovaţi. Captiv al aceluiaşi gînd obsedant, fiul îl asigură că vor fi cu ochii-n patru şi îl rugă, la rîndul lui, să mănînce bine şi să ia aer. În loc să-şi dea consimţămîntul, Nicolae Barbalat rosti ceva nedesluşit şi puse receptorul în furcă.

Nu se ştie ce s-ar fi întîmplat pînă la urmă cu pensionarul suferitor dacă într-o dimineaţă acestuia nu i-ar fi încolţit în minte gîndul că există un vinovat. Sări din pat ca ars. De bună seamă, o asemenea anomalie putea să apară numai din vina cuiva. Nu mai auzise să cadă vreo macara în republică. Îşi aminti imediat că citise în Vecerni Kişiniov cîteva articole critice despre neglijenţa ce provoacă avarii şi răniri la locul de muncă, despre nerespectarea normelor de construcţie. Într-o clipă i se luă un văl de pe ochi. Era limpede că macaraua nu se prăbuşise din senin. Vinovatul era cineva dintre şantierişti, poate chiar macaragiul. Realitatea redevenea coerentă. Soţia sa murise din cauza neglijenţei unui ticălos anonim, lipsit de griji. Dintr-o dată îi veni rău de foame şi oboseală. Ieşi din casă şi se duse la alimentară, împleticindu-se. Văzînd stafia bărboasă, cu ochi încercănaţi, vînzătoarea trupeşă bolovăni ochii. Acasă, mîncă pe săturate întîia oară după moartea Dochiţei. Trebuia să se întremeze. Nutrea convingerea că ucigaşul va fi găsit şi pedepsit. Iar lui îi revenea o atribuţie importantă. Făcu baie, se bărbieri, îi telefonă colegului de serviciu. Erau portari ai celui mai frumos bloc din Chişinău şi lucrau cu schimbul. Colegul se bucură că Nicolae Barbalat reuşise să se smulgă din ghearele prostraţiei şi-i spuse că mulţi dintre vajnicii locatari ai blocului îi resimt lipsa şi îi transmit condoleanţe. După ce îi spuse că va mai sta acasă cîteva zile pentru a se înzdrăveni, Nicolae Barbalat se îmbrăcă, ieşi din garsonieră şi-şi îndreptă paşii spre Secţia de Miliţie a sectorului Rîşcanovca.

Miliţienii erau ocupaţi pînă peste urechi. A trebuit să aştepte o oră pînă cînd un haidamac cu epoleţi de locotenent îl invită într-un cabinet.
"Dă-ţi drumul, papaşa!"

Haidamacul avea aerul că pierde trenul. Copleşit de emoţie, Nicolae Barbalat îi spuse că e soţul femeii ucise de o macara cu o lună în urmă. Locotenentul ştia că în sectorul lor se prăbuşise o macara, regreta faptul ieşit din comun, dar nu înţelegea care era problema.
"Sînt convins că la mijloc e neglijenţa unui constructor!" zise Nicolae Barbalat cu voce întretăiată.

Supoziţia pensionarului nu-l impresionă pe haidamac, dimpotrivă, îl mîhni vizibil.
"Ia ascultă, papaşa, dacă ar fi fost aşa cum spui, te chemam noi a doua zi. Sau poate ai vreo dovadă?" întrebă miliţianul, foindu-se pe scaun.

Nicolae Barbalat se miră. Păi, era treaba lui să caute dovezi?

Îl spuse locotenentului că are dubii în ceea ce priveşte respectarea normelor tehnice de către şantierişti. Brusc, haidamacul îşi pierdu răbdarea.
"Crezi că n-avem ce face?! Ce propui? Să uităm de bandiţi, hoţi de apartamente, beţivani, crime sîngeroase, şi să verificăm dacă era ruginită macaraua aceea? Sau poate crezi că cineva a-mpins-o intenţionat?" întrebă locotenentul ridicînd vocea şi căscînd ochii.

Nicolae Barbalat rămase perplex. Nu-şi imaginase că un apărător al ordinii publice poate fi atît de grobian. Nu era însă dispus să renunţe. Abia stăpînindu-şi tulburarea, ceru să fie chemat miliţianul care fusese la faţa locului. Haidamacul spumega de furie. Dădu totuşi un telefon şi, după încă o oră de aşteptare chinuitoare, îşi făcu apariţia un tinerel
care-i spuse că investigase cazul şi constatase că macaraua cu pricina nu avusese nici un defect, iar normele tehnice fuseseră respectate.
"Vreţi să-mi spuneţi că macaraua aceea blestemată a căzut din senin?" întrebă pensionarul.
"Întocmai! În loc să ne facem treaba, încercăm să-ţi băgăm în cap ceea ce e la mintea cocoşului!"

Lehămetit, haidamacul îi făcu semn să plece. Nicolae Barbalat ieşi din cabinet răvăşit de umilinţă şi indignare.


SCRIITORUL POPORULUI A.L.: În colhozuri şi la întreprinderi se respectă cu o deosebită stricteţe de către conducere principiul de primire în audienţă a cetăţenilor şi al rezolvării fără întîrziere a cererilor şi jalbelor. În ministere se controlează sistematic munca înfăptuită în legătură cu scrisorile şi pretenţiile truditorilor. Avem mulţi conducători deştepţi, inimoşi, dar se mai întîmplă şi cîte un şef mărginit, se mai comit abuzuri, acte de samavolnicie. Aţi citit, şi nu puţine, foiletoane şi articole în presa sovietică, unde sînt arse cu fierul înroşit astfel de abuzuri antisociale. Se iau măsuri şi se anunţă în mod obligatoriu dezlegările acestor cazuri anormale.

Dar cu ce se ocupă alte organe? Parcă puţini oameni se adresează organizaţiilor sindicale? Cîte probleme urgente şi dificile soluţionează organizaţiile de partid din fiecare întreprindere şi instituţie? La primul apel al cetăţenilor, miliţia e gata să investigheze cazurile de încălcare a ordinii publice şi să reţină răufăcătorii. Judecătoriile tovărăşeşti se ocupă de diferite conflicte şi le rezolvă în favoarea aceluia de partea căruia este dreptatea. Ele apără astfel drepturile omului.


Tot restul zilei Nicolae Barbalat se gîndise la haidamacul cu epoleţi de locotenent. Cum putea un asemenea individ să lucreze în miliţie? Chiar dacă supoziţia lui ar fi fost greşită, un miliţian onest trebuia cel puţin s-o ia în considerare. Era limpede că haidamacul şi tinerelul îl minţiseră ca să scape de el. Muşamalizaseră neglijenţa cuiva fiindcă îi durea în cot şi nu voiau să-şi mişte fundul de dragul unui pensionar. Iar Vecerni Kişiniov scria că în ultimii ani sînt combătute cu statornicie birocratismul şi indiferenţa faţă de om! În sufletul văduvului creştea revolta.

Seara îşi găti o iahnie de fasole, apoi scoase dintr-un album cea mai frumoasă fotografie a soţiei sale şi o privi îndelung, ştergîndu-şi din cînd în cînd lacrimile cu mîna. Era o poză făcută cu mulţi ani în urmă: mai tînără, zîmbitoare şi uşor nedumerită, Dochiţa purta o bluziţă albă cu decolteu şi o fustă cu buline roşii, iar într-o mînă ţinea o sacoşă enormă din care se iţeau un praz lung şi o franzelă. Nicolae Barbalat împrumutase aparatul fotografic al vecinului-ziarist şi o luase prin surprindere cînd se întorcea de la alimentară. Într-un tîrziu, se culcă fără să-şi desfacă patul, cu fotografia soţiei sub perna umplută cu puf de gîscă. Dormi buştean, ceea ce nu i se mai întîmplase în ultima lună, dar se trezi dis-de-dimineaţă răscolit de un vis urît. Se făcea că era din nou în cabinetul haidamacului cu epoleţi de locotenent şi acela, cu faţa buhăită, zbiera la el: "Ai vreo dovadă?"

Ştia ce trebuie să facă. După ce îşi prăji nişte ouă - amărît de gîndul că nu mai are cine să-i facă de mîncare - scotoci cu îndîrjire prin sertare, găsi binoclul şi ieşi iute din casă. Văzu de departe că macaraua ucigaşă fusese înlocuită de alta la fel de ameninţătoare. Dădu tîrcoale şantierului pînă la căderea întunericului, ţinînd sub observaţie orişice mişcare a tehnicii şi a constructorilor cu căşti de protecţie. Graţie binoclului, putea ghici reflectarea stării interioare în privirile constructorilor. Nu remarcase nimic suspect, cu excepţia faptului că un constructor scăpase, de la mare înălţime, o căldare cu ciment. Era o neglijenţă, fireşte, nu însă şi o dovadă concludentă pentru miliţie. Nu era o dovadă nici faptul că şantieriştii înjurau pe mică de ceas, deşi, pe de altă parte, bădărănia făcea casă bună cu neglijenţa. Umblă de jur-împrejurul şantierului şi a doua zi, iar în a treia fu surprins în timp ce se uita printr-o crăpătură a gardului împrejmuitor. Un zdrahon cu cască de protecţie îl luă de guler, urlînd:
"Te-am prins, potlogar bătrîn ce eşti! Nu ştii cum să şterpeleşti avutul poporului? Îţi arăt eu!"

O lovitură puternică în piept îl doborî la pămînt pe pensionar, paralizîndu-l. Binoclul îi sări din mînă, se lovi de o piatră şi lunetele se sfărîmară în bucăţi. Zăcu o vreme, revenindu-şi în sine, urmărind speriat mişcarea macaralei pe fundalul cerului plumburiu, pînă cînd nişte trecători l-au ajutat să se ridice. Îi asigură că salvarea nu trebuie chemată şi se îndreptă, clătinîndu-se, spre casa în care nu-l mai aştepta nimeni.


Dintre toţi vajnicii locatari ai blocului de lîngă Parcul "Puşkin", portarului Nicolae Barbalat îi părea mai agreabil Pavel Fiodorovici Kavrig. Era mai puţin îngîmfat ca ceilalţi şi deseori îl întreba cum îi merge. De aceea, pierzîndu-şi orice speranţă, Nicolae Barbalat hotărî să-i ceară ajutorul. Într-o dimineaţă, cînd Pavel Fiodorovici se ducea să se plimbe în parc, Nicolae Barbalat îl opri şi-i povesti dintr-o răsuflare ce păţise la secţia de miliţie şi la şantier.
"Pavel Fiodorovici, vă rog de toţi Dumnezeii să mă ajutaţi!"
"Cum să te ajut dacă nu ai dovezi?" întrebă ideologul, privindu-l pe portar cu suspiciune.
"Doar nu credeţi că macaraua asta afurisită a căzut din senin!" exclamă în culmea deznădejdii Nicolae Barbalat.
"Hm... Bine, o să mă gîndesc la ce se poate face..." mormăi Pavel Fiodorovici. I se citea în priviri că nu e prea bucuros.

Peste o săptămînă portarul îl întrebă dacă făcuse ceva. Pavel Fiodorovici se lovi peste frunte. Uitase, drăcia dracului! Trecu încă o săptămînă. De această dată Pavel Fiodorovici fusese foarte ocupat. Ultima speranţă a lui Nicolae Barbalat se evapora. Nu mai credea că ştabul îl va ajuta. Încet-încet îl cuprindea ciuda. Erau toţi o apă şi-un pămînt. Acest ştab îmbuibat, pus pe carieră şi pe căpătuială, nu voia, fireşte, să se certe cu miliţia din cauza unui simplu muritor. "Cît de nedreaptă e viaţa! Îl ucide pe cel care o duce mai rău!" îi trecu prin minte portarului.

Într-una din zile, îl sună fiul şi-l invită la masa dată pentru pomenirea Dochiţei. Chiar în clipa în care părăsea locul de muncă, se întîlni cu Pavel Fiodorovici. Răvăşit şi supt la faţă, ideologul îi spuse că abia acum îi înţelege durerea şi va obliga miliţia să clarifice împrejurările în care murise Dochiţa Barbalat. Portarului nu-i venea să creadă. Remarcase însă în sinea sa transfigurarea uimitoare a ştabului. Oare ce i se întîmplase?

Seara, în apartamentul fiului, au pomenit-o pe Dochiţa. Şi-au vărsat amarul, au spus că-i vor păstra mereu amintirea. Numai nepoţii nu credeau că bunica nu le va mai cumpăra bomboane şi îngheţată. La un moment dat, Nicolae Barbalat îşi îndreptă ochii injectaţi asupra fotografiei de pe perete. Erau toţi acolo, lîngă monumentul lui Ştefan cel Mare: el, sobru, îmbrăcat într-un sacou gri, fiul şi nora, tineri şi senini, nepoţeii, îmbufnaţi şi puhavi, şi Dochiţa, blajină, ocrotitoare, ţinînd în mînă... ce naiba! Se sculă şi se apropie de perete ca să vadă mai bine. Uşor adusă de spate, Dochiţa ţinea în mînă o sacoşă imensă, bucşită cu dovlecei. Îşi aminti brusc de cea mai frumoasă fotografie a soţiei, cea care o imortalizase cu o altă sacoşă, de faptul că Dochiţa murise în timp ce se întorcea de la piaţă cu sacoşele pline...

Într-o fracţiune de secundă i se revelă faptul că Dochiţa toată viaţa nu făcuse altceva decît să care sacoşe, să facă mîncare, să frece rufele cu măngălăul, şi o bănuială îngrozitoare i se strecură în suflet, aceea că vinovat de moartea soţiei era el însuşi...