Versuri

Între 7 - 12 iunie 2007 a avut loc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău cea de-a doua ediţie a Festivalului de Literatură "European Borderlands".

Prima ediţie a avut loc în septembrie 2006 la Lvov (Ucraina), proiectul fiind conceput pentru o perioadă de mai mulţi ani şi propunându-şi să intensifice legăturile dintre autori, traducători, editori şi jurnalişti culturali din ţările aflate de o parte şi de alta a noii graniţe UE.

Manifestarea a debutat la Bucureşti, joi, 7 iunie 2007 la Clubul Ţăranului (M.Ţ.R., Şos.Kisseleff, nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)

11 scriitori din 8 ţări au citit din operele lor: Mircea Dinescu, Filip Florian (România); Nicoleta Esinencu (Republica Moldova); Attila Bartis, György Dragoman (Ungaria); Vojislav Karanovic (Serbia); Alek Popov (Bulgaria); Tanja Maliarciuk (Ucraina); Ilma Rakusa (Elveţia), Monika Rinck şi Julia Schoch (Germania).

Criticul Marius Chivu a moderat întâlnirea.

Fiecare autor a avut ocazia să prezinte în original un scurt fragment, iar din operele autorilor străini s-a citit şi traducerea în limba română.

După debutul de la Bucureşti, festivalul s-a mutat la Iaşi (9 - 10 iunie 2007) şi Chişinău (12 iunie 2007), unde participanţilor din Bucureşti li s-au alăturat: Nichita Danilov (România); Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu (Republica Moldova).

Organizatori: Goethe-Institut Bucureşti, Centrul de Carte Germană, Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul Allianz Kulturstiftung
Partener: Institutul Cultural Român.


îmbrăţişarea, departe

nu voiau să moară din nou,
şansa lor, singura: să se piardă unul pe altul, în coliziune.
aveau la-ndemână oraşul, aveau ţara, aveau propriile nume,
sub care dispăreau şi-n care o voce-i chema.
era o pătură, aşternută pe ei, închizându-le ochii,
ştiau, în orbire, că trebuie să fie o pătură.

auziseră totul. voiau să se prefacă-n cioburi. aproape
că mureau din nou, a patra oară. toate-au stat
şi toate s-au oprit. iar ei, în stingerea lumii, se risipeau:
siliţi să stea prin corturi ani de zile. rondul fără pământ.
cada greţoasă. tricotaje, ochi scămoşat. obiect
fără stil. înăuntru, mantaua. la ţărm, nici o mare.
valuri spărgându-se. tactul lor pe vecie uscat.

de parcă n-ar exista nimic, doar această vedere spre moarte,
ar trebui de fapt să ne obişnuim cu lipsa de răspuns.
love calls us to the things of this world, dar ce glas ne-ndeamnă
să plecăm? departe de ei linia şi sensul orizontului,
iar ei - în depărtarea ce le-ar fi refugiu, curând.

ca iubirea asta pentru conturul părului, o linie parfumată
pe gât, totul s-a dus, n-a rămas, e departe.
dar chiar şi pentru-acest refugiu-a rămas timp. în timp
n-a rămas decât această depărtare, acest larg.
şi-a fost acesta singurul motiv, nu altul.

şi-a fost acesta singurul motiv, un altul
nu va mai fi. ei însă l-au pierdut şi-apoi l-au mai pierdut o dată.
doar că-ntre timp a venit altul. au rămas
şi-au rămas, pentru ca din nou să piardă. nu le-a fost
de nici un ajutor, doar lui - omului retuşat.


hipotipoză: cum să te lungeşti pe şine

călătoríi, călătorie anevoioasă spre sud, după care
n-am mai putut să dorm. a venit o lumină, o scârnă,
topitură de-argint luminos coborâtă din munţi.
a foarte venit. cuşeta se obscuriza subt pături,
fără cunoştinţă (cu excepţia mea). în focar o precară
construcţie kantiană se perpelea. sau poate:
un birtaş nemilos. omul kant.
am fost trezită ca să nu mai adorm niciodată.
vai, cine să fi fost acela. remarcam, pe şine:
asta e critica forţei mele. în ciuda
hazardului său intrinsec, frumosul înclină -
moraliceşte vorbind - spre lumea extrinsecă. totuşi:
imaginaţia mea de cavernă hămesită, insolvată
repetă o singură şi neiscusită miză: nu ne mai trebuie nici un cult,
căci buzele-au fost decupate. totul de la kant citire!
atât de mult. şi mai mult. mai durează până să vină din nou
rândul, fireşte, ca o luminoasă căsuţă-ntr-un luminiş:
dulceaţă plus utilitate în raport de favoare.


ce-i cu animalele?

cum toate-s clare, să-mi consideri animalul fiert.
futro. blana. spumegă şi dă-n clocot, febra
furcilor, biet animal fleşcăit. cum se numeau chiriaşii,
chiriaşii, cum se numeau chiriaşii? se desprinde. începe să joace.
grinzi scoase din joc, basculate. ceva (la dracu')-ndesat,
căpos, iremediabil sfeclit. e un fiasco.
acoperişul bălan şi fânos. cum mai bocăne. se tăvăleşte
cu vântul în vânt, o cafteală. un bufnet.
e ceva de salvat sau de stins? arde cumva?
să evacuăm animalele? să le smulgem
în pripă din flăcări? nu, n-aud, nu zbiară nimic.
cu animalele nu e nimic. deci poţi să te relaxezi.


ce fac femeile duminică?

apropo, începeam să-mi doresc răutăţi.
asta te lasă rece-acum. pe mine mă răneşte.
sunt traversată de mai multe vârste.
dar în nici una nu găsesc ceva demn de atenţie.
de-asta văd totu-aşa cum e. contururi.
turnat în forme lăuntrice, îmbibat cu venin şi cu miere,
cu furie şi nevricos de-atâta supunere. nu-nţelege nimeni.
doar femeile-nţeleg. femeile sunt bune.
femeile sunt chiar foarte bune. femeile sunt
şi foarte frumoase. femeile-au suflet frumos.
femeile sunt încălţate frumos. femeile
vor sta mereu de vorbă cu mine. femeile rămân,
chiar când părăsesc ţara. femeile-s aici.
simt în femei o-nclinaţie crescândă
spre violenţă. femeile cresc infinit, întrec
orice măsură. trimitem e-mailuri cu pizdele noastre.
începe să fie totuna. ce iei şi ce dai.
nu-şi mai seamănă. să scrii. să trimiţi,
s-o ţii tot aşa. să strigi. să nu se-nţeleagă.
la cabo finisterre-al empatiei. suntem epuizaţi.
între timp visele devin realiste.
căci se perpetuează resturi diurne. se impun
continuu, oricât ar alterna conţinuturile.
se făcea că erai în berlin, acolo era un cort mare,
erau şi bănci de berărie şi atunci te-am lovit în piept,
ai căzut, apoi ţi-am călcat în picioare şi geanta,
de câteva ori, într-un elan sinistru. şi-ai zis: termină,
doar nu crezi c-am venit pentru tine. apoi am văzut
că de cealaltă parte a băncii unii-nclinau din cap şi ziceau da,
ziceau exact. n-a venit pentru tine. las-o baltă,
iar mie,-n vis, îmi părea rău după frumoasa mea furie.
dar tu erai mai tânăr, semănai cu iosif botezătorul.
în visul de ieri bruneţii-aveau părul roşcat
şi pomeţii înalţi, peste tot era puf de cocleală,
dedesubt inflamatele vene. dar erau şi-au rămas tot bruneţi.
aplauze c-o singură mână. despair peste public,
egoul e zdrobit cu picioarele, se mai strigă ceva,
se mimează zvâcniri sexuale. totul extrem de tangibil.
rănile sunt purtate ca broşele. găurim
tot ce-i neted ca să ne băgăm sculele.
există dovezi. stenográfii ţin umeraşe
de care-ar putea s-atârne ceva, dar n-au ce.
mai târziu cad confeti, gazoane sintetice. apoi mergem acasă
şi ne-aşezăm la fereastră ca şi cum ar mai exista romantism.
şi toate astea într-o duminică. iată ce fac
femeile. da, poţi s-arunci o privire. ŞI-ACUM TU!!!!


izvoarele învăţăturii

degeaba-i cer şoferului un foc. degeaba
mă înarmez cu lucruri, gleznele mele, albe şi roşii.
cartilajul, pârghia. în spatele-nchisorii, la stânga.
unde să depozitez această înjosire?
s-o trec la rubrica persoană sau la rubrica funcţie -
întrebare conflictuală şi-ntru totul neutră.
asta e şi dilema. să procedăm la o-nălţare a terenului de joc,
să schimbăm standardele, să găsim ceva
care să ne scape de ei. sau doar să privim, imobili,
imunizaţi de furie? ce să fac: să mă purific?
ştiţi, eu sunt faţă bisericească de profesie
şi călătoresc incognito. deci vă spun:
pe lângă cele cinci simţuri orientate-n afară,
mai aveţi, potrivit lui origen, încă cinci,
îndreptate-nlăuntru - încă un pas
în wilsnacker - şi-abia când le veţi pierde
şi pe-acestea veţi putea s-o luaţi de la capăt.
alţi oameni vă vor iubi, probabil.
dar uitaţi-vă bine la mine, ceea ce vedeţi
aici, în oglinda retrovizoare, e penultimul meu chip
întru producerea prezenţei depline, revelabilă simţurilor,
mai mult nu există. faceţi paisprezece, noapte bună.

(traducere din germană de Andrei Anastasescu)