Tranzit. Transfinit

Între 7 - 12 iunie 2007 a avut loc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău cea de-a doua ediţie a Festivalului de Literatură "European Borderlands".

Prima ediţie a avut loc în septembrie 2006 la Lvov (Ucraina), proiectul fiind conceput pentru o perioadă de mai mulţi ani şi propunându-şi să intensifice legăturile dintre autori, traducători, editori şi jurnalişti culturali din ţările aflate de o parte şi de alta a noii graniţe UE.

Manifestarea a debutat la Bucureşti, joi, 7 iunie 2007 la Clubul Ţăranului (M.Ţ.R., Şos.Kisseleff, nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)

11 scriitori din 8 ţări au citit din operele lor: Mircea Dinescu, Filip Florian (România); Nicoleta Esinencu (Republica Moldova); Attila Bartis, György Dragoman (Ungaria); Vojislav Karanovic (Serbia); Alek Popov (Bulgaria); Tanja Maliarciuk (Ucraina); Ilma Rakusa (Elveţia), Monika Rinck şi Julia Schoch (Germania).

Criticul Marius Chivu a moderat întâlnirea.

Fiecare autor a avut ocazia să prezinte în original un scurt fragment, iar din operele autorilor străini s-a citit şi traducerea în limba română.

După debutul de la Bucureşti, festivalul s-a mutat la Iaşi (9 - 10 iunie 2007) şi Chişinău (12 iunie 2007), unde participanţilor din Bucureşti li s-au alăturat: Nichita Danilov (România); Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu (Republica Moldova).

Organizatori: Goethe-Institut Bucureşti, Centrul de Carte Germană, Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul Allianz Kulturstiftung
Partener: Institutul Cultural Român.


Trenul. Huruitul roţilor. Freamătul ventilaţiei. Zece ore de drum înaintea mea, zece ore între aici şi acolo, traversând peisaje în schimbare. Chiar şi numai perspectiva unei asemenea călătorii e dătătoare de linişte. Fie că citesc sau moţăi, fie că mănânc sau mă uit pe fereastră, sunt purtată la destinaţia mea, peste munţi şi văi. Cu halte indispensabile, într-o viteză ce oferă sufletului şansa de a sosi odată cu trupul. Dar despre sosire e vorba? Nu-i starea de a fi pe drum mai bună decât tot ce urmează? O stare de visătoare disponibilitate, în care literele lecturii de voiaj se însoţesc cu cascade şi faţade zugrăvite în galbenul epocii Mariei Tereza, cu dreptunghiurile maro-închis ale câmpurilor şi romburile verzi ale păşunilor, iar ochiul se uită pieziş afară şi înăuntru.

Senzaţia de siguranţă stimulează curiozitatea, în casa aflată în mişcare fantezia îşi ia zborul. Pentru început, aventura rămâne afară, şi iată că a şi început. We're moving. What will come next? Tocmai am trecut razant pe lângă un lac. Tristul hangar pentru bărci n-ar merita să fie pomenit, însă acolo stătea o pereche tânără, foarte tânără, şi strâns îmbrăţişată. O imagine fugitivă. Dorul trimite salutări. Salută, preţ de câteva secunde, din satul de pe versant, din ale cărui case ghemuite se înalţă coloane subţiri de fum. Să cobor? Să intru în spaţiul presupusei fericiri? Prea târziu.

Frumoasa promisiune rămâne în urmă, iar afară mai rămân şi câinele singuratic, biciclistul, soarele palid de peste mlaştină.

Îndurător, mersul cu trenul face ca lumea din spatele ferestrei să amăgească, dar să nu doară. Iar dacă în vagon se înfiripă o comunitate de destin, atunci aceasta ascultă de legi aparent diferite. Totul trimite la un lucidum intervallum, un fel de stare de excepţie. Aş putea povesti despre multe călătorii cu trenul: cu şliboviţă şi cârnaţi cu usturoi, în jos spre Balcanii stăpâniţi de confuzie, pe priciuri, din Lituania spre Letonia, jucând şah pe tăcute, prin pădurile de mesteceni ale Bielorusiei, de-a lungul şi de-a latul Europei Centrale, de la Elba până la marginea Carpaţilor. Am văzut cum se stă pe bănci de lemn şi bănci capitonate, am stat în picioare pe coridor, am adormit pe bagaje, m-a cuprins disperarea în vagoane-restaurant, mi-am făcut cunoştinţe şi am meşterit versuri, am tremurat de teama de-a pierde vreo legătură şi am plâns din pricina despărţirilor. Bine aşa. Ce-ar fi o viaţă fără călătorii cu trenul? Fără dorul de ducă ce mă cuprindea încă din copilărie, atunci când vedeam locomotive cu aburi, gări de provincie părăsite şi şine năpădite de buruieni.

La Ljubljana, trenurile pufăiau noaptea prin visele mele: gara de triaj era chiar în spatele grădinii casei în care locuiam la mătuşa mea. La Trieste, trenurile treceau prin faţa ferestrei mele, pe viaductul din Barcola, o relicvă din vremurile monarhiei. Aici am trăit un spectacol rar: cum bora, suflând odată din cale-afară de tare, a smuls acoperişul unui tren, care apoi a rămas atârnat în stâlpii de înaltă tensiune.

Trenuri, trenuri, începând din copilărie. Compartimente verzi ca iarba şi şuierături ascuţite, lumină de culoarea cobaltului şi dantele albe, mirosul depărtării şi, destul de des, cel al unui amestec de transpiraţie, fum şi urină. În trenurile moderne de mare viteză n-a mai rămas nici urmă dintr-un astfel de romantism. Cu toate astea, merg cu vreuna dintre "săgeţile" albe pentru a schimba, de pildă, la Hanovra, unde iau un tren interregional spre Braunschweig, iar în Braunschweig schimb cu un minuscul tren regional spre Wolfenbüttel. Două vagoane, cinci pasageri, trenul abia se târăşte, opreşte din zece în zece metri. Iar când sosesc la Wolfenbüttel, cred că am ajuns la capătul lumii. Gara picoteşte nestingherită, o santinelă galbenă în nicăieri. Şi e linişte aici, ca într-un câmp deschis. În pasajul subteran miroase a mucegai şi urină.

Ciudat, de asemenea locuri mă leagă o amintire. Simţurile se trezesc, fantezia îşi ia avânt. Imaginile se contopesc ca într-un film redat la o viteză mărită. Eu sunt aici şi totodată altundeva. Eu sunt mulţi şi totodată cea care, cu atenţia întărâtată, priveşte decorul cu sentimentul unei fericiri profane.

La nouă ani am vrut să mă fac "exploratoare a universului". La nouăsprezece ani am vrut să cutreier Afganistanul, însă n-am reuşit. Astăzi visez la o călătorie cu trenul de-a curmezişul Siberiei, până în Mongolia. La ce mă aştept de la ea? La mult cer, multă tihnă, multă pace în suflet. Nu voi descoperi mai mult decât ştiu deja, dar s-ar putea să se întâmple cu mine lucruri de care nu am ştiinţă. De altfel, nu destinaţia atrage, ci starea dintre locuri, dintre păduri şi iurte, dintre mine şi mine. În cap nu pot simula, pentru asta lipseşte tactul roţilor, trecerea fizică a gărilor, cu ceai şi nesomn. Ulan Bator - simplu. Şi acolo, transformarea în stepă pe o perioadă nedefinită.

Traducere de Gheorghe Nicolaescu