Poeme

Între 7 - 12 iunie 2007 a avut loc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău cea de-a doua ediţie a Festivalului de Literatură "European Borderlands".

Prima ediţie a avut loc în septembrie 2006 la Lvov (Ucraina), proiectul fiind conceput pentru o perioadă de mai mulţi ani şi propunându-şi să intensifice legăturile dintre autori, traducători, editori şi jurnalişti culturali din ţările aflate de o parte şi de alta a noii graniţe UE.

Manifestarea a debutat la Bucureşti, joi, 7 iunie 2007 la Clubul Ţăranului (M.Ţ.R., Şos.Kisseleff, nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)

11 scriitori din 8 ţări au citit din operele lor: Mircea Dinescu, Filip Florian (România); Nicoleta Esinencu (Republica Moldova); Attila Bartis, György Dragoman (Ungaria); Vojislav Karanovic (Serbia); Alek Popov (Bulgaria); Tanja Maliarciuk (Ucraina); Ilma Rakusa (Elveţia), Monika Rinck şi Julia Schoch (Germania).

Criticul Marius Chivu a moderat întâlnirea.

Fiecare autor a avut ocazia să prezinte în original un scurt fragment, iar din operele autorilor străini s-a citit şi traducerea în limba română.

După debutul de la Bucureşti, festivalul s-a mutat la Iaşi (9 - 10 iunie 2007) şi Chişinău (12 iunie 2007), unde participanţilor din Bucureşti li s-au alăturat: Nichita Danilov (România); Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu (Republica Moldova).

Organizatori: Goethe-Institut Bucureşti, Centrul de Carte Germană, Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul Allianz Kulturstiftung
Partener: Institutul Cultural Român.


Atingere

Priveliştea ţine pînă la marginea privirii mele
apoi se prăbuşeşte. Ploaia se
scurge de-a lungul burlanului. Băltoace
ivite în crăpăturile asfaltului
pot înşela reflexele cuiva.
Iarba se unduieşte, pămîntul se înfioară,
coropişniţa se smuceşte-napoi în
culoarul său îngust.
Ameţeala se înfoaie
pe lujerul de sticlă.
Precum colbul e afînat întunericul.
Lumina întotdeauna mă surprinde.
Vîrfurile degetelor mele dau în floare.
În blîndă pîlpîire
lumea dinafara mea există.


Suiş

Trebuie pornit de la ce e mai mic
şi mai neştiut. De la negrul punct,
Punct pînă la aripile buburuzei.
Peste pîlpîirea ierbii
şi a florii de măceş. Peste
ghearele scoase şi retrase,
Peste labele ce ies din tufă.
Peste norii care furişează
soarele, peste fîşia de necuprins a
ceţii, pînă la vîntul ce se
încruntă, şi se frămîntă, singur cu sine.
Trebuie pornit din piedestal
Pe poteci unde sub picioare
roade pietrişul.
Trebuie urcat pe căi înguste, tot mai înguste,
de nepătruns. Să te strecori.
ca raza printre nori, sau
ca fiara prin pădure.
Totul pînă la vîrf, pînă la punctul
în care este mai concentrată şi mai intensă
viaţa, iar moartea mai rarefiată
şi mai uşoară. De aici toate lucrurile
par tot mai neştiute şi mai mici.
ca apoi să se pornească
în jos, într-o anume formă.
Pe o cărăruie, unde rod
Cuvintele.


Fiul pămîntului

Grei sîntem Pămîntului. De mult mă
scormone acest simţămînt. Rîtul
prin mine, a săpat
acea pace mică
şi siguranţă. Prin voce,
prin suflare, prin urletul
fiarelor pădurii - Pămîntul
se eliberează de noi.
Ciripitul păsărilor, deschiderea
mugurilor, mirosul
florilor de cîmp-astfel
Pămîntul ne încredinţează,
ne readuce cerului. Dar parcă o
face tot mai grăbit.

Nu ştie pămîntul, că fără noi
nu există. Că fără
noi ar fi gol
şi zadarnic
ca o bilă de biliard
tot sărind
pe postavul moale
al mesei de biliard.

Sufletul este spaţiul în care
doar Pămîntul există. Aici se
tot roteşte şi se învîrteşte
în jurul său ori în jurul altor planete.


Fiul pămîntului 2

Ultimul simţămînt, cel care
pierind traduce din această
în acea lume - iată marginea
abisului cu mult mai adînc
decît cel mai adînc canion.

Pămîntul ştie asta, şi de aceea
ezită: să nu dea totul
şi de-odată.

Eu sînt aici. Floarea cu petale sîngerînde
s-a deschis în mine.


Îmbrăţişare

Cercurile care împresoară butoiul plin cu
vinul amar. Ele sînt zilele noastre.

Gustul aspru al mraniţei, prelingerea îndîrjită a rîului,
(ca şi prelingerea sîngelui în vene şi artere)
Foşnetul frunzelor şi al valurilor care
în cutele lor ascund limpezimea feţei mării.
Iluzia pe care cu toţii o iubim.

Nu mai există recunoaşterea
zîmbetului complice al norilor.
Şi zborul rîndunicii,
răsucirea zburdalnică prin văzduh,
pe care noi nu le-am înţeles.

Trupul oricine dintre noi
bucuros şi l-ar scoate:
Simţindu-l ca pe o ţesătură
a căror fire se destramă atît de uşor.

Acum, înconjurat de ziduri
acoperite de straturi de licheni,
Ne-a mai rămas doar inima.

Sîngele ca un firicel fumegă
în rotocoale spre cer.

Nu mai există nici inima.
Suflete, spală-ţi
obrajii pîrliţi cu zăpadă.

Se mai aude doar pulsul,
rostogolirea stelelor dinspre cer.
Ca-ntr-o cutie întunecată, liniştea
îmbătătoare; îmbrăţişarea
în care nu e nimeni.


Elegie despre salcîmul de sub fereastră

1.
De cîte ori i-ai privit coroana,
frunzele ce pîlpîie sau mîngîie,
crenguţele subţiri aidoma plesnitelor
capilare din ochi;

Trunchiul său drept
precum semnul exclamării,

Şi crengile, întinse în toate părţile
parcă tot pipăind ceva, tot căutînd.

Ţi-e teamă că nu vei găsi
cuvintele pentru poezie,
şi că o să-ţi lipsească:

De parcă poezia poate dispărea,
se poate pierde ori preface în tăcere, în văzduh.

Toamna copacul îşi va pierde frunzele,
ca primăvara iarăşi să se ivească.
Aşa o să se întîmple cu tine.

Iar salcîmul este aici, sub fereastra
ta şi nu se mută din loc -
decît în vria coşmarului.

2.
Frunzele căzute se rostogolesc
pe asfalt, uşor schimbîndu-şi
culoarea, din verde în ruginiu.
Tot mai mult aidoma unui
chip de copil în asfinţit, cînd îi ine ceasul.

De atîtea ori ai privit copacul acesta
iar el s-a dăruit privirii tale,
nepăsător, răsuflînd uşurat.
Rădăcini, scoarţă, sucurile care
hrănesc trupul acesta ce se smuceşte
şi fuge din îmbrăţişarea cu care îl
strînge cugetul tău. Poate nu vezi

dar copacul priveşte drept
în ochii tăi.

3.
Frunzele verzi şi moi ca nişte cuvinte,
cad şi putrezesc, se întorc
pămîntului din care s-au şi ivit.

Chiar îţi mai este teamă
pentru poezie că o să fugă de la tine?

Poezia nu-şi respinge cuvintele.
Versurile-la cine să se-ntoarcă?
În general, ele de unde se trag?
Eşti încă la fereastră. Priveşti.
Coroana, vîltoare împădurită,
se adună-ntr-un punct
mic ca o pupilă.

Albul ochilor este asfaltul.
Pe care lunecă vîntul
ca pleoapa peste ochi.

Pămîntul are trăsăturile chipului tău.
Şi asta nu este o fereastră ci o oglindă.

De cîte ori m-am apropiat de tine,
n-ai înţeles,
n-ai observat.

(Traducere din sîrbă de Mariana Ştefănescu)