Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dragoste


Tanja Maliarciuk

19.06.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică



*****

European Borderlands - Festival de literatură
Între 7 - 12 iunie 2007 a avut loc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău cea de-a doua ediţie a Festivalului de Literatură "European Borderlands".

Prima ediţie a avut loc în septembrie 2006 la Lvov (Ucraina), proiectul fiind conceput pentru o perioadă de mai mulţi ani şi propunându-şi să intensifice legăturile dintre autori, traducători, editori şi jurnalişti culturali din ţările aflate de o parte şi de alta a noii graniţe UE.

Manifestarea a debutat la Bucureşti, joi, 7 iunie 2007 la Clubul Ţăranului (M.Ţ.R., Şos.Kisseleff, nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)

11 scriitori din 8 ţări au citit din operele lor: Mircea Dinescu, Filip Florian (România); Nicoleta Esinencu (Republica Moldova); Attila Bartis, György Dragoman (Ungaria); Vojislav Karanovic (Serbia); Alek Popov (Bulgaria); Tanja Maliarciuk (Ucraina); Ilma Rakusa (Elveţia), Monika Rinck şi Julia Schoch (Germania).

Criticul Marius Chivu a moderat întâlnirea.

Fiecare autor a avut ocazia să prezinte în original un scurt fragment, iar din operele autorilor străini s-a citit şi traducerea în limba română.

După debutul de la Bucureşti, festivalul s-a mutat la Iaşi (9 - 10 iunie 2007) şi Chişinău (12 iunie 2007), unde participanţilor din Bucureşti li s-au alăturat: Nichita Danilov (România); Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu (Republica Moldova).

Organizatori: Goethe-Institut Bucureşti, Centrul de Carte Germană, Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul Allianz Kulturstiftung
Partener: Institutul Cultural Român.


*****

Tanja Maliarciuk

Dragoste

1.
Vanka n-a trecut niciodată dincolo de marginile Cehovei. Cînd era mică, nu ştia ce înseamnă cuvîntul "lume". Mai apoi, cînd a aflat, a considerat că lume e şi Cehova. Dincolo de hotarele ei nu e nimic. Mama Vankăi îi repetase întruna că dincolo de Cehova începe lumea largă şi că într-acolo să nu pleci niciodată, c-ai să mori. Vanka a crezut asta pînă-n ziua cînd a încercat să moară.

Chiar atunci le-a pierit primul Şarik. Murise de bătrîneţe şi moartea lui n-a impresionat pe nimeni, nici măcar pe el însuşi. Pur şi simplu, într-o zi, Şarik n-a mai ieşit din cuşcă. Vanka i-a adus dimineaţa de mîncare, dar n-a auzit nici o mişcare în cuşcă. A tras afară trupul lui Şarik şi s-a apucat să-i scoată zgarda şi lanţul. Bărbatul Vankăi, Lesko, şedea pe banca de sub nuc şi fuma frunze de tutun încă insuficient îngălbenite. Îi strigă Vankăi de sub nuc:
"Ce cîine mai e şi ăsta, care moare în cuşcă?! Halal cîine! Ar fi trebuit să-şi scoată gîtul din lanţ şi să plece încotro vedea cu ochii. Un cîine care se respectă nu vrea să-l vadă stăpînul cum moare!"
"Păi ce, parcă tu ai fost stăpînul lui?!" se miră Vanka.
"Da' cine, dacă nu eu?"

Vanka îngropă trupul cîinelui în fundul grădinii şi dădu foc cuştii. Cuşca ardea prost, mai curînd fumega, iar fumul mirosea a cîine mort.
"De ce-ai aprins cuşca?!" strigă Lescko. "Unde o să stea următorul cîine?!"
"Nu ne mai trebuie cîini."
"Cum adică nu ne trebuie? Da' cine o să păzească ograda?"
"Tu."

Vanka era convinsă că Şarik nu voise să plece, doar crezuse pînă-n ultima clipă că n-o să moară. El nu voia să moară. Cîinele sperase că aici, acasă, moartea n-o să-l găsească, pentru că e mai greu să fii găsit acasă decît între străini. Vanka se temea că aici, acasă, s-ar putea ca moartea să n-o găsească. De aceea a hotărît să plece. N-ar fi vrut ca moartea s-o uite.

Era ora şase dimineaţa - la radio se cînta imnul -, cînd Vanka ieşi tiptil din casă. Lesko încă dormea. Vanka îşi puse cea mai bună fustă a ei, cea plisată, jacheta verde, încălţă cizmele cele noi, pentru eventualitatea că-i va fi frig atunci când avea să moară. Luă cu ea sacoşa de piele maro, cu care de obicei se ducea la lăptărie, puse în sacoşă o felie de pîine unsă cu untură şi o sticlă de lapte acru - în caz că ar vrea să mănînce ceva înainte de moarte. Avea atunci douăzeci şi nouă de ani, dar părea să aibă mult mai mulţi. Mîinile îi erau negre de pămînt, faţa cu destule riduri, pomeţii nefiresc de roşii, la picior îi crescuse o bătătură care o supăra la mers şi de aceea Vanka şchiopăta.

Cehova se trezise, dar lumea încă mai lenevea în căldura patului. Pe drum, Vanka îl întîlni pe hoţul satului, beţivul de Şumskii, care se întorcea probabil de la furat. Şumskii nu părea cherchelit, aşa că Vanka putea să-i spună adevărul.
"Un' te duci, Vanka, aşa, cu noaptea-n cap? La lăptărie e încă închis."
"Plec de tot din Cehova."
"De ce? Să ştii că-i tare periculos! Acolo nimeni n-are milă de tine."
"N-am nevoie de milă. Plec în lume."
"Eu am fost acolo o singură dată şi-mi ajunge. Acolo m-au băgat la puşcărie. Am stat şapte ani după gratii la Cerkasî. Bagă-ţi minţile-n cap! În altă parte n-o să-ţi fie mai bine."
"Da' ce, parcă aici mi-a fost bine?"

Vanka era atît de fericită că pleacă, încît începu să ţopăie. Şumskii se uită mirat în urma ei, iar după aceea, cînd ea dispăruse din ochii lui, scuipă în drum şi plecă acasă să se culce.

Cehova se termina în vîrful dealului, la troiţă. Înainte, Vanka ajunsese pînă la troiţă, dar niciodată nu călcase dincolo de ea, peste hotarul invizibil.

În dreptul troiţei, Vanka îşi făcu cruce şi păşi plină de curaj mai departe. Deodată, drumul lat de ţarină se termină, transformându-se într-o cărare pe care nu mai trecuse nimeni de multă vreme.

Vanka făcu primii zece paşi în lume şi se opri. Aştepta. Nu se întîmpla nimic. Mai parcurse zece metri - tot nimic. Vanka era cam amărâtă. O luă la fugă. Alergă mult timp, dar tot nu se întîmpla nimic.

Din cînd în cînd, îi trecea prin minte că Lesko se trezise de-acum şi o caută. Sau poate n-o caută. Dar o s-o caute - de asta putea să fie sigură. O s-o caute prin toată curtea şi n-o s-o găsească. Lesko n-o să iasă din bătătură s-o caute pe Vanka. Nici n-o să-i treacă prin cap că ar putea să fie undeva dincolo.

Spre prînz, Vanka ieşi la un drum mare. Mult mai mare decît cel din Cehova. Mare de tot, cu o dungă albă pe mijloc. Din când în când, întîlnea pe şosea oameni necunoscuţi, însă Vanka nu vorbea cu ei. Ea mergea drept înainte, fără a-ntoarce capul. Cînd, deodată, în dreptul Vankăi opri un automobil.
"Hai sus, nu vrei?" îi strigă cineva de-acolo.

Vanka tăcea. Din maşină coborîră doi bărbaţi - unul mai în vîrstă, celălalt mai tînăr. Amîndoi cu mustaţă roşcată şi în uniformă militară.
"Unde mergi?" întrebă cel mai în vîrstă. "Urcă în maşină - te luăm cu noi o bucată de drum."

Vanka tăcea.
"Ia uite", se gîndea ea, "ia uite, a venit să mă ia".

Vanka a crezut mereu că moartea-i o femeie, dar cînd colo era bărbat, şi nu unul, ci doi.
"De ce taci? Nu vrei să vorbeşti cu noi?" Vocea asta Vanka o mai auzise undeva, poate la radio.
"Vii cu noi sau nu? Dacă nu - spune, că noi ne grăbim."
"Da-da", turui Vanka, "merg cu voi, da' aşteptaţi-mă un pic!"

Bărbaţii se uitară unul la altul şi ridicară din umeri. Vanka scoase din sacoşă pîinea cu untură şi se apucă să mănînce lacom. Îi era tare foame.

Ultima foame din viaţă e foarte mare.


2.
Am curte, se gîndi Lesko cînd îi muri nevasta. Am curte şi de-aia sunt fericit. Oricît i-ar lipsi Vanka, oricît i-ar lipsi dimineţile cu certurile ei şi nopţile cu radioul dat la maximum.

Cînd se trezi şi n-o găsi pe Vanka în pat, se gîndi că ea e deja în grădină şi prăşeşte sfecla. Se duse în grădină, dar n-o găsi pe Vanka. Se aşeză pe banca de sub nuc şi, fumînd tutun, începu s-o aştepte. Se vede treaba că s-a dus la centrul de colectare să predea laptele. O aşteptă mult, dar Vanka nu se întoarse. Atunci, în grajd, începură să mulgă vacile. Mugeau de parcă nu le-ar fi muls nimeni în dimineaţa aceea. Lesko se duse în grajd şi le mîngîie pe spinare, dar asta nu folosea la nimic. Nici să mulgă vacile nu putea, pentru că-i lipsea un deget de la mîna dreaptă.

După-masă, Lesko se apucă s-o caute pe Vanka prin toată curtea. La început, crezu că s-a ascuns undeva de el, cu toate că nu mai făcuse niciodată aşa ceva. Cotrobăi peste tot, o strigă, înjură, drăcui, dar parcă o-nghiţise pământul. Nu era nici în şopron, nici în şură, nici în pivniţă, nici în fîntînă. Lesko strigă în fîntînă, scormoni chiar pe fundul ei cu acel cîrlig lung cu care se scot din fîntînă găleţile şi cănile. Găleţile şi cănile cădeau adesea în fîntînă şi puteau să zacă ani de zile pe fundul ei rece şi alunecos. Lesko era convins că acolo era rece şi alunecos.

După aceea, Lesko se gîndi că nevastă-sa nu-i răspunde pentru că a leşinat şi acum zace în vreun ungher, aşteptînd ajutorul lui. Încetă s-o mai strige şi să mai drăcuiască, dar continuă să cotrobăie în tăcere prin toată curtea - a doua oară, a treia oară, a zecea oară. Nu era nicăieri. Nu mai erau nici cizmele ei cele noi, nici jacheta verde şi nici sacoşa cu care Vanka se ducea mereu la lăptărie.

Aşezându-se pe banca de sub nuc, bărbatul căzu pe gînduri. Rămase aşa pînă seara, apoi toată noaptea şi toată dimineaţa următoare. Spera că acuşi, taman acuşi, se va deschide portiţa şi va intra în curte Vanka, va intra ca şi cînd nimic nu s-ar întîmplat - iar ea era în stare să se poarte în felul ăsta, chiar că era în stare, căci dintotdeauna fusese cam sucită. Şi Lesko nu i-ar spune nimic. Nici un cuvînt. N-ar vorbi cu Vanka vreo două-trei zile, ca să ştie şi ea cît de greu i-a fost s-o caute. Ca s-o mustre şi pe ea măcar puţin cugetul. Pentru că Vanka mereu se purtase cu el de parcă nu l-ar fi iubit, nici nu l-ar fi respectat, nici nu i-ar fi fost milă de el. Ba chiar de parcă l-ar urî. Dar Lesko ştia bine că nu-i adevărat. Femeia oricum îşi iubeşte bărbatul, chiar şi-atunci cînd îl urăşte.

Portiţa se deschise într-adevăr şi în curte intră Şumskii. Cam cherchelit, cu un sac mare de grîu furat de la vecini.
"Ce cauţi aici?!" strigă la el Lesko. Noul Şarik se repezi să latre la Şumskii, atît cît îi permitea lanţul.
"Am auzit că o cauţi pe Vanka", răspunse Şumskii, propti de fîntînă sacul cu grîu şi se aşeză pe bancă lîngă Lesko.
"Da' ce te priveşte pe tine? Acuşi o să se-ntoarcă. S-a curvit puţin, da' vine ea, n-avea grijă!" Lesko aprinse altă ţigară şi slobozi din gură un ghemotoc mare de fum.
"Io ştiu ce-i cu Vanka", şopti Şumskii.
"Ştii un căcat!"
"Am văzut-o ieri în zori. Avea pe ea fusta plisată, cizme noi, jacheta verde."
"Io nu ţi-am spus că s-a curvit? Cînd s-o întoarce, am să jupoi trei piei de pe ea!"
"Probabil că nu se mai întoarce."
"De unde ştii?"
"S-a dus."
"Un' s-a dus?"
"A plecat de tot."
"Unde de tot?!"
"Tu chiar eşti prost sau te faci?!" Şumskii scuipă pe piatra de sub bancă.
"Ia nu mai scuipa-n ograda mea!"

Şumskii săltă sacul cu grîu şi plecă acasă. Şarik se potolise în cuşcă. Soarele apuse şi, în locul lui, pe cer apăru luna. Ciudat, se gîndi Lesko, luna nu-i nici pe departe ca soarele, e atît de slabă şi luminează atît de întunecos, dar unora le e totuşi folositoare. Lui, de pildă. Şi luna e o parte a curţii lui. Căci curtea nu e numai partea pămîntească, ci şi cea cerească.

A treia zi, Lesko îi făcu Vankăi înmormîntarea. A venit multă lume, căci celor din Cehova grozav le mai plăceau înmormîntările. A venit şi fotograful şi a-nceput să caute mortul ca să-l pozeze, dar nu l-a găsit. Venise degeaba, aşa că a plecat.

Lesko şedea în capul mesei, mînca mîncare de post şi bea rachiu. Se înnegrise la faţă, era neras, nu mai mulsese vacile de trei zile, iar vacile pieriseră. Şarik turbase de foame, rupsese lanţul şi fugise în pădure.

Musafirii vorbeau despre ce gospodină bună fusese Vanka, cît de mult îi plăcea să asculte radio, cît de mult o regretă, dar n-ai ce-i face - dacă a murit, a murit! Aşa a fost voia Domnului.

Chiar aşa - murise. Că oricine se duce acolo se duce să moară. Lesko nici nu se îndoia de asta.

"A fost o femeie bună, le spuse el oaspeţilor. S-a dus acolo ca să n-o văd eu moartă. Cîteodată şi cîinii se tem să facă pasul ăsta. Ea a fost curajoasă. Am dus-o bine împreună, aşa că o s-o ducem bine şi despărţiţi."
"Iar acum, încheie Lesko, plecaţi din curtea mea! Căraţi-vă! Să nu vă mai prind niciodată pe-aici!"


3.
Ceva nu era în regulă. Ceva l-a chinuit pe Lesko în următorii cîţiva ani. Doi, pare-se. El nu se îndoia că Vanka murise şi primise asta ca pe ceva ce trebuia să se întîmple. Dar ceva nu era în regulă. Vanka plecase prea pe neaşteptate şi nu-şi lăsase trupul acasă. Asta regreta el. Ar fi vrut să-i ştie mormîntul în cimitirul din Cehova. Ba mai mult, el ar fi îngropat-o pur şi simplu în curte, pentru ca tot ce era al lui să rămână la el. N-avea mormîntul ei, n-avea unde să pună de Crăciun puţină colivă şi două ouă sfinţite de Paşti. N-avea unde să spună o rugăciune. Curtea exista pe pămînt şi în cer, acolo unde în fiecare noapte strălucea luna, dar nu era sub pămînt. În ea nu erau morţi. Dar orice curte care se respectă trebuie să-şi aibă morţii ei.
Din cauza asta, uneori lui Lesko i se părea că, într-adevăr, el fusese dintotdeauna singur. Că nu fusese niciodată însurat şi, de fapt, n-o cunoscuse niciodată pe Vanka. Uneori, uita de ea într-atît, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Asta îl îngrozea pe Lesko. Fiecare ogradă trebuie să aibă gospodar şi gospodină - şi copii, care mai apoi o părăsesc şi pleacă să-şi caute propria ogradă. De aceea ceva nu era în regulă. Lesko se gîndea adesea că Vanka o să se întoarcă odată, căci altfel nimic n-avea sens. Altfel, viaţa şi curtea lui n-au nici un rost. Sunt o scorneală. O scorneală care nici nu e a lui Lesko, pentru că el nu era în stare să scornească ceva atît de îngrozitor.

Lui Lesko îi era frică.

Se scula cîteodată noaptea şi rătăcea prin curte. I se părea că Vanka stă într-un ungher întunecos şi plînge. Iar alteori că rîde de el, rîde cu hohote, încît Lesko era nevoit să-şi astupe urechile cu palmele. Vanka era-n stare, căci fusese dintotdeauna cam aiurită. Mereu îi făcea în ciudă, credea că el e prost, dar el nu e prost! Lesko nu-i prost deloc. Are trei clase, a citit o carte, aşa că - s-ar putea spune - ştie totul despre lumea asta!

Uneori, Lesko se simţea tare singur. Îşi procurase alt Şarik şi noul Şarik se simţea şi el singur, cel puţin aşa i se părea lui Lesko. Lesko mai cumpărase şi un viţel, pe care-l păştea chiar aici, în curte. În curte crescuse destulă iarbă. Chiar prea multă, de parcă iarba se grăbea cine ştie-ncotro.

Lesko se împuţise de tot. În aşa hal, că uneori îi venea şi lui să verse de la duhoare. Nu se bărbierea, nu se spăla, nu-şi schimba cămaşa. Odată, pe Lesko îl tăie o mare nevoie să meargă la closet, se îndreptă chiar spre portiţa care dădea-n grădină, dar apoi se gîndi că nu contează unde face, aici sau la budă, că oricum n-o să afle nimeni. N-o să se îngreţoşeze pe nimeni, iar lui şi-aşa îi era totuna. Lui îi vine să borască, dar nu-i nimic. Acum, cînd nici măcar la closet nu mai trebuia să se ducă, devenise complet independent. În sine însuşi.

Aruncă aparatul de radio. Mai exact - îl înmormîntă. Săpă în curte o groapă nu prea adîncă şi îngropă aparatul în ea. După care se mai linişti puţin, dar nu pentru mult timp. Căci radioul nu tăcea nici sub pămînt. În fiecare miez de noapte şi în fiecare zi la şase dimineaţa, prin nu se ştie ce minune, aparatul continua să cînte afurisitul de imn sovietic. Lesko îl auzea din pat şi se pornea să înjure.

Iarna era tare greu. Lesko nu se dădea jos din pat cu zilele, nu mînca nimic, nu bea, nu făcea focul în sobă, pentru că vara nu se aprovizionase cu lemne. Bea zilnic cîte cincizeci de grame de samohoncă - nimic altceva. Nici nu se mai ruga. Nu mai deschidea nici ochii. Cîteodată, încerca să nu mai respire, dar nu reuşea. Lesko ar fi vrut să moară, pentru că se simţea sfîrşit.
"Unde eşti? De ce nu te întorci la mine?" şoptea Lesko în întuneric, dar nici el nu înţelegea ce şopteşte.
"Te iubesc! Te iubesc mai mult ca oricînd."

Şumskii observă că Lesko nu iese din casă şi se înnădi la furat tot ce era prin curte. Cără totul din bucătăria de vară, din şură, din şopron. Dădu iama prin beci, dar acolo nu era nimic în afară de castraveţii puşi la murat cu ani în urmă. Într-o zi, intră în casă pe geam şi scoase de-acolo toate icoanele. Lesko îl auzi pe Şumskii, dar nu încercă să-l împiedice. Zăcea în întuneric şi-l vedea pe Şumskii cum se mişcă prin casă, tiptil ca toţi hoţii, dar lui Lesko i se părea că e Vanka lui, care îşi caută aparatul de radio. N-o să-l găseşti, se bucura Lesko, n-o să-ţi găseşti aparatul, cum nu te-am găsit nici eu pe tine.


4.
Vanka se întoarse într-o zi toridă de vară. Deschise încet portiţa şi noul Şarik nu se repezi s-o latre, deşi n-o mai văzuse pînă atunci pe Vanka. Lesko şedea pe bancă, văzuse totul din prima clipă, de cînd scîrţîise portiţa. Nici n-apucă să se bucure, n-apucă să se convingă că e Vanka. Dar era chiar ea. Cu aceleaşi cizme, cu aceeaşi fustă, cu aceeaşi jachetă verde.
"Cum de nu ţi-e ruşine, bărbate, să stai toată ziua pe bancă şi să nu faci nimic?" întrebă Vanka.

Lesko se uita la ea uluit şi nu putea să scoată o vorbă, nici măcar să drăcuiască. Stătea în cumpănă dacă cea din faţa lui e adevărata Vanka sau o nălucă. E vie sau moartă.
"Da' rău mai pute aici, bărbate!" Vanka alerga de colo-colo prin curte şi se îngrozea de cît se schimbase totul.
"Nu contează cum e ea", gîndi Lesko, "vie sau moartă - important e că e ea."

Zise:
"Unde-unde, da' tot acasă-i mai bine, nu-i aşa?"

Se simţea fericit, nemaipomenit de fericit. Dojana Vankăi îi mângâia auzul ca o muzică şi acea muzică răsuna peste tot, îi umplea inima uscată şi neagră şi totul din jur.
"Ia te uită", gîndea Lesko, "ajunsesem într-un hal de ziceam că-i sfîrşitul, iar acum e iar începutul. Da, viaţa abia începe!"

Lesko înhăţă coasa de pe masă şi se repezi s-o ajungă din urmă pe Vanka.
"Pe unde mi-ai umblat, căţea ce eşti? Te întreb: unde-ai fost?!" zbiera el.
"Ce te priveşte pe tine unde-am fost?! îi întoarse ea vorba, ascunzîndu-se după şură. Am fost eu unde-am fost, dar nu mai sunt acolo!"

Viaţa abia începe!
Lesko plîngea de bucurie.
Viaţa abia începe.

(Traducere din ucraineană de Corneliu Irod)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer