Dumnezeu şi Vameşul

Între 7 - 12 iunie 2007 a avut loc la Bucureşti, Iaşi şi Chişinău cea de-a doua ediţie a Festivalului de Literatură "European Borderlands".

Prima ediţie a avut loc în septembrie 2006 la Lvov (Ucraina), proiectul fiind conceput pentru o perioadă de mai mulţi ani şi propunându-şi să intensifice legăturile dintre autori, traducători, editori şi jurnalişti culturali din ţările aflate de o parte şi de alta a noii graniţe UE.

Manifestarea a debutat la Bucureşti, joi, 7 iunie 2007 la Clubul Ţăranului (M.Ţ.R., Şos.Kisseleff, nr. 3, intrarea din str. Monetăriei)

11 scriitori din 8 ţări au citit din operele lor: Mircea Dinescu, Filip Florian (România); Nicoleta Esinencu (Republica Moldova); Attila Bartis, György Dragoman (Ungaria); Vojislav Karanovic (Serbia); Alek Popov (Bulgaria); Tanja Maliarciuk (Ucraina); Ilma Rakusa (Elveţia), Monika Rinck şi Julia Schoch (Germania).

Criticul Marius Chivu a moderat întâlnirea.

Fiecare autor a avut ocazia să prezinte în original un scurt fragment, iar din operele autorilor străini s-a citit şi traducerea în limba română.

După debutul de la Bucureşti, festivalul s-a mutat la Iaşi (9 - 10 iunie 2007) şi Chişinău (12 iunie 2007), unde participanţilor din Bucureşti li s-au alăturat: Nichita Danilov (România); Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Ghenadie Nicu (Republica Moldova).

Organizatori: Goethe-Institut Bucureşti, Centrul de Carte Germană, Literarisches Colloquium Berlin, cu sprijinul Allianz Kulturstiftung
Partener: Institutul Cultural Român.


Ştim, ştim chiar foarte bine că împachetatul reprezintă al doilea moment important din viaţa unui om. Că, îndărătul celui mai important, întotdeauna stă pitită o valiză veche, din carton presat pe care trebuie s-o îndesăm cu ceea este cel mai important.

Cel mai important nu poate fi împachetat, spun unii, alţii susţin că există un singur bagaj de bază: lenjeria curată şi periuţa de dinţi, iar alţii că, în locurile unde eşti obligat să-ţi faci bagajele, nici nu merită să ţi le faci - dar eu contest toate cele trei păreri.

Fireşte, există lucruri care nu pot fi împachetate nici în cutii ornamentale, nici în valize, nici în containere. De exemplu, viaţa. Este imposibil să ne împachetăm întreaga viaţă, asta dacă nu ne ajută Dumnezeu.

Şi totuşi, obişnuieşte să ne ajute. Pentru că nu trebuie s-avem impresia că Dumnezeu face în permanenţă doar minuni. Nu, uneori face şi lucruri absolut banale. Ne dă numărul de telefon al colonelului care, în schimbul unui set de tacâmuri din argint - plus vesela de Meissen -, face să dispară un dosar cât se poate de deranjant, aprobă o cerere de emigrare făcută de mântuială, ba mai mult, se întâmplă ca atunci când nu te mai ajută nici dispariţia dosarului, nici aprobarea de emigrare, când stai deja de-o juma' de oră la colţul străzilor Trébely şi Mihai Viteazu şi tot nu ştii încă de ce anume, pur şi simplu se apropie de tine, se ridică-n vârful picioarelor şi te sărută.

De asta se şi numeşte Providenţă. În plus, dacă ai izbutit să ajungi în faza în care trebuie să-ţi faci bagajele, te ajută şi cu asta. În decursul unei singure dimineţi de noiembrie, împachetează tot ceea ce vameşul susţine că nu poate fi împachetat.

E adevărat, nu le pune în cufăr, nici într-un marfar, ci înghesuie anii în câteva celule nervoase. Întreaga viaţă se transformă într-un minuscul preparat între lamă şi lamelă. Sau chiar mai mică, cine ştie? Dar, repet, te ajută, numai că nu cu minuni, ci cu lucruri simple, cum este, de exemplu, memoria. Pe de altă parte, e la fel de adevărat şi că ceea ce împachetează Dumnezeu omul nu mai poate despacheta niciodată.

S-a întâmplat în urmă cu douăzeci de ani, da, exact cu douăj' de ani în urmă Dumnezeu şi-a făcut apariţia la Târgu Mureş, în faţa locuinţei de pe strada Köteles Sámuel, numărul 8, dar, pentru că nu făcuse minuni, nici măcar vecinii nu prea i-au dat importanţă. Mă risc: nici măcar nu l-au văzut. Iar eu l-am descoperit bâjbâind în ceaţa subţiată doar în momentul în care Constantin Popa, vameşul cu grad de ofiţer de la Direcţia Judeţeană, a desfăcut şi cea de-a treia cutie de carton.

Ei bine, asta rămâne frumuşel aici, spuse vameşul despre primul obiect pe care puse mâna şi aruncă faţa de masă din dantelă peste frunzele putrede de salcâm de pe marginea trotuarului, de parcă ar fi aruncat doar un cearşaf peste un hoit, ca să nu strice imaginea străzii. Nu ştiam dacă aveam sau nu voie s-o ridic. Apoi m-am gândit că aş putea s-o recuperez ulterior.

Era un om scund, bondoc, probabil foarte cumsecade, numai că acum era în timpul orelor de serviciu. S-a adăpostit în container, nu voia să stea în ploaie până când goleam noi locuinţa şi acolo, în semiîntunericul pereţilor din tablă, a decis ce anume poate fi împachetat definitiv din ceea ce, încă de-acum două săptămâni, alţi doi vameşi consideraseră că poate fi împachetat.

Venise numai ca să verifice, să facă ultima revizie, dar, deschizând prima cutie de carton, a şi început cu obiecţiile: iată, o faţă de masă din dantelă, de un metru pătrat şi jumate, e drept, plină de pete de cafea, başca arsă cu o lumânare - la un Crăciun sau când s-a întrerupt curentul electric -, dar e o dantelă împletită manual, de care statul mai poate să aibă nevoie.

Din fereastra de vizavi, cineva îmi făcea semne disperate şi-mi spunea s-o las baltă, nu-i bine să-l enervezi pe vameş, o s-o iau eu mai târziu, oricum e deja plină de noroi. Mai e o juma' de zi până la plecare, dar, ţinând seama de gaura făcută de flacăra lumânării, de petele de cafea şi de situaţia dată, o s-o preia la juma' de preţ sau mai degrabă la o treime din valoare.

Ei bine, asta rămâne frumuşel aici, spuse vameşul la a treia cutie, în care se afla o cuvertură. O simplă cuvertură de pat - ce-i drept, cam veche -, la toate cele patru colţuri cruci albe, brodate - totuşi o simplă cuvertură, din cele pe care se aşază morţii.

Vecinul mi-a făcut iarăşi semn că nu, eventual mai târziu, acum mă puteam convinge şi eu că nu e bine să-l enervez pe vameş, la fel, dacă nu-i găurită şi toate crucile sunt la locul lor, atunci pe asta la preţ întreg, pentru că mai poate fi bună la ceva. Mulţumesc, nu, are cine s-o primească pe gratis, poate s-o păstreze chiar şi ani la rând, am făcut semn spre etaj, dar atunci era acolo şi Dumnezeu, care împacheta şi el. Începuse cu frunzele putrede de salcâm, dar, fireşte, a pus la loc şi faţa de masă din dantelă, aşa găurită cum era, împreună cu toate marile întreruperi de curent din timpul Crăciunului, ca nu cumva pân' la urmă să risipim ceva.

Terminaserăm deja controlul cutiilor, în afară de două gioarse şi de o veioză vameşul n-a găsit prea multe alte obiecte de care, eventual, ar fi avut nevoie statul, apoi a pus veioza la loc şi a luat gramofonul. Vecinul mi-a făcut iarăşi semn că el... iar eu i-am răspuns că-i mulţumesc, nu e cazul, iar între timp Dumnezeu împacheta. Făcuse din maşinăria muzicală cu arcurile rupte ceva atât de minuscul, încât lângă ea încăpuse un întreg război mondial, cu tot cu rusul bâlbâit care a ciuruit tavanul după ce a aflat că n-o putea "valsa" pe bunica, pentru că rabla asta de gramofon nu mai funcţionează din '936.

Ei bine, astea rămân frumuşel aici, spunea vameşul când, ajungând la mobilă, dădea peste câte o piesă mai ca lumea, deşi era greu de înţeles în ce fel devenise, subit, obiect de patrimoniu naţional tocmai masa aia de scris, din moment ce persoanele care făcuseră percheziţia la domiciliu în urmă cu câteva luni au spus clar că toată vechitura asta, inclusiv penarul, manualele şcolare şi poezioarele cu rime împerecheate, nu prezintă interes nici din punctul de vedere al formei, nici din punctul de vedere al conţinutului.

Bine, atunci asta poate să rămână, i-am spus lui Dumnezeu, fiind oricum mulţumit că vecinul închisese, în sfârşit, fereastra, dar el împachetase deja, împreună cu masa de scris, toate poveştile peticite despre rudele din Sângeorgiu de Pădure, regina-mamă, moşiile din Munţii Rodnei - repet: odată cu obiectele-mărturii şubrezite, a împachetat tot ce scornise o bătrână de la o pensie la alta, deşi ăsta ar fi fost un prilej extraordinar să scape dracu' de toate cele.

Fireşte, nici vameşul nu era orb, a văzut şi el foarte bine că tot ce fusese îngrămădit pe marginea trotuarului dispăruse de fapt. Dar n-avu curaj să-l apostrofeze pe Dumnezeu, pentru aşa ceva nu erau de-ajuns cele câteva stele de pe epoleţii lui.

De la câteva mici meschinării nu se putu abţine totuşi. Ei bine, astea rămân frumuşel aici, spuse arătând spre oglindă, pat, bibliotecă... până când juma' de casă - chipurile, obiecte de patrimoniu naţional - ajunse, aliniată frumos, în ploaia autumnală. Iar Dumnezeu suporta tot mai greu faptul că în oglinda mare, rezemată de salcâm, se admira taman Skoda domnului Daróczy.

Ei bine, astea rămân frumuşel aici, spuse vameşul, apoi sigilă containerul. Dar Dumnezeu abia îşi luase avânt. Degeaba i-am tot spus că ajunge, el continuă să împacheteze, pe lângă celelalte boarfe, întreaga stradă, cu biserica şi Casa Bolyai cu tot, a înghesuit Institutul Orbilor şi Maternitatea, Skoda plouată a domnului Daróczy şi întregul Institut de Artă Teatrală, împreună cu recuzita mucegăită şi cu portarul care sforăia.

Se apropie prânzul şi încă n-avem sandvişuri pentru drum, i-am spus, dar nu-l interesa, începuse să împacheteze şi strada Bolyai. A împachetat-o până şi pe Vera Nebuna, care locuia într-o pivniţă, deşi femeia asta era de-a dreptul îngrozitoare, lipăia zilnic în şlapi şi într-o rochie de casă verde, până la gura de canal din faţa magazinului de pâine, ca să arunce urina din găleata de tablă.

Ce ar fi să rămână măcar strada aia? l-am întrebat, dar parcă nici nu m-ar fi auzit, a împachetat cu un singur gest strada Borsos Tamás, cu brutărie şi poliţie cu tot. Apoi centrul oraşului, cu ceasornicul de flori, deşi prostii dintr-astea se găsesc la tot pasul, tot aşa cum se găseşte şi statuia Soldatului Necunoscut, de ce nu împachetează mai bine strada Trébely - la urma urmei, ăsta-i bagajul meu, cum să nu fac nazuri şi să nu aleg? Cum adică, dacă mi-a trebuit masa de scris, atunci să-mi trebuiască frumuşel şi percheziţia la domiciliu? Cum adică, dacă-mi trebuie o nenorocită de cuvertură, atunci să iau cu mine şi mortul? Cum adică, dacă ţin atât de mult la strada Trébely, atunci încape lângă ea şi strada Borsos Tamás? Şi cum adică, dacă nu-mi trebuie totul, atunci să iau cu mine doar o periuţă de dinţi?

Ce să mai zic, ne-am certat rău, dar în final a împachetat aproape totul, de la Combinatul Chimic până la Dealul Viilor, vameşul aştepta, se uita când la cer, când la pământul gol şi rânjea, apoi m-a pus să semnez nişte hârtii. Aşa că, până la urmă, n-a mai rămas nimic. Iar dacă cel mai important a rămas totuşi acolo, e pentru că nici măcar Dumnezeu n-a înţeles - doar vameşul care tot rânjea - că acel ceva era cu adevărat cel mai important.

(traducere din maghiară de Anamaria Pop)