În cele ce urmează, Mihai Buzea (n. 1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus zece romane. Cel mai recent roman: Pădurea Vrăjitoarei Mici la Editura Frontiera, 2025, cel mai recent volum de proză scurtă: Dă diriga de băut la Editura Litera, 2025) a formulat câteva gânduri după citirea textele selectate pe LiterNet la diverse teme propuse pe Ficțiuni Reale - toate textele aici. În cele ce urmează, vă prezentăm textele preferate ale lui Mihai din 2025.
*
14 ianuarie 2025 - Cele două Diane - Gânduri pe marginea textelor din Sunt varză, Aici mă ascund, O nouă speranță și Plăpând (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Sunt varză
Aștept în anticameră. Mă foiesc pe scaun rușinată. Am nevoie de semnătura Lui deși, prea puțin m-au interesat cele sfinte, spre deloc. Îmi vine rândul, intru. Fără să-L privesc încep să-I turui. Despre visele-cârje ce le-am pus în litere să-mi fie suport la drum. Așa m-am trăit și-s mulțumită. Și, doresc aprobare să intru-n grădină. ÎL aud oftând, zicând: Măi fată, tu te-ai sinucis cu fantezii. Ca alde tine am podul plin și n-am o capră să le rumege. Du-te-n pustiu. Petru, să intre următorul. (Florina Hegedüs)
Aici mă ascund
Soldățelul verde trebuie să scape din nou din debara, câmpul de luptă de zi cu zi. E singur împotriva celorlalți soldăței. Trece de prima linie, apoi își face scut din trupul unui inamic răpus și ajunge să învingă o armată întreagă. La final, trebuie să se lupte cu cel mai puternic, un general care arată la fel ca el, doar că are un braț lipsă. Ies din debara și îmi pun eroul lângă poza cu bărbatul în uniformă de militar. Ar fi fost mai bine ca tata să fie agent de pază, așa cum e tatăl lui Petruț. (Vlad Mușat)
O nouă speranță
Când privesc în urmă, mereu am vrut să fiu actor, de când eram copil și mă jucam în spatele blocului de-a teatrul. Înveți în facultate cum ar trebui să fie și să funcționeze, pe respect și adevăr, dar ajungi și totul e năclăit. Toți au interese proprii, mint. Te întrebi: Mai are vreun rost? Oare mai faci ceva bun, în tot timpul în care eviți să te rănești? Știi cum e cu actoria? Odată pornit pe drumul ăsta e ca și cum ai vrea să refaci un castravete dintr-unul murat. La final tot o murătură ești. (George Dometi)
Plăpând
Își pălmui soția de față cu cei doi băieți, unul de șapte ani, celălalt de patru, apoi turnă liniștit un pahar de Stalinskaya pe care îl savură în bucătăria strâmtă în care de la un timp mâncau pe rând, foarte rar reușind să se adune cu toți la masă și asta nu din cauza spațiului. Copiii s-au refugiat ca de obicei în dormitor, cel mic cu ochii plini de lacrimi, cel mare cu o nedumerire amestecată cu ură. În mintea mamei gândul firav încolțit cândva căpătă o formă clară. Nu i-a mai găsit niciodată. (Vero Anttheia Teodoru)
*
21 ianuarie 2025 - Domnul maior Corbu - Gânduri pe marginea textelor (și texte) din Ultimul ziar, Singurul lucru care contează, Jazz, Mlaștina căpcăunilor și Umbre și lumini (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Ultimul ziar
Mic, bătrân, cu mustață de rocker și dor de familia lui din Craiova, nea Aurică e singurul care nu râde de mine că am liceul și muncesc pe șantier. Azi am săpat amândoi un șanț de parcă ne-am fi lungit groapa. Ești ca băiatul meu, îmi zice în pauza de prânz, după care mă omenește cu un LM roșu lung și deschide Cotidianul. Citește serios, ca din Biblie și fumează fără să scoată țigara din gură. Bre, ăsta e de săptămâna trecută, îi spun. Știu, dar e ultimul, îmi răspunde nea Aurică, acum apare doar online. (Tudor Voicu)
Singurul lucru care contează
e să te iubească mama-soacră. De aceea, vorbește cu folos. Nu uita să-i lauzi coafura broccoli, rețeta de pandișpan, glumele de precupeață. În schimb, fii surdă și mută atunci când te bârfește la tot poporul. Nu te lupta cu dânsa, că nu vei reuși să scapi lesne de sub stăpânirea otomană. Doar așa, prin stăruință, virtute și sfințenie te vei mântui. Definitiv. Pe deasupra, vei avea nesperata șansă de-a te mărita cu fiul ei drag și de-a deveni mamă surogat pentru un individ în vârstă de 35 de ani. (Mira Wolf)
Jazz
La câteva luni de la necazul meu mă sună o amică. Scumpo, nu te-am căutat, n-aveam habar ce să-ți zic, eram șocată. Nu ieșim la o cafea? Înduioșată, accept. Doi pupici în aer, ne așezăm și-ncepe, cum ți-e? Dau să răspund și mă-ntrerupe, nu grăi, știu, mai bine-ți spun eu câteva chestii teribile. Cu improvizații acustice-n ton, detaliază despre soacră, rimel, șef, cizme și dentist. O urmăresc calmă, căutând să par interesată. Termină brusc, vai ce târziu e, musai să plec, te mai sun. Mai să uit, condoleanțe iubito. (Cecilia Fofiu)
Mlaștina căpcăunilor
Chiar există, mami? Chiar există. Unde e? Știi povestea cu Pinocchio? Cum erau păcăliți copiii să meargă pe insula plăcerilor și acolo se transformau în măgari? La fel și la noi, există un fel de insulă unde toți sunt experți, toți își arată viețile perfecte, vacanțele, hainele scumpe, buletinele și chiar chiloții. Apoi încep să se certe între ei. Își spun lucruri foarte urâte, pe care nu au curaj să și le spună în față. Încet-încet, totul se umple de noroi, oamenii se schimonosesc și rămân așa. (Oana Jindiceanu)
Umbre și lumini
Noaptea, în club, totul este altfel. Îmi place să le privesc fețele, modificate de sclipirile globului în cele mai neașteptate feluri. Alex stă la bar, cu un pahar de vodcă în mână. Tricoul alb de la Prada îi scoate în evidență bronzul. Pe canapea, trei fete povestesc, iar una dintre ele îl privește îndelung. Strălucește. Mi-aș dori să fiu acolo, în locul său. Mai târziu îl întâlnesc la baie. Țeapăn în fața oglinzii. În jur, șervețele mototolite, urme albe pe marginea chiuvetei. După un timp, se întoarce zâmbind. (Dorin Vasile)
*
4 februarie 2025 - Pizmășie - Gânduri pe marginea textelor (și texte) din Călărețul fără cap, Ceai, Trenul IR 1234, Trei zile de post și Cu sacul (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Călărețul fără cap
Eram copil când a murit mama. Tata m-a crescut. Servici, eu. Casă, eu. Nimeni altcineva, nici o altă femeie. Îl auzeam vorbind prin somn. O visa. Erau în iujurile cu călușei unde se întâlniseră. Îi povestea fiecare zi în parte. Îi cerea sfatul. O asculta. Eram la facultate când a apărut tanti Ana, vecina. Și tata zâmbea. Iar. Și noaptea era liniște. Nu o mai visezi, i-am spus. A început să dispară, a răspuns. Întâi părul, apoi ochii, capul, o mână, un picior. Ai uitat-o? Nu. Ea a spus că nu mai are nevoie de mine. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Ceai
Habar n-am de ce li se spunea așa chefurilor noastre, că noi beam doar bere și vodcă. Îmi amintesc unul organizat de Bebe. Gogu a adus fetele cu Trabantul lui taică-său. Cea pregătită pentru mine n-o fi încăput, că a venit singură, mai târziu. Nu i-am văzut prea bine chipul la lumina lumânărilor, dar am dansat îmbrățișați toată noaptea. Am adormit, încălecați, pe covor. În zori, am reușit s-o privesc mai bine. M-am speriat atât de tare, încât am părăsit locul faptei încălțat cu un pantof bărbătesc și altul de damă. (Paul Dârvariu)
Trenul IR 1234
IR pe ruta București-Ploiești: eu, prietena mea, Nena și soră-sa, Rita, fără bilete. Nena ne-a condus într-un compartiment gol, mirosind a fier încins, ne-a zis să ne așezăm toate pe aceeași canapea, cu capetele în jos și pletele revărsate spre podea; plete lungi castanii cenușii, roșcate, și la mijloc pletele blonde ale Ritei. Am auzit ușa trasă și tăcere. După vreun minut ne-am ridicat. Nașul ne privea înmărmurit. Nu ne-a mai întrebat de bilete. Cred că ne-a ținut minte toate viața. (Mediana Stan)
Trei zile de post
sunt suficiente, părinte, pentru atingeri cu păcat, întrebă bărbatul cu privirea cernită. E prea puțin, repetă el înnegurat. Și, dacă ea e paralizată de spaimă și se roagă să se oprească coșmarul, de câte zile e nevoie? Un an, doi, nu? Dar, dacă rușinea și vina o omoară, mai punem niște ani? Înseamnă că o viață de post e prea puțin, spuse, ștergând de sânge cuțitul pe sutana preotului. Pentru pângărirea copilei mele te-am scutit eu de post în viața asta, pentru ceilalți copii te-or scuti alții în cele ce urmează. (Dana Popescu)
Cu sacul
De la o vreme, Lisandra lui Tănțău purta mereu în spate un sac de iută plin pe jumătate, legat c-o bucată de sârmă. Un' te duci, fă? Uite să mă uit pă la porumb și să arunc găina asta moartă la râpă, că nu mai are cine, răspundea Lisandra arătând spre sac. Apoi ofta și-și făcea cruce. Lasă, dodă, c-ai scăpat de bătaie, o căinau muierile. Bine c-a plecat, de nu s-ar mai întoarce. Așa l-a dus Lisandra pe Tănțău împrejurul satului, os cu os. Taman când chestorul a strigat la ea la poartă, a împins și Lisandra scaunul. (Sonia Ungureanu)
*
12 martie 2025 - Barbu Lăutarul - Gânduri pe marginea textelor (și texte) din M-am simțit alt om, Pitoresc, M-am reîncarnat într-o pasăre, Butonul roșu și Porțelan (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).M-am simțit alt om
Am revăzut-o după ani buni. Ieșea dintr-un magazin la brațul unui tânăr. Fără să realizez cine este, i-am remarcat silueta de adolescentă și îmbrăcămintea la modă. S-a ridicat spre partener, i-a șoptit ceva, apoi a izbucnit în râs. De-abia când m-am apropiat, i-am recunoscut trăsăturile. Totuși, ceva se schimbase și nu era vorba doar de ridurile discrete sau părul aranjat altfel. Părea mai calmă, mai sigură. Privindu-l de parcă lumea ar fi fost făcută doar pentru ei doi, mi l-a prezentat: Fiul meu, Andrei. (Dorin Vasile)
Pitoresc
Venea tramvaiul și am luat-o la goană către stație prin crepuscul. De aceea nu am văzut bordura. Apoi nu a mai fost nimic: un nimic dens, lipsit de lumină și întuneric, destrămat de apariția unor stele verzui, care au dispărut încet, lăsând loc unui orizont mic, pe care-l vedeam cu un singur ochi. Un smoc de iarbă se încăpățânase să iasă dintre dalele de beton, o păpădie își tremura bănuțul palid, iar niște furnici, ademenite de pitorescul priveliștii, își clătinau antenele și, pot să jur, râdeau în hohote. (Siranuș Hakobian)
M-am reîncarnat într-o pasăre
Eram un tacâm amărât, când am aterizat în oala cu zeamă socialistă, rugându-mă fierbinte mai marilor mei înaripați, să mă primească printre îngeri. Nici nu s-au uitat la așa zgârci. M-am pomenit iar pe pământ. De încă opt ori. Ba cuc în ceas, ba pasăre-fluier, la bâlci, ba guguștiuc. De data asta, am nimerit bine. M-au distribuit la Hollywood, să bat cu clonțul în geamul unei cabine telefonice. Doar atât am auzit: cut. Apoi, m-am trezit în ciorbă, la Buftea. Mă ducea unul cu lingura la gură, un polițist adjectiv. (Iulia Vucmanovici)
Butonul roșu
Facerea de bine, gândi cu voce tare în timp ce-mi aranjam în ecranul telefonului fața de milog. Mă sunaseră de la ANAF în legătură cu un apartament pe care nu-l declarasem ca fiind dat în chirie. Clădirea sumbră de peste stradă îmi amplifica starea de nervozitate. Apasă domne odată, îi zic celui care stătea în stânga mea la semafor. Omule, nu se face verde dacă nu apeși. Îi văd bastonul alb și imediat îmi pare rău. Apăs eu. Traversăm împreună, el se oprește la covrigărie. Dați-mi-i pe ăia doi mai prăjiți, îl aud. (Arthur Ianoși)
Porțelan
Zero trei nanometri. Cam atât de mic este un atom de uraniu și poate distruge întregul univers, îi spuse desenând un cerc mare cu mâinile întinse. Lucrurile mărunte pot schimba lumea. Un virus călătorește pe un spor de ciupercă, intră într-o nară, apoi într-alta și tot așa. Poate omorî o specie întreagă. Un boț de lut? La fel. Se poate transforma în cel mai fin porțelan, care să înfrumusețeze atât regate, cât și cocioabe din pământ. Nu mai fi trist, mai dau o bere. Nu ești neînsemnat. Găsești tu un job. (Yuka Brevi)
*
17 aprilie 2025 - Oboseală, oboseală, m-ai lăsat în pielea goală - Gânduri pe marginea textelor (și texte) din A fost odată, Iadul alb, La piață, 1 Martie și Întotdeauna mai e ceva de iubit (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).A fost odată
Nici la oraș nu erau câini cu covrigi, dar față de rural, unde dușumeaua cu miros de gaz scârțâia a cântec de jale, se mai găsea-n plus un ceva mic. Tot omu' de la țară mergea după acel ceva. Mama, duminica. Se trezea-n zori; mai era o vacă de muls, un lapte de-nchegat. Orătăniile n-au sărbătoare. Cu rata de 11 se-ntorcea. Mi-aducea puișori de ciocolată și iepuraș cu bomboane. După ce-l goleam, mi-era jucărie. Îl umpleam cu apă, cu nisip, cu vise. Ciocolata-i azi pe toate drumurile; mama, pe niciunul. De ea mă arde. (Elena Fermuș)
Iadul alb
Ce-i în pliculețul ăsta, Micșunico? Sper că n-ai pus botu' la prafuri. Știi ce-i aia adicție? Nu știi? Să-ți zic eu ce-i: azi o liniuță, mâine două, peste-o săptămână șapte și peste-o lună îmi golești cardul. De la cine l-ai cumpărat? De la un coleg, Pamfile, da' nu l-am cumpărat, mi l-a dat moca, promoție, cică. Stai liniștit, că nu-mi plac prafurile. Dă-mi voie să nu te cred, Micșunico. Tot așa ziceai și despre sex, la început. Acum vrei în fiecare noapte, uneori și ziua. Adicție, cum ar veni. (Paul Dârvariu)
La piață
Nu discutăm. Nu mă tocmesc ca la târg. Ăsta-i prețul, nu negociem. Ce e în plus, plătiți. Ochi albaștri zece mii, blond, cinci mii, sub trei ani, douăzeci. Fără acte, încă cincizeci. Și, credeți-mă, marfă bună ca la noi, sănătoasă și ușor de procurat nu o să găsiți nicăieri. V-ați hotărât, pe cine alegeți? Pe cea din antecameră? Aia e a mea, dar dacă triplați suma, de ce nu? Când am căutat-o, mama n-a vrut să mă vadă. Doream să știe că sunt bine. I-am spus că o plătesc. A acceptat. Fusese directoarea orfelinatului. (Cristina Dumitru-Pascal)
1 Martie
Le-a bătut ușor, cu mâna pe umăr. În pauză, le-a împărțit hornari și buburuze muncitoarelor. Celor de la birou le-a dăruit ghiocei, mici, din plastic. De sus, de pe pasarelă, privea cu blândețe croitoresele. Admira ritmul alert al mașinilor de cusut și-al muncitoarelor din spatele lor. Îi erau ca niște fiice. Contabilul îi înmână o hârtie. Ce-i asta? Cheltuielile cu mărțișoarele și ghioceii, dom' director. Aha, zise în timp ce privea foaia pe sub ochelari. Taie-le 50 de lei din salarul pe luna asta. (Alex Micu)
Întotdeauna mai e ceva de iubit
Ce ochi are. Superbi. Asta e frumoasă foc. Stai, are un semn din naștere pe gât. Părea perfectă. Uite la asta. Și grasă și îmbrăcată urât. Cine ar vrea să dezbrace așa ceva. Cred că e prima oară când o atinge un bărbat. O fi virgină. Hai că încerc eu, râse celălalt. Asta arată a profesoară de muzică. Șleampătă și cu părul alb. Îmi aduce aminte de doamna Mimi, de franceză. A murit săraca. Și astea ce, sunt vii? Cei doi închiseră sertarele. Hai sus, că a venit un lot de arși. Să vezi acolo distracție. Ia tu copiii. (Caterina Tudorache)
*
10 iunie 2025 - Bookfest 2025 - Gânduri pe marginea textelor din Dacă citești asta, ai fost ales, Ruinat, Capra vecinului, Pedale și Grăbește-te încet (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Dacă citești asta, ai fost ales
1987. Vă rugăm să vă prezentați la Sediul nostru din Brașov, strada Vlad Țepeș, nr. 12, etajul 1, camera 27, în data de 20 noiembrie, ora 8:00. Așa scrie pe hârtia asta bătută la mașina de scris. Antetul nu se prea vede, au pus bandă nouă și s-a scurs mult tuș. Întreb colegii. Mă privesc și tac. Dau din umeri și parcă se feresc să mă privească în ochi. Nu-i nimic, am să iau un taxi, ca să văd unde-i adresa. Vlad Țepeș, 12, îi spun șoferului. Strânge din dinți și înjură șoptit. 'te-ar dracu de turnător. (Alex Micu)
Ruinat
Își scutură pălăria de firimiturile pe care le ciuguleau acum porumbeii gunoieri. Erau peste tot, iar el se obișnuise în compania lor. Primea pâine, uneori un chefir sau vreo felie de cozonac de la vreo babă care dă de pomană. Nu era vad bun în colțul bulevardului, dar fusese avertizat că o mierlește dacă le ia locul. Sacoul vechi purta urmele unei vieți îndestulate. Iar pantofii avuseseră cândva identitate. Scormoni în containerul de plastic și dădu peste o ramă cu un text șters de vreme. Fericiți cei săraci cu. (Ioana Bostan)
Capra vecinului
Sunt din sarcină gemelară. Minciună că gemenii se iubesc, se simt. Eu n-o suport pe sor'mea. E cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă, eu nu exist. Și, pe deasupra, ne-am îndrăgostit de același bărbat. Bineînțeles că ea a fost cea aleasă și se vor căsători. Dar, de această dată, am să i-o fac. Îmi cumpăr o rochie deosebită, merg la cosmetică, îi iau fața mirelui și am să fac dragoste cu el în toaletă, să văd dacă o să mai vrea să se mărite cu el. Bună idee, îmi aud îngerul păzitor, dar e un infim impediment, tu ești băiat. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Pedale
N-apucau să se ridice de pe masă că le și-ntreba: Rămâne sau îi dăm pedală? Știa răspunsul, la el veneau alea care n-aveau curaj s-o facă singure. Îi ziceau doctoru Pedală. Nu i-au murit multe, avea mână bună. Era pregătit pentru orice rahat, de la septicemie la pușcărie. Veneau băieții prin spital și-n creierii nopții, le-auzea de la o poștă placheurile clănțănind pe hol. A scăpat de fiecare dată. La pensie și-a luat o căsuță. Liniște și câțiva stupi, și-a zis. L-au găsit c-o chiuretă-nfiptă-n gât. Avea mână bună. (Sanda Burță)
Grăbește-te încet
De mic i-a spus că graba strică treaba. Să nu se-arunce-n primul val. Să chibzuiască, decât să pătimească. Oricum, e viața-n viteză. Și uneori, dură, nu-ți mai dă șansa să repari ce i-ai greșit. Când a crescut, și-l știa la volan, mama îl copleșea cu-aceleași vorbe. Mergi încet, crezi că n-am să te mai iubesc, dacă-mi întârzii cinci minute? O dată a mers și el mai tare, ca s-o mai prindă-n viață pe patul de spital. Te-ai grăbit, i-a zis printre lacrimi. Crezi că n-am să te mai iubesc, dacă-ai plecat printre îngeri? (Elena Fermuș)
*
1 iulie 2025 - Cercuri - Gânduri pe marginea textelor din Republica de la Ploiești, Florăria de la colț, Vindem vise, Hotel și Hoinar (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Republica de la Ploiești
A, nu, măi iubirică scump, categoric nu. Vacanța în Zanzibar? Ce e aia? Nu, nu vreau, e și zborul prea lung. Nu, amore, nici în Thailanda sau Maldive. Ce? Bali? Nici să n-aud. Da, știu, fluturaș, că ai bani mulți, dar mă știi, eu-s mai mioriță așa. Țin cu casa. No, hai la astea ale noastre, astea cu ești în coadă. Cât mai ești. Chiar? Pitești, Balotești, Scornicești. Uite, eu zic să mergem la Ploiești. Vizităm frumos Muzeul Ceasului, ne mai aducem și noi aminte că timpul trece și tot trece. Poate găsim și-un notar. (Elena Fermuș)
Florăria de la colț
Singură casa Rinei, din colțul străzii, a rămas nedemolată, stingheră între blocuri, ca o bătrână la o petrecere de tineri. Ascunsă în mărăcini până la streașină, ar fi uitată cu totul dacă, dincolo de gardul strâmb, nu ar înflori, an de an, mălinul. Trecătorii întind mâna, rup câte o crenguță și duc parfumul acasă. Așa renaște Rina: prin fiecare cameră străină unde miroase a liliac sădit și crescut de ea, sub care, fără să știe nimeni, și-a îngropat, pe rând, pruncii născuți din iubiri efemere. (Ana-Maria Butuza)
Vindem vise
Cu fiecare zi, amfiteatrul se golea. Apatici, dezorientați, fără ambiții. Profesorul, trecut de vârsta pensiei, nu le înțelegea lipsa de entuziasm. Îi privea mirat, trist, convins că tinerețea trebuie să ardă. Dar ei se uitau în gol, stingheri. La douăzeci și unu de ani, simțeau că totul e deja ratat. Un sfert nu-și găseau de lucru. Visul american, așteptat de bunici, ajunsese, dar era doar o promisiune uzată, frumos ambalată și vândută ieftin celor dispuși să creadă. Însă nu mai cumpăra nimeni. (Ana-Maria Butuza)
Hotel
Este ceea ce noi numim viață. Și ne supărăm că nu avem vedere la mare, cum au alții. Dar nu vedem că unii nu au nici balcon, iar alții sunt la subsol. Nu ne gândim că aici stăm doar câteva zile. Care ar trebui să fie frumoase, pentru că, nu-i așa, e tot ce avem. În schimb, ne gândim că dacă nu e bine acum, va fi data viitoare. Dar, ghici ce: nu va mai fi o data viitoare. Când ți se va termina sejurul și vei închide ușa după tine, vor intra alții. Pentru care tu, dar și colegii tăi de cameră, veți fi doar umbre. (Dana Popescu)
Hoinar
Se numea celula 42-B, dar își spunea Cella. Când a plecat din țesutul mamă, visa să exploreze. Hoinărea prin sânge cu eleganță, lăsând mici haosuri în urmă, ca suvenir. Fac ce vreau, trăiesc liberă, își spunea. Apoi, într-o zi, un macrofag bătrân i-a spus adevărul. Nu ești specială, dragă. Ești tot un cancer. De-atunci, Cella intră în metastaze, fără chef. Se răspândește, cu tristețe. Stă ore întregi lipită de un ganglion, întrebându-se dacă autodistrugerea poate fi o formă de sens. Nescisquides, ergo crescis. (Ana Maria Dobre-Nir)
*
24 iulie 2025 - Cartea lui Sun Tzu - Gânduri pe marginea textelor din Casa de 35.000 euro, Murături, Post telefonic suspendat temporar, Fotograful de suflete și M-am săturat să număr bani (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Casa de 35.000 euro
Vreau să-mi închiriezi casa ta pe maxim nouă luni. Plătesc oricât. Vei sta cu mine. Îți voi purta de grijă. Eram singură și aveam datorii mari. Am acceptat. S-a ținut de cuvânt. Eram ca un bibelou pentru el. Îmi făcea toate mofturile. Mă îngrășasem douăzeci de kilograme. Nu-i nimic, le dau eu jos. Și nici nu îmi cerea altfel de servicii. Un domn. Despărțirea, la final, a fost grea. Și dureroasă. Nu știam că ne apropiasem atât de mult. Parcă se rupea ceva în mine. Dar am reușit. Știți, îmi place să fiu mamă purtătoare. (Cristina Daniela Dumitru-Pascal)
Murături
E ziua Anei, vecina. Dichisiți, cu trandafiri galbeni și șampanie ne prezentăm la ușă. Suntem îmbrățișați drăgăstos și poftiți la masă. Conversație veselă, clinchete de pahare. Plăcut. Soțul ei, galant, servește platoul cu friptură și salată verde scuzându-se că au ratat murăturile anul ăsta. Săritoare, îl invit la noi să aducem un borcan cu castraveciori trăznet, opera mea. Revenim și o surprind pe Ana ștergând cu un șervețel bărbia lui bărbatu-meu. Puțintică grăsime, explică ea. De la friptura în sânge, completez (Cecilia Fofiu)
Post telefonic suspendat temporar
În fiecare miercuri un bătrân elegant se așază pe bancă. Tacticos, scoate din buzunarul de la piept un pieptăn pe care îl trece de câteva ori prin păr, așa, simplu, fără a se uita în vreo oglindă. Își privește ceasul timp de un minut, numărând cu sete fiecare mișcare înceată a secundarului, pentru ca apoi să se ridice brusc în picioare. Vizibil emoționat, intră în cabină telefonică, iar după câteva secunde iese dezamăgit. Miercurea trecută i-am spus că acea cabină nu funcționează de ani buni. Mi-a răspuns că știe. (Gabriel Rusu)
Fotograful de suflete
Căsnicia mea mergea prost și asta m-a făcut să caut un detectiv particular. Nea Miță, mic, ghebos și burtos, m-a ascultat atent. După o lună mă cheamă la el și îmi dă un plic de fotografii. Bine, zic, dar toate sunt cu mine și soția în diverse locuri, nu asta am cerut. Băiete, uită-te la ce spune fiecare. Rar exteriorul spune sincer cum e interiorul. Chipul și atitudinea ta față de ea mi-au spus că ai mințit. Voiai să găsești ceva, să o părăsești pentru alta. Pozele astea nu te costă nimic. Te vor costa celelalte. (Gheorghiță Mircea)
M-am săturat să număr bani
Aveam multe jucării, dar cub rubik n-aveam. Zicea mama că e scump. Nici eu nu m-am lăsat: zile în șir am târât sarsanale pline cu sticle și borcane goale la alimentara din capul străzii. Doi lei sticla obișnuită, trei lei sticla de șampanie. Dar șampanie nu prea beau oamenii. Bănuții îi strângeam într-un borcan gol, ascuns sub pat. Când am găsit-o pe mama numărând bănuț cu bănuț, am înghețat. Ia uite, zice ea, ți-ai strâns bani de ghete. Ghete au fost și le-am urât. Nu-i vorbă, și ele pe mine: îmi făceau bătături. (Siranuș Hakobian)
*
04 septembrie 2025 - Iarna vrajbei noastre - Gânduri pe marginea textelor din Supererou din greșeală, Pisicile aristocrate, Veniți la cireșe, Supraviețuind în natură și Cu trenul din Franța (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Supererou din greșeală
Mama s-a dus cu unu tatuat și n-am mai văzut-o. Tata a luat-o razna. Mă trimite pe centru fără papuci, într-o zdreanță de la un second. Fac bani frumoși. Mai îmi dau și cornuri, mere, cioco. Unii mă îmbrâncesc, spun să merg la școală. Ieri eram pe malul Begăi. Priveam oamenii. O mamă cu 5 copii se scăldau veseli. Cel de vreo 3 ani, alunecă și îl ia apa. Mama strigă înnebunită. Sar în apă, înot nebunește, îmi bate inima să-mi sară din piept. Îl prind. Îl scot aproape leșinat din apă. De atunci mămica are 6 copii. (Alina Pădurariu)
Pisicile aristocrate
Mâinile mi le amintesc, mai abitir. Mâinile foarte fine, cu vene albastre strecurate până sub inelul subțire pe stânga și rătăcite în ceasul de pe dreapta. Nu există oameni răi, spunea. Dacă Darwin are dreptate, nu există posibilitatea, dacă Dumnezeu ne-a făcut, nu există logică. Există doar înrăiți. Dovadă stau oamenii care iubesc animalele, le îngrijesc fără să primească nimic în schimb. Pe divan, dormeau încolăcite două pisici, când o gonea de acasă pe fiica ei, gravidă, nemăritată, o rușine. (Gladiola Chete)
Veniți la cireșe
Terminasem clasa a zecea, eram tineri și proști. Trei fete și trei băieți, am aruncat caietele și am fugit la mare. Ne rușinam de trupurile noastre, credeam că suntem urâți și am intrat în valuri îmbrăcați. Hainele ni s-au lipit de trup, băieții ne mâncau din ochi și nu-și dezlipeau privirile de sânii tari. Apa era rece, sfârcurile împungeau prin tricou, băieții chicoteau și-și cărau amical pumni, neștiind ce altceva să facă. Mi-e poftă de cireșe, a strigat unul dintre ei și, nu știu de ce, ne-am rușinat cu toții. (Siranuș Hakobian)
Supraviețuind în natură
La primul pas, urletele îi făcură să se-arunce spre adâncul întunecat. Ar fi putut, cu un pas înapoi, să revină afară, dar nu voiau asta. Spune-ți în minte, îl învăță fata pe băiat, nu suntem Hansel și Gretel, suntem noi. Bine, noi suntem noi, repetă el, vag mai liniștit. Dar ne văd, șopti el. Nu ne văd, dacă noi nu-i vedem, îl lămuri ea. Strânge ochii tare, tare, îl mai învăță ea și apoi tăcu. Cât stăm aici, întrebă băiatul. Până după divorțul lor, răspunse, aproape sigură, fata și el o crezu, era sora mai mare. (Carmen Tot)
Cu trenul din Franța
Țopăiam de vreo oră în jurul telefonul. Oare ce-o să-mi aducă de data asta din Franța? O păpușă Barbie? Mi-ar plăcea să fie blondă. Data trecută mi-a adus un aspirator care chiar aspira. A început să sune. Bunica s-a ridicat și s-a dus să răspundă legănându-și greoi șalele. Alo? Da. Pauză. Mda. Pauză. Bine. Mda. Eu tot săream de nerăbdare. De ce nu mi-o dă la telefon? De ce a închis? Apoi ca și când eu nu aș fi existat, i-a zis bunicului cu o voce teribil de plată: divorțează. Nu mai vrea să se întoarcă acasă. (Cristina Alistar-Gabouty)
*
08 septembrie 2025 - O problemă delicată - Gânduri pe marginea textelor din Frate, frate, dar brânza-i pe bani, Cea mai frumoasă zi, Un moment de tăcere și A doua planetă albastră (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Frate, frate, dar brânza-i pe bani
Printr-a unșpea, ai mei au divorțat în sfârșit. Maică-mea degeaba fusese șefă de promoție dacă se măritase cu primul pe care-l văzuse. Era clar că la bărbați nu se pricepea deloc. Hotărâsem că nu-mi trebuie multă carte ca să învăț cum să n-ajung ca ea, așa că o ardeam mai mult cu practica, spre disperarea maică-mii, care nu înțelegea în ruptul capului de ce, în loc să am, ca toate fetele, un prieten, eu aveam simultan câte doi. Îmi numisem metoda frații Grimm: unu-mi cumpăra tot ce voiam, celuilalt îi dădeam plata. (Monica Ciurea)
Cea mai frumoasa zi
Pentru Ana, fetița cu trup obosit și ochi căzuți, a fost când Toby i-a lins mâinile paralizate, deși n-a simțit nimic până nu i-a atins și năsucul cârn. Atunci a fost un tremurat, un zâmbet ivit spontan pe fața crispată, o bucurie, ceva ce nu simțise niciodată. Poate așa arată râsul, dar ei nu i-a ieșit decât un sunet lugubru. Las-o în pace pe Ana, ea nu simte nimic. Nu te atinge de ea. Voia să le spună să nu-l certe pe Toby, ea simte, ea aude, ea înțelege chiar și atunci când îi zic subnormală, cretină sau gunoi. (Ina Moldoveanu)
Un moment de tăcere
Ploua cu găleata, tuna și fulgera, iar vântul părea că mai are puțin și ia tot satul pe sus. Cu toate astea, ei își vedeau în continuare de băut. Râdeau, ciocneau halbă după halbă, iar Costică, crâșmarul, își freca mâinile, mulțumit. Ușa se deschise, încet. Clinchetul halbelor se stinse. Râsetele se opriră. Preț de câteva secunde, toți priveau arătarea subțire cu părul ud și ochii tulburi. Du-te acasă, copilă, îi spuse Costică. Tac-tu nu-i aici. Dacă dai de el, pune-i o lumină și din partea mea. (Alex Micu)
A doua planetă albastră
M-am apucat de înot. Știam puțin cât să nu mă înec, dar îmi era teamă să bag capul în apă. Am reușit să trec peste frica asta. Am învățat să respir la două brațe, scoțând capul pe aceeași parte. Azi, doamna Carmen mi-a zis să încerc să respir pe partea cealaltă, tot la două brațe. Am reușit. Și atunci mi-am zis că pot să încerc să respir la trei brațe. Parcă s-a schimbat totul. Am devenit mai suplă, mai lungă, mă întindeam pe apă mai ceva ca Popovici. Toată planeta era a mea, m-am transformat în pește. (Florentina Ghițescu)
*
17 septembrie 2025 - Celeabinsk - Gânduri pe marginea textelor din Semne pe cer, Burnout, Tot mai citești, maică? și Nedus la biserică (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Semne pe cer
De ore întregi îl privesc. E de un albastru nemișcat. Nimic nu se întâmplă acolo, nici măcar o mișcare cât de mică. Trimite-mi un semn, să știu că mă auzi, mă rog eu cu voce tare. Din cauza concentrării mi se pare uneori că văd ceva, un norișor sau o aripă de pasăre. E doar o iluzie: albastrul e neclintit și gol. L-am implorat, l-am amenințat cu pumnul și am plâns cu lacrimi amare. I-am chemat și pe alții să vadă nenorocirea. Mda, au zis ceilalți văzând albastrul lipsit de semne, trebuie să-ți cumperi alt laptop. (Siranuș Hakobian)
Burnout
De la divorț, în weekend am un obicei: îmi iau un tricou alb, strâns, și pantaloni de trening. Vecinii cred că fac sport. Cobor din bloc și merg țanțoș până la garajul pe care primarul mă tot amenință că-l va dărâma. Închid ușile, mă așez în fotoliu și pun mâna pe ușa frigiderului vechi care-mi păstrează berile. Lucrează de treizeci de ani, un coleg de nădejde în vremurile grele, bagă și peste program. Azi, lumina nu mai pâlpâie, berile s-au încălzit; vechiul meu prieten nu a mai putut duce. (Teodor Dumitrescu)
Tot mai citești, maică?
De fapt, am făcut un târg cu Dumnezeu. În adolescență mi-a fost imposibil să trec de primele 50 de pagini a două cărți în mare vogă printre colegi: Douăzeci de mii de leghe sub mări și Singur pe lume. Era un must să le citești, iar mie nu mi-a ieșit deloc. Una era plină de șuruburi, cealaltă de lacrimi. De rușine, am zis: Doamne, poate nu mor înainte de a le citi, că mă fac de râs. Și cred că am bătut palma. Mai târziu am și plusat puțin și am mai pus pe listă Vechiul Testament. Sunt cam asigurată, doar zic. (Fabiola Stoi)
Nedus la biserică
Lipsa unui bărbat începea să mă apese. Rudele, cu glasul lor pios, îmi tot repetau: dacă ai lăsa distracțiile și te-ai ruga, Dumnezeu ți-ar trimite pe cineva. Așa că m-am dus la biserică, am aprins lumânări și mi-am umplut pereții dormitorului cu icoane. Încet, au început să apară și bărbații. Dar, nu știu de ce, după ce intrau în dormitor, dispăreau. Apoi, într-o zi, a venit el. A intrat în casă, s-a așezat în pat și nu a mai plecat. Se pare că rugăciunile mele au avut sens. E băiat bun, iubitor, păcat că-i orb. (Monica Bologa)
*
25 octombrie 2025 - Scriem ca să fim iubiți - Gânduri pe marginea textelor din Ziua în care frigiderul meu a decis să devină vegan, Un milion de km, Cum să crești un dinozaur în sufragerie (fără să știe mama), Emoji, Nopțile lungi ale unui somnifer și Cereale cu lapte (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Ziua în care frigiderul meu a decis să devină vegan
La al cincilea apel am răspuns. Tanti Flori de la doi bucuroasă că a dat de mine m-a întrebat dacă sunt bine. În afară de faptul că mă coc în tren, pe drumul de-ntors de la mare, sigur. Mi-a zis că la noi după furtună se stă tot fără curent. Mi-a urat drum bun și a închis. Nedumerirea mi s-a transformat în bănuială când am intrat în scară, apoi în certitudine când am deschis ușa apartamentului. M-am repezit să deschid geamul ținându-mă de nas, dar am alunecat pe balta maronie cleioasă din fața frigiderului. (Ana Maria Vaida)
Un milion de km
Cu vreo 10 ani înainte de pensie m-am apucat să alerg. Zi de zi. Când am participat la primul cros de 5 km a ieșit untul din mine. Cursele de 10 km mă desfigurau. Am continuat. M-am perfecționat. La primul semimaraton am fost sfârșit. Primul maraton m-a terminat. M-am antrenat asiduu și la ultramaraton am alergat ca o gazelă. Ce m-a mânat să alerg atât de mult? Singurătatea. Nu, nu mă deplângeți, vă rog. Mă refer la singurătatea din timpul alergării. Să reformulez corect răspunsul: nevastă-mea. (Paula Butnariu-Bompa)
Cum să crești un dinozaur în sufragerie (fără să știe mama)
A apărut în noaptea în care am fost folosită ca o jucărie, dată gratis. Îl ascund sub haine largi și zâmbesc când mama mă întreabă ce am. Îmi spun zilnic că nu există, dar devine tot mai mare. Pentru că-l hrănesc cu frică, cu minciuni, cu tăceri ce-mi sparg timpanele. De aceea, ziua în care nu-l voi mai putea ascunde e aproape. Pentru că va urla, va sfărâma pereții și toată lumea va ști. Și atunci nu voi mai fi doar eu, fata de paisprezece ani. Voi fi fata cu dinozaurul. Iar rușinea nu va mai fi a mea. Ci a lor. (Dana Popescu)
Emoji
Bună Mihai. Nu mi-ai răspuns la mesaje. Oare, cu ce ți-am greșit, citește el de la fata pe care o cunoaște de pe facebook și de care e îndrăgostit, dar acum supărat. După două luni de tăcere, iubirea învinge și-i răspunde Anei. Ziua în care am anunțat pe mass-media că mi-a murit mama, tu mi-ai trimis un zâmbet. Acest lucru mă doare enorm, îi mai scrie el ei. Ea, plângând, ți-am ascuns că sunt oarbă, că nu am pe ce instala un Transkripor. Fac totul pe bâjbâite. Înseamnă că am apăsat pe fericire, în loc de lacrimă. (Rozalia Cristea)
Nopțile lungi ale unui somnifer
Tati, nu pot să dorm. Spune-mi, te rog, o poveste. Dar să fie una adevărată. Acum mulți ani, un bătrân a găsit într-un magazin de antichități un stilou. Era foarte scump, dar i-a plăcut atât de mult, încât l-a cumpărat fără să stea pe gânduri. A crezut că e un stilou obișnuit, dar cu timpul a observat că din ce scria mai mult cu el, dintr-atât mai tânăr devenea. Tati, asta nu e o poveste adevărată. Ba da. Și bătrânul ăla mai trăiește? Da, dar acum trebuie să doarmă, fiindcă mâine merge la școală să învețe să scrie. (Cristian Nedelcu)
Cereale cu lapte
Ăsta-i preparatul de mare succes al restaurantului meu. Fiți atenți: se ia o bucată zdravănă de ceafă de porc și se marinează, timp de cel puțin o oră, într-un amestec de bere, ulei de măsline, muștar, sare, boia dulce, piper, usturoi și oregano. Se frige pe grătar, până când carnea începe să își schimbe culoarea. Se servește cu cartofi prăjiți, castraveți murați și bere rece. Unde sunt cerealele? În bere, nene. Află că dacă știi să o torni, berea din cereale face o spumă mai albă decât laptele. (Paul Dârvariu)
*
24 noiembrie 2025 - Imo - Gânduri pe marginea textelor din Criză la bordul navei spațiale, Safari, Atenție, câine rău, Le-am văzut pe toate, Euforia și Ne dăm în bărci (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citiaici).Criză la bordul navei spațiale
Pe calea vieții ajuns la jumătate, înfruntând teama de necunoscut cu mult curaj, căpitanul Ionescu se hotărî să-și înscrie destinul printre stele. Chiar aici, pe LoveGalaxy, i-a răspuns o anume Mimi25. Un an de corespondență cu suspine și gifuri de roiuri căzătoare l-a convins că fata este adevărata dragoste. Când, în sfârșit, nava acostă, simți cum timpul se sfâșie ca o pânză subțire. Lângă un chioșc cu gogoși, o bătrânică sprijinită în baston îi făcu semn. Mimi sunt. Tu ești ăla care postează poze din facultate? (Dorin Vasile)
Safari
Deschideți, dom'le, odată, e deja și un minut. Cineva bate frenetic în geam cu o monedă. În dosul ușilor, un gardian îndesat ridică din umeri și arată a nedumerire spre zona caselor de marcat, pesemne vânzătoarele sunt de vină. Bătaie de joc, se aude din spate. Să dea câte una, să ajungă la toată lumea. Vecinii, dacă vor, să stea cu noi la coadă, că și mie mi-ar conveni să-mi ia altul, să-mi aducă la nas. Deodată, ușile culisează stânga-dreapta și hienele hămesite se reped spre raftul cu oferte - tigăi la zece lei. (Sonia Ungureanu)
Atenție, câine rău
Eram imobilizat, cu fularul încă pe gură. În aer se simțea izul gazelor lacrimogene, amestecat cu cel al promisiunilor de răzbunare. În secția de poliție, un burtos mă-ntrebă: Ce-ai făcut? Am apărat culorile, răspund. Zâmbește. E doar un meci. Nu e. E derby-ul. Unicul derby. E totul. Când mi-au dat drumul, afară ploua. Pe zidul de vis-à-vis scria: Muie Steaua. Am scuipat sângele închegat și am plecat spre stadion. Pentru culori. Pentru mine. Pentru demonul care urlă de fiecare dată când aude fluierul arbitrului. (Răzvan Dițescu)
Le am văzut pe toate
Peste tot trebuie să mă duc să îi adun. De prin ape, de pe munți, de pe străzi, de pe câmpuri de luptă, de prin spitale. Acolo mă mai împiedică doctorii, dar mă întorc la ei mai devreme sau mai târziu. Îi găsesc acasă când sunt singuri și tot nu scapă. Unii mă cheamă ei, disperați că i-a părăsit iubita sau că și-au pierdut averea la pariuri sau pur și simplu sunt deprimați. Și fac asta zi și noapte, fără pauză. Am obosit și eu. Nu, mulțumesc, nu vreau ceai. Vino cu ceva ce nu știu și îți mai dau timp. (Mihaela Popescu)
Euforia
Făcu ultimul pas. Nici îngeri nu cântară, nici ceruri nu se deschiseră larg, ca în povești, dar ceva fremăta înăuntru, mult mai subtil, ca o chemare, ca o mângâiere. Își umplu plămânii, aerul rece ardea, dar lui i se păru purificator. Simți gustul victoriei cu vârful buzelor, cu porii deschiși la maxim. Închise ochii și primi binecuvântarea timp de o secundă nesfârșită, apoi căzu în genunchi. Bucuria se sparse. Imaginea Anei îi tremura în fața ochilor. Îi va face chemare. Fluviul sclipea în urmă, șarpe de lumină. (Monica Liana Radu)
Ne dăm în bărci
Eram cu prietena mea la Drăgaică și-au apărut doi bărbați lângă noi. Frumoaselor, vă facem cinste c-o răcoritoare și-apoi mergem la o fierbințeală-n vâsle împreună, vreți? Au arătat spre parcare dar eu am văzut dincolo de umerii lor zona cu leagăne și-am zâmbit, voiam tare mult să zbor. Ăștia s-au precipitat să cumpere bere, dar prietena mi-a șuierat: proasto, trebuie să fugim acum. Am năvălit în autobuzul care tocmai pleca și ne-am ascuns privind cum se topeau în zare micile ambarcațiuni la care jinduisem. (Andra Toropoc)
*
23 decembrie 2025 - Biță - Gânduri pe marginea textelor din Lucrurile de care nu mă despart, La jumătatea vieții, Pe umeraș și Vreau în brațe (textul integral, cu comentarii și restul textelor selectate de Mihai, se poate citi aici).Lucrurile de care nu mă despart
De câțiva ani mă dezamăgește continuu. Îmi scoate peri albi. O văd înjosită de unele care nu i se ridică nici la degetul mic. Nu-mi mai place cum se îmbracă, deși știu, sunt snob acum. Adevărul e că o iubesc ca un nebun. Încă din copilărie am venerat-o. Era capabilă de orice pe atunci. Am plâns amândoi ca niște copii, din vina lui Rudonja, apoi am urlat furios către cer. Doamne, tu nu-l vezi pe Urs Maier? De ce îngădui așa ceva? Singura mea dorință este să o văd încă o dată acolo unde îi e locul. La Cupa Mondială. (Gabriel Rusu)
La jumătatea vieții
Trăsesem tare cu băieții, că 50 e o sumă rotundă. Mă sâcâia o vorbă spusă la beție de unul dintre băieți: ai trecut în a doua jumătate. Neghiobul avea dreptate. M-am panicat, mi-am tras două palme și am plecat la cumpărături: geacă de piele, blugi mulați și o motocicletă la mâna a doua. Parcă mi-a mai venit sufletul la loc. Am fluierat și-o fată, că așa se făcea pe vremea mea. Fata s-a oprit și mi-a zâmbit. Nu mă așteptasem la asta și am înțepenit de spaimă, întrebându-mă în gând dacă am chiloții curați. (Siranuș Hakobian)
Pe umeraș
1. Când eram mică îmi plăcea tare mult să mă joc de-a prințesa. Avea mama o superbă maramă de borangic pe care o ținea în șifonier pe un umeraș metalic. Mă înfășuram în fel și chip în fața oglinzii și îmi imaginam povești despre trecutul meu de prințesă rătăcită în lume. Într-o zi nu am găsit umerașul cu marama. Degeaba l-am căutat printre haine. Era singurul umeraș metalic din șifonier și nu mai era acolo. Mama a fost bolnavă și plângea mult în perioada aia. Nu am mai văzut niciodată umerașul metalic. (Oana Năstase)
Vreau în brațe
Cristache, nu vrei nimic, stai jos și mănâncă. Dar mămicule. Niciun mămicule. Lasă batista aia și șezi blând că nu te duci nicăieri. Vezi de sarmale că acu ți le ia și aduce tortu. Da mămicule, da vezi până și sarmalele, cum sunt ele numa carne îmbrățișată în foaia de varză, omu are nevoie. N-are nevoie de nimic, Cristache. Bagă batista în buzunar și termină cu prostiile. Uite, mănânc io sarmalele, tu bagă mămăliga că deja s-a răcit de când moșmondești aci. Dacă vrei periniță, ai acasă. Cu mine. (Dan Banu)